de Gheorghe Pârja
În drumurile mele basarabene, în dialogurile cu
scriitorii români din Chișinău și Cernăuți, mi-am putut da seama cum un spirit
de anvergura lui Eminescu se poate împotrivi unui imperiu. După cum îmi spunea
academicianul Mihai Cimpoi într-un interviu, Eminescu a fost și rămâne poetul
deșteptării românilor basarabeni într-o vreme terorizată a istoriei.
Înstrăinați de țară, obligați în mod metodic și dirijat să accepte forme de
împrumut nepotrivite, condamnați la un exil interior de lungă durată, ei și-au
proiectat dorințele și speranțele mai discret, sau manifest și eruptiv, în
chipul salvator al lui Eminescu. Dacă publicistica poetului le-a servit ca
busolă doctrinară, poezia lui a echivalat cu ideea de limba română. După
moartea lui Stalin, în teritoriul dintre Prut și Nistru, Eminescu a început să
fie pus în circulația lecturii.
Prin 1987, când ia avânt procesul de renaștere
națională basarabeană, se republică poezia Doină, un adevărat manifest de
durere românească. Dar și multe articole-program, în care basarabenii și-au
găsit programul de acțiune. Eminescu devine steaua și argumentul pentru
oficializarea limbii române și revenirea la alfabetul latin. În marile adunări
naționale, pe baricade, versurile poetului erau un îndemn profetic: „De la
Nistru pân la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/
De-atâta străinătate.” Prin el, s-a pus în mișcare ideea națională împotriva
noii forme internaționaliste.
Opera lui Eminescu este introdusă în programa
școlară și universitară. Gânditorul de la Ipotești devine soluție salvatoare
dincolo de Prut. Grigore Vieru și-l asumă ca pe o întoarcere la izvoare. De la
modelul eminescian se revendică generația conștiinței naționale: Liviu Damian,
Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Leonida Lari, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu. Și
încă mulți. Prin academicianul Mihai Cimpoi, Basarabia a dat culturii române
unul dintre cei mai avizați eminescologi. Pentru bucovinenii din Cernăuți: Ilie
T. Zegrea, Vasile Tărâțeanu, Ștefan Hostiuc, Eminescu rămâne icoana suferinței.
Pentru acești intelectuali, Eminescu este o carte care, chiar aruncată în foc,
nu arde. Ei nu au uitat ce scria pe drapelul celor întruniți la Putna, în 1871,
la îndemnul lui Eminescu și Slavici: „Cultura este puterea popoarelor.”
*
În aceste zile trăim vremuri de încercare, de grea
încercare. După invazia din Ucraina, Putin încearcă granițele și stabilitatea
tânărului stat Republica Moldova. Nodul în papură este Transnistria. Presa rusă
avansează scenarii jignitoare la adresa României. Cum că românii vor să
destabilizeze Transnistria. Scriu ziariștii ruși că România „este prima
candidată la lovituri cu rachete Kalibri.” Fostul premier de la Chișinău, Iurie
Leancă, avansează ideea unirii Republicii Moldova cu România. Președintele
țării, Maia Sandu, crede că unirea se poate face prin decizia populară.
Eu cred că Unirea celor două țări românești se poate
face cu multă chibzuință. Cu o pregătire prealabilă, cu multe detalii politice
și administrative. Unirea din îngrijorare nu prea dă roade. Sau poate sunt
minuni unioniste, pe care eu nu le pricep. Dar nu am auzit vocea României pe
această temă. Deocamdată eu mă apăr tot cu Eminescu. Care a spus-o răspicat în
1878: „Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am
căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru și pământ din pământul nostru.”
A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta
contra râvnirii, pentru a câta oară, a dominației rusești între Prut și Nistru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu