Să nu uităm marile valori ale României de ieri. Azi fotbalistul Nicolae DOBRIN

 

Fănuș Neagu – „În clipa în care îl vedem lângă minge, înfometat de joc, ne cresc trandafiri în palme, căci el este toreadorul răsfățat de soartă și de noroc, iar noi suntem dragostea lui plătită cu sânge de taur”.

S-a născut la 26 august 1947, la Pitești, aproape de malul drept al Argeșului, într-o casă de pe strada Gheorghe Șincai, o stradă strâmtă, cu mulți copii, cu case din cărămidă și faianță, înainte de a ajunge la școală trecea pe vestita Maracana a Piteștiului, locul unde juca fotbal, de multe ori cu picioarele goale pentru a simți mingea și nisipul care frigea, obligându-te să joci cât mai repede, să driblezi, să alergi, să pasezi; în aceste frumoase și romantice locuri ale Piteștiului și-a făcut ucenicia și Gicu Dobrin.

Pe Maracana din Pitești l-a zărit într-o zi nea Leonte Ianovschi, trimis de un amic să vadă un slăbănog mic ce făcea lucruri nemaivăzute cu mingea.

„Am lucrat în viața mea cu mii de copii, am fost prin toată țara și am avut ocazia să cunosc mulți băieți foarte dotați, dar un asemenea element ca Dobrin, atât de excepțional înzestrat, nu mi-a fost dat să întâlnesc. Era uimitor, credeți-mă, și pot să vă asigur că, încă de la vârstă fragedă, de la 10-11 ani, lăsa mulți cunoscători de fotbal cu gura căscată. Pentru că făcea cu mingea adevărate lucruri de virtuoz, Dobrin a rămas și peste ani cel mai mare fotbalist român pe care l-am văzut eu din 1945 încoace. Și anii care vor trece îmi vor da dreptate” – Leonte Ianovschi.

Din aprilie 1958, Dobrin a fost luat la juniorii clubului Dinamo Pitești și imediat a fost selecționat la naționala de juniori, unde a adunat multe selecţii.

La nici 15 ani, la 1 iulie 1962, debutează în Divizia A, într-un meci cu Universitatea Cluj Napoca. L-a înlocuit la pauză pe Duminică, în linia de atac, într-o formulă cu: Varga-Valcan, Barbu, Comeanu, Vulpeanu-Florescu, Gh. Radu-Duminică, Lovin, Halagian, Butnaru.

„La debut, Dobrin a intrat în teren dezinvolt, fără a vedea scorul cu care eram conduși pe tabelă. A marcat un gol și de atunci nimeni nu l-a mai scos din echipă. A fost un geniu al fotbalului” – Ion Barbu, coechipier.

Echipa piteșteană a retrogradat în Divizia B și Dobrin a ajuns, pentru câteva luni, la Minerul Câmpulung. Aici, într-un meci cu Steaua (scor 2-8), a marcat 2 goluri. A revenit la Dinamo Pitești, la 10 octombrie 1963, în meciul cu UTA, câștigând cu 3-0. „S-a născut un mare talent”, scria, a doua zi, ziarul local «Secera și ciocanul».

Dobrin a jucat mai întâi în linia de mijloc, alături de Târcovnicu sau de Alexandru Vasile și, mai târziu, alături de Prepurgel. A fost selecționat apoi la echipa națională de tineret de 10 ori și a fost promovat de antrenorii Ilie Oană și Ștefan Covaci în prima reprezentativă a României pentru meciul cu vicecampioana lumii, R.F. Germania, la 1 iunie 1966, la Ludwigsfahen. Atunci, R.F. Germania a învins cu 1-0, dar Dobrin a atras atenția spectatorilor și specialiștilor germani. „Dobrin ăsta al vostru este un jucător superb. Are o tehnică rară, care te încântă și te subjugă” , spunea, după meci, antrenorul german, Sepp Herberger. Acest debut în Națională s-a petrecut la 18 ani și 9 luni, deci la o vârstă fragedă.

Confirmarea internațională a venit destul de repede, la 2 noiembrie 1966, când, la Neapole, în preliminariile campionatului european, Dobrin înscrie un gol în poarta lui Sarti, cu un șut de la aproximativ 25 de metri. După meci i s-a propus un contract la o mare echipă din Italia, dar Dobrin a mulțumit și a declarat că nu va părăsi niciodată România.

Începutul a fost fulminant pentru Dobrin. În scurt timp, a îmbrăcat tricoul național al României, a reușit meciuri deosebite în Cupa Orașelor Târguri și a cucerit doi ani la rând titlul de cel mai bun fotbalist român al anului (1966 și 1967), înaintea unor cunoscuți internaționali din acea vreme: Vasile Ghergheli, Emil Dumitriu II, Gheorghe Constantin, Ion lonescu, Dan Coe.

Un moment greu l-a constituit sezonul 1968-1969, când FC Argeș a trebuit să lupte pentru evitarea retrogradării. În ultimul meci, la Târgu Mureș, Dobrin a demonstrat că este un mare jucător, conducându-și coechipierii spre o mare victorie.

În bătăliile pentru calificare la Campionatul Mondial din Mexic (1970), Dobrin și-a adus o contribuție deosebită, mai ales prin golul decisiv marcat în poarta Portugaliei, la București, un gol lucrat împreună cu Dumitrache, colegul său din atac.

La sfârșitul lui 1969, Dobrin a ocupat locul al doilea în ierarhia celor mai buni jucători ai țării, după Florea Dumitrache.

Din păcate, La Campionatul Mondial din Mexic Dobrin n-a jucat, deși, la plecarea din țară, era titular, având tricoul cu numărul 8. La Guadalajara, orașul grupei de foc, unde a jucat România, Dobrin n-a fost nici măcar rezervă, urmărind meciul din tribună. Antrenorul Naționalei, Angelo Niculescu, a motivat că neincluderea sa în echipă s-a datorat lipsei de pregătire a lui Dobrin. Motivația acestuia n-a ținut în fața sutelor de mii de români, care așteptau în fața televizoarelor sau a aparatelor de radio să-l vadă sau să asculte despre idolul lor măsurându-și forțele și talentul cu cei mai buni jucători din lume. Chiar nemții s-au mirat de nefolosirea lui.

„După mine, Gicu a fost mai mare decât Hagi, pentru că ştia să dea culoare fotbalului, era un artist care îmbina plăcutul cu utilul. Totuşi, acelaşi Dobrin mi-a creat mari neplăceri în Mexic. Cerea mereu un tratament special. Să facă ce făcea şi la club, adică doar ce voia el. Or, la Naţională nu se putea asta. Era comod şi nu depunea efort decât dacă avea chef. Altfel, era băiat de treabă”, a spus antrenorul Naționalei de atunci în 2013. „Dobrin a venit în Mexic ca să se distreze şi să se simtă bine. Pleca noaptea din cantonament împreună cu Rică Răducanu şi veneau dimineaţa. Odată i-am aşteptat în paturile lor, eu şi secundul, ca să nu ne mai poată minţi. Şeful delegaţiei a vrut să-i trimitem acasă, dar m-am opus, pentru că ne făceam de râs. Dobrin se uita mereu la englezi. Ăia mai beau câte o bere, mai stăteau la o terasă, dar erau campioni mondiali. Noi ce eram? Nişte anonimi. La ultimul meci de pregătire, s-a tras undeva în stânga, la umbra tribunei, şi nu se mişca de acolo. I-am zis: „Gicule, ce faci?”, „Nea Angelo, eu nu pot. Nu vezi ce soare e?”. „Gicule, tu ai zis că nu poţi. Să ştii că nu s-a născut încă fotbalistul cu umbrelă”. Şi atunci, eu de ce să joc cu Dobrin? Ca să-i fac lui un hatâr şi să mă compromit eu? Oricum, la vremea aceea nu mi-a reproşat nimeni nimic. După ani de zile s-a ridicat problema: de ce nu a jucat Dobrin în Mexic? Acum aţi aflat de ce nu a jucat” – Angelo Niculescu.

Rechemat la Națională în disperare de cauză, la meciul cu Cehoslovacia din preliminariile Campionatului European, în noiembrie 1971, Dobrin face un meci mare, marcând golul victoriei, după o cursă nebunească a lui Lucescu pe dreapta. A fost unul din puținele goluri marcate de Dobrin cu capul. Palmele portarului cehoslovac, Victor, i-au zgâriat pielea de pe cap, dar Dobrin a scrâșnit din dinți și a înscris, spre bucuria celor aproape 100.000 de spectatori de pe fostul stadion «23 August». Portarul nostru, Rică Răducanu, a mers în terenul advers și l-a luat în spinare pe Dobrin, purtându-l până la centrul terenului, pentru că-l absolvise de vina de la golul egalizator al oaspeților (îi trimisese o pasă cu mâna la aproximativ 25 de metri de poartă cehului Ian Csapkovici). Cea mai mare bucurie i-au produs-o însă spectatorii care, încă o dată, i-au cântat în versuri: „Ce ne facem, oameni buni/ Cu acest Dobrin/ Care-ascunde mingea/ De n-o mai găsim?!”

La Craiova, Dobrin a fost primit ca un rege la meciul din campionat cu FC Argeș. Copiii l-au ales președintele unui detașament de pionieri și i-au dăruit o cravată pe care a purtat-o la gât tot meciul.

La sfârșitul lui 1971, Dobrin a câștigat pentru a treia oară titlul de cel mai bun jucător român al anului.

Va urma un sezon de exceptie, 1971-1972, în care Dobrin a contribuit foarte mult la câștigarea primului titlu de campioană a țării de către FC Argeș.

La Națională se remarcă din nou cu un superb gol înscris în poarta ungurului Geczi, la scorul de 2-1 pentru Ungaria (un lob de aproximativ 18 metri, peste portar). A fost un gol rar întâlnit, într-o fază în care mingea plutea deasupra a doi fundași maghiari, care încercau în zadar să se opună golului.

Au urmat meciurile din Cupa Campionilor Europeni cu Real Madrid și întâlnirea cu Santiago Bernabeu.

„Nu-mi pare rău c-am rămas la Pitești”

FC Argeş Pitești a jucat cu Real Madrid în Cupa Campionilor Europeni. A fost 2-1 la Piteşti şi 1-3 în Spania. Președintele clubului madrilen și-l dorea pe Dobrin: „Am nevoie imediat de acest băiat care fentează splendid și care ar da culoare jocului nostru, aducându-mi câteva zeci de mii de spectatori în plus la fiecare meci. Cât vreți pe el? Plătesc imediat…!” Era dispus să plătească 2 milioane de dolari, plus o instalație de nocturnă.

„Comuniştii au zis să nu se creeze un precedent, că apoi toţi or să vrea să plece afară. Dar şi dacă mă lăsau şi nu-mi ieşea? Dacă nu eram iubit? Eu am fost mereu mai boem. Nu-mi pare rău c-am rămas la Piteşti”, rememora Dobrin în anii ’90. A a mai avut ocazia să se transfere la Universitatea Craiova, în 1974, dar celebrul Ion Dincă, zis ”Ion Teleagă”, prim-secretar la Piteşti, n-a fost de acord: „Vreţi să provocăm revolte în oraş, să dăm de alte necazuri?!”.

Dobrin a rămas la Pitești. A plecat la Madrid numai pentru a juca într-o selecționată mondială, la retragerea marelui fotbalist Gento. La 14 decembrie 1972, într-un meci în care Dobrin juca în atac alături de Eusebio și Gento, spectatorii l-au îndrăgit, scandând la fiecare fază în care românul atingea mingea. În ziarul de specialitate, «AS», se titra pe prima pagină: „Dobrin, șeful de orchestră”.

La sfârșitul lui 1972, va fi declarat al treilea jucător român al anului, după Dinu și Boc, iar în 1973, tot al treilea, după Dumitru și Dinu.

În 1977, Dobrin va fi din nou cel mai bun fotbalist al României, iar în 1978, al doilea, după fostul său coechipier, portarul Narcis Coman. Au fost ani în care Dobrin s-a menținut în frunte, la cel mai înalt nivel.

Anul 1979 va aduce al doilea titlu de campioană a țării pentru FC Argeș. În ultimul meci de campionat, FC Argeș a întâlnit pe Dinamo București, în deplasare, la 24 iunie 1979. Dobrin a răzbunat nu numai Piteștiul, ci și toată provincia care a pierdut jucători și meciuri în favoarea Capitalei, oferind un regal de primă mărime în fața milioanelor de telespectatori din România.

