Se știe foarte bine, de către critici și istorici ai culturii în primul rând, că orice mare artist (scriitor, pictor, sculptor, muzician, arhitect) nu doar că are perioade faste (de mare inspirație), când produce opere remarcabile cu o relativă ușurință, urmate de perioade mai puțin faste pentru calitate (nu și pentru cantitatea comercială), dar și că toți oamenii de cultură cunosc acele săptămâni și luni de secătuire spirituală, când au nevoie de odihnă prin călătorii, discuții energizante și lecturi relaxante, întru refacerea magicului fond inspirațional.
De pildă,
uriașa Comedie umană a lui Honoré de
Balzac, părintele romanului modern, cuprinde „optzeci și patru de romane sau de
nuvele terminate din cele o sută treizeci și șapte proiectate” (Gaëtan Picon în
Histoire des littératures), între
acestea fiind câteva capodopere incontestabile (Eugénie Grandet, Moș Goriot,
Iluzii pierdute), romane „de căpătâi”
pentru alți scriitori (Istoria celor
treisprezece, carte pe care Mateiu I. Caragiale se pare că o știa pe
dinafară, Crinul din vale care, ne
spune Haralambie Grămescu în amplul Tabel
cronologic al romanului Femeia de
treizeci de ani din ediția 1974, „îi va sluji lui D. Bolintineanu atunci
când va scrie unul dintre primele romane românești, Elena), unele scrieri de mare succes în epocă (succesul romanului Pielea de sagri, ne informează același
H. Grămescu, „este enorm, situându-l pe autor printre cei mai mari scriitori ai
vremii) și, desigur, producții de mâna a doua, chiar „romane comerciale” în
faza de început (cu pseudonimul Horace de Saint-Aubin, în anul 1823 publică Ultima zână sau Noua lampă fermecată, posibil și alte romane „în colaborare cu
vreun prieten”, precum Michel și
Christine și urmărirea sau Anonimul).
Ce să
mai spunem de Alexandre Dumas-tatăl, despre care Marcel Gafton, tălmăcitorul și
prefațatorul celebrului roman După
douăzeci de ani (BPT, Editura Minerva, București, 1971), afirmă
următoarele: „A scris aproape două sute de romane, unele cu o ușurință care
le-a sortit singură uitării. O asemenea activitate scriitoricească a avut, desigur,
cusururile ei; n-au lipsit nici acuzele, între care pamfletul Alexandre Dumas și Compania. Fabrică de
romane.
În
comparație cu cei doi renumiți francezi și cu ilustrul Nicolae Iorga, care – se
zice – ar fi scris în prodigioasa sa viață circa 1000 de cărți și peste 10.000
de articole, Liviu Rebreanu este, cantitativ vorbind, un scriitor modest.
Din
punct de vedere calitativ, opera rebreniană însumează producțiile literare de mare valoare (romanele Ion, Răscoala și Pădurea spânzuraților, excepționalele
nuvele Cântecul iubirii, Răfuiala, Proștii, Golanii, Nevasta, Hora morții, Catastrofa
și Ițic Ștrul, dezertor, plus reușita
comedie Plicul), precum și restul creației sale, unde intră atât
nuvelele și piesele mai puțin izbutite (comediile Cadrilul și Apostolii, de
exemplu), cât și romanele minore: trei dintre ele preced capodopera Răscoala (Adam și Eva, Ciuleandra, Crăișorul Horia – necesar exercițiu
pregătitor în vederea elaborării construcției epice de maturitate), ultimele
trei (Jar, Gorila, Amândoi – o
însăilare polițistă la nivelul „unui reportaj banal de ziar”) neilustrând în
opinia lui Alexandru Piru, autorul studiului-prefață la ediția bibliofilă în
două volume (Editura Pentru Literatură, 1962), decât „o totală scădere a
instinctului său creator, o surprinzătoare lipsă de conștiință artistică și o
curioasă dezorientare ideologică”, fapt pentru care „rămân în activitatea sa
tot atâtea pete negre”.
