Există cărți care te cheamă, te invită să-ți învelești sufletul printre rânduri și să îți odihnești mintea printre paginile lor. „Reflecțiile scriitorului boem” este o astfel de carte, un roman ce te vrăjește instantaneu, de care te îndrăgostești iremediabil. Citindu-l, simți pana autorului cum îți pulsează în vene, te încarci cu puterea de seducție a celui care își amintește, scriind. Și cât de gingaș, cât de profund își dezvăluie, autorul, sufletul și plutește pe corabia celor mai fine memorii, purtat de suflul iubirii și de mareea fără de sfârșit a speranței.
„Adeseori îmi deschid sufletul și-l așez în paginile
trăirii, nimic nu este mai adevărat decât cuvântul iubirii, tăcerea ce strigă,
șoapte ce aud dorul, dorința ce este auzită de trupul plecat cu sufletul la ora
de meditație a unui apus”. (p. 63), scrie Vali Nițu adăpându-se din seva
fecundului său talent.
Domnia sa scrie efervescent, este un autor
nestatornic, un excelent povestitor care ne ia cu el într-o inedită călătorie
interioară, cu suișuri și coborâșuri, cu exaltări și înlăcrimări. Pe parcursul
călătoriei, ce se întinde de-a lungul a 331 de pagini, autorul ridică o altfel
de arcă a iubirii și speranței cu care navighează pe oceanele destinului spre o
unică și admirabilă destinație, o oază a iubirii, a tinereții și a credinței,
acolo unde îl așteaptă, răbdătoare, gingașa femeie iubită. În preajma iubitei,
cel care se scrie devine personaj secundar. În preajma femeii adorate, poetul
valsează mereu cu picioarele goale, fiindcă ființa iubită se desface în
metafore divine care trebuie atinse cu gingășie fiindcă provin dintr-o „poveste
a bucuriei”. Aici, în povestea cu lanuri de metafore, femeia iubită ajunge o
splendidă floare de nufăr, cu o tulpină ca o salcie plângătoare, dar cu
rădăcinile ancorate în nisipul crudei realități, o floare cu gingașe
îmbrățișări venite dinspre chipul metaforă. „Iubita e aripă, e vis ocrotitor”,
scrie cel ce iubește, cel ce este și va rămâne un etern și boem scriitor rebel.
„Simt că sunt țărmul tău, imensă splendoare, răspuns
al vieții trăite, dimineața devreme și seara târziu. Privesc în depărtare,
ochii zilei se închid, încet, încet ni se duce viața, nu se aude nici o urmă de
regret și fereastra serii se deschide larg, undeva spre orașul iubirii mele.
Lumina difuză, din camera albă de la pagina 213, se proiectează pe trupul meu
alb, buzele mele caută sânii ce așteaptă senzualitatea sărutului pictat într-un
poem cu destin de metaforă”. (p. 95)
Aflat la o răscruce de gânduri, Vali Nițu scrie cu
nesaț, ca și când timpul nu ar mai avea răbdare. El știe că tratamentul generat
prin scris devine mult mai eficient dacă e administrat rapid, în doze mici, în
ritmul clipei care zboară. „Stau la sfat cu sufletul meu”, recunoaște
scriitorul rebel. „De o parte și de alta a mesei gânduri, torente de gânduri.”
(p. 45).
Atunci când își îmbracă iubita în metafore, așezat
admirativ la granița unui poem, scriitorul își află rostul în iubire și
privește cu speranță „în oglinda palmelor”, sprijinită de prea maturele tâmple,
chiar dacă în căușul lor se desfășoară dansul nemilos al unei realități
nefardate, atinse de o și mai nemiloasă boală.
„Pe manșeta timpului, mai presus de frumusețea lui,
supremul rost, un autograf pe marginea destinului, pentru perla coroanei,
femeia, o roată din lumină… În cercul nesfârșit al iubirii, scriu coregrafia
din spirala timpului, irepetabilă partitură a sufletului, mai presus de
cuvinte, femeia ce dă viață pentru eternitate.”
Vali Nițu transformă prezența femeii iubite în vis
etern. Menirea îi este prea bine cunoscută, el este „scriitorul boem” ce își
expune iubirea pe portativul metaforei, apoi își ia femeia iubită de mână și o
poartă în visul etern al romanului care se deapănă, cu speranță și îndoieli, cu
pardoseli de tristeți și ferestre de bucurie și iubire.
„În pântecul vieții trăiește cuvântul din fiecare
eseu, e mângâierea degetelor din palma cerului, este invitația la iubire,
poartă numele noastre, asemănătoare destine, ele sunt regăsite în hora vieții,
în metafora dinspre nemurire”.
Citind „Reflecțiile scriitorului boem”, roman apărut
în acest an la Editura Bibliotheca, din Târgoviște, am avut impresia că mă
aflu, pagină după pagină, cuvânt după cuvânt, într-o varianta puternic
actualizată a „Cântării Cântărilor”. Primenit printr-o nouă iubire și împlinit
printr-o nouă carte, boemul scriitor face pași spre sufletul cititorilor de azi
și de mâine, își nemurește scriitura împachetată admirabil între coperțile unei
cărți, se detașează de tot ce e lumesc, îngenunchează sub raza inspirației și
mulțumește destinului pentru minunata șansă de a-și odihni gândurile într-o
eternă carte.
Atribuit cu o fină abilitate de a jongla cu
metaforele, cu talentul de a mângâia cu palma versului inefabila frumusețe a
vieții, Vali Nițu se prezintă, și de această dată, ca un talentat maestru al
metaforelor perfecte, ca un maestru iscusit ce mânuiește bagheta magică a
gândului, dirijându-și cu emoție simfonia sufletului, nelăsând nici un detaliu,
din carte, neatins de scânteia talentului său remarcabil.
Liliana
Moldovan
Târgu-Mureș
27.04.2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu