La schit

O linişte din altă lume

curgea parcă din munţi la vale

şi, sărutaţi de soare-n creştet,

doar brazii şuşoteau agale

 

în timp ce oameni feluriţi

- bătrâni şi tineri laolaltă –

urcau la schit frumos gătiţi

în portul neaoş de-altădată.

 

Din Maramureş cei mai mulţi,

dar şi de la distanţă mare,

veneau cu toţii-ncredinţaţi

de-a Domnului multă-ndurare

 

şi că un suflet zbuciumat

prin rugăciuni se linişteşte,

ba chiar şi-un trup robit de boli

în sincer crez leacul găseşte...

 

Divinii pelerini priveau

la credincioşi cu duioşie,

apoi, aflând că Ioan ermitul

din peşteră-a făcut a sa chilie,

 

pe-o cale-abruptă au ajuns

 la austerul lui sălaş,

unde acesta se ruga

cu suflet pur de copilaş.

 

Sfârşind, se ridică-n picioare

(albit de vreme, dar vânjos)

şi se grăbi spre musafiri

ca să le spună bucuros:

 

- Deşi un glas azi noapte-n somn

c-o să veniţi m-a-nştiinţat,

nevrednic sunt de-aşa o cinste

cum viaţa-ntreagă n-am sperat.

 

Cu umilinţă eu vă rog

să n-ocoliţi bârlogul meu!

Intraţi şi îmbucaţi un pic

din ce-mi dă bunul Dumnezeu...

 

Intrară-n strâmta chilioară

amirosind a caprifoi,

iar eremitul le-a spălat

picioarele la amândoi

 

şi c-un prosop curat le-a şters

cum a făcut cândva Iisus,

apoi o pâine bine coaptă

şi brînză-n faţa lor a pus.

 

După ce masa fu-ncheiată

cu apă rece de izvor,

Iisus pe pustnic l-a-ntrebat

cam ce-şi doreşte-n viitor.

 

- O, Doamne, I-a răspuns bătrânul

cu-nţelepciune de ţăran,

cât voi trăi vreau să rămân

pentru păcat activ duşman!

 

Dar aş dori ca omenirea

- mai disperată ca oricând –

să nu se mai nefericească

 după vremelnic alergând,

 

ci bucuria de-a trăi

să şi-o găsească-n alte cele –

punând poftirilor oprelişti

şi inima ferind de rele.

 

Căci din demonicul impuls

de-a aduna peste nevoi

se naşte ura dintre oameni,

ce-n urmă duce la război.

 

Iar pentru-ai mei români doresc

un trai decent cu demnitate:

Suntem aici de mii de ani

şi Dumnezeu ne-a dat de toate,

 

nu ca hainiţii-n cârdăşie

cu mafioţii din afară

să pună ţara pe butuci

precum toţi răii-odinioară!

 

„Am fost şi-om fi!” s-a dovedit

ca trei imperii mult mai tare –

ele s-au dus, noi am rămas

ţinuţi de-al nost rost în picioare.

 

Miracolul ieşirii noastre

din încercări nenumărate,

e românismu-nsufleţit

de crezu-n Cel ce totul poate...

 

S-au despărţit, şi-atunci Ioan

- cu sufletul înseninat

de-un fapt ce-i hrană pentru vis –

a-ngenuncheat şi s-a rugat.

 

                                                                                            George PETROVAI