La sfârșitul lui 1979, Dobrin cucerește din nou titlul de cel mai bun jucător al anului. E o alegere firească, subliniind o dată în plus marele talent și deosebita rigurozitate sportivă a piteșteanului, unul dintre cei mai dotați jucători din istoria fotbalului românesc.

Fostul mare fotbalist italian Bulgarelli comenta la «TV Monte-Carlo» că „Dobrin este unul dintre cei mai remarcabili virtuozi ai balonului pe care i-am văzut”.

Și totusi… În toamna lui 1980, Dobrin, cel fără egal, pleca la C.S. Târgoviște, în Divizia B, fiind cedat foarte ușor de conducerea clubului piteștean. Dureroasă sau nu, plecarea într-un campionat dur si mai slab l-a făcut să adune tot ce stia mai bine si să umple stadioanele, pe acolo pe unde a trecut. Un ultim recital în Capitală l-a dat într-o zi de octombrie 1980, când a apărut în selecționata României ’70, alături de: Răducanu, Ivăncescu, Pescaru, Antonescu, Mocanu, Anca, Dumitru, Dembrovschi, Tătaru II și Mircea Lucescu, împotriva selecționatei România ’80. În acest meci, Dobrin a arătat din nou ce a pierdut echipa națională, luându-și o nouă revanșă asupra tuturor.

La sfârșitul lui 1980, anchetele îl iau din nou în seamă, ocupând locul 6 în ierarhia stabilită de Radio România și locul 10 în ancheta ziarului «Sportul». Erau 15 ani de la prima sa clasare în acest top și ultimul an în care mai apărea în anchetele de sfârșit de an. Deși nu avea niciun obiectiv, Dobrin a tras CS Târgoviște după el, ducând-o în Diviza A în detrimentul Rapidului.

Cerut cu insistență de rezultatele slabe ale echipei FC Argeș, revine la Pitești ca antrenor principal, la 5 ianuarie 1982 (a mai jucat 5 partide în campionatul 1982-1983 în echipa la care a debutat în urmă cu 21 de ani), la 35 de ani.

S-a retras din teren la 36 de ani, deși ar fi putut să mai joace, dar a rămas pe banca tehnică. A avut rezultate și ca antrenor principal, în cele trei ediții, locurile 10, 5 şi 4.

În martie 1985 va demisiona și va pleca la Botoșani, ca antrenor la divizionara B din localitate.

A urmat o nouă reîntoarcere la Pitești (de data aceasta definitivă), la Centrul Olimpic Viitorul (februarie 1986), la Centrul de copii și juniori FC Argeș, antrenor secund al lotului B al României (1991), cu care a câștigat Cupa J. Nehru.

Ultima dată a antrenat FC Argeș în toamna anului 2001.

A creat Școala de fotbal «Nicolae Dobrin».

Dobrin a adunat 409 meciuri în prima divizie a României, dintre care 395 în echipa piteșteană. A înscris 111 goluri în campionatul Diviziei A, dintre care 106 pentru FC Argeș. A fost selecționat de 48 de ori în prima reprezentativă a țării, de mai multe ori în selecționata B, de 10 ori în echipa națională de tineret, de 10 ori în selecționata de juniori și de 5 ori în selecționata olimpică a României. Este Maestru emerit al sportului. A cucerit de patru ori titlul de cel mai bun jucător al anului.

A murit la 26 octombrie 2007, ora 07.20, pe patul Spitalului Județean din Pitești, după o lungă luptă, suferind de cancer la plămâni.

Corpul neînsuflețit al marelui argeșean a fost depus în dimineața de sâmbătă a înmormântării în incinta tribunei oficiale a stadionului din Pitești, care din 2003 poartă numele «Nicolae Dobrin». La înmormântarea sa, pe 29 octombrie 2007, au participat peste 5.000 de persoane.

Componenții echipei FC Argeș au purtat în aceeași sâmbătă, la Alba Iulia, pe sub echipamentul de joc tricouri cu chipul fostului fotbalist, iar pe braț au purtat eșarfe alb-violete, cu negru pe margine.

A fost decorat, post mortem, cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, pentru întreaga sa carieră de fotbalist.

                                                                      Cristi Someșan