Mai
înainte de-a evidenția circularitatea, cuvine-se să aruncăm o privire de ansamblu
asupra operei rebreniene cu adevărat referențială:
1)Alături
de Hortensia Papadat-Bengescu (ciclul Hallipilor
în patru volume: Fecioarele
despletite, Concert de muzică de Bach,
Drumul ascuns și Rădăcini, romane apărute în perioada 1925-1938) și de Camil
Petrescu (romanele ușor înrudite Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust), Liviu Rebreanu este întemeietorul romanului
românesc modern (în principal țărănesc, psihologic și realist, dar și cu reflexe
naturaliste), chit că în opinia lui C. Petrescu „nu se poate face roman și nici
măcar literatură” în lumea satului, căci trebuie să ai „o societate în care
problemele de conștiință sunt posibile”;
2)Câteva
dintre nuvele constituie focarele de iradiere artistică ale viitoarelor romane
mari: Cântecul iubirii (Volbura dragostei, Cântec de dragoste, Răzbunarea
în primele versiuni) cuprinde in nuce
tema din Glasul iubirii (a doua parte
a romanului Ion), tot la Ion trebuie raportate nuvelele Glasul inimii (inițial Codrea, apoi Dezertorul) și Idilă de țară
(prima creație rebreniană în care apare Ion a Glanetașului), iar problematica
lui David Pop din Catastrofa „va fi
dezvoltată de Liviu Rebreanu în romanul Pădurea
spânzuraților” (Al. Piru);
3)Fără a
pune la îndoială mărturia lui Rebreanu cu țăranul din Prislop (Pripasul
romanului Ion), pe care l-a văzut
aplecându-se și sărutând pământul, gest făcut mai târziu de Ion (dar, ne
atenționează criticul Al. Piru, „o scenă identică este zugrăvită în La terre de Zola pe seama eroului
Buteau”), trebuie identificate în mod corect sursele sale de inspirație,
îndeosebi din marea literatură rusă, cunoscută de el pe filieră germană, ba
chiar făcând niscaiva traduceri din ea: tolstoian în romanul Ion (prin cele două planuri și prin
proiecția sa artistică în Titu Herdelea, tot așa cum pe două planuri se
desfășoară acțiunea romanului Anna
Karenina, iar Konstantin Levin
repezintă alterego-ul lui Lev Tolstoi) și la fel tolstoian în Răscoala, continuarea primului roman
prin Titu Herdelea ajuns la București (acțiune
tot pe două planuri, dar mai ales formidabila capacitate a autorului, la fel ca
în epopeea Război și pace, de-a
mobiliza „un număr apreciabil din diverse medii”), pentru ca - prin tehnica
analitico-psihologică - să devină dostoievskian în Pădurea spânzuraților, respectiv cehovian în nuvelele care
ilustrează crâmpeie impresionante din viața slujbașilor umili (Ocrotitorul, Norocul);
4)Tot
Al. Piru ne face cunoscut că în romanul Ion
„lupta pentru pământ era purtată individual”, pe când în Răscoala „ea va cuprinde întreaga masă țărănească și va tinde la
împlinirea aspirațiilor colective”.
Romanul Ion demarează cu descrierea drumului „ce
vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul când în dreapta, când în stânga,
până la Cluj și mai departe”, cu crucea strâmbă de la marginea satului, „pe
care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi” și, fiind duminică, cu
locuitorii satului adunați la hora de la Todosia, „văduva lui Maxim Oprea”,
încheindu-se în chip simetric: cu șoseaua „care cotește, apoi se îndoaie, apoi
se întinde iar dreaptă ca o panglică cenușie în amurgul răcoros”, cu satul care
a rămas același („Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul”), cu
„Hristosul de tinichea (...) zuruindu-și ușor trupul în adierea înserării de
toamnă” și cu hora care tocmai s-a
isprăvit.
Romanul Răscoala începe cu discuția din trenul
de București dintre Grigore Iuga (fiul blajin și liberal al aprigului
latifundiar Miron Iuga) și arendașul Ilie Rogojinaru, terminându-se pe peronul
Gării de Nord cu întâlnirea în fugă dintre cei doi, arendașul fiind la fel de
pornit împotriva țăranilor, deși mulți dintre răzvrătiți (circa 11.000)
fuseseră de curând omorâți de armată, la ordinul guvernului liberal: „Nu vă
spuneam eu că țăranii sunt ticăloși?...V-aduceți aminte?”
Nici
romanul Pădurea spânzuraților,
închinat de autor fratelui său Emil („executat de austro-unguri, pe frontul
românesc, în anul 1917”), nu se abate de la regula circularității: se deschide
cu pregătirile pripite pentru executarea prin spânzurare a sblocotenentului ceh
Svoboda, condamnat pentru încercare de trădare de către Curtea Marțială (din ea
făcuse parte și locotenentul român Apostol Bologa, personajul principal) și se sfârșește
cu spânzurarea lui Bologa, ofițer remarcabil (multiplu decorat) atâta timp cât
n-a fost în situația să lupte împotriva conaționalilor, obsedat de ideea că,
după mutarea unității sale pe frontul românesc, va fi obligat să-și împuște
frații și prins de locotenentul ungur Varga, prietenul lui din perioada
studiilor la Universitatea din Budapesta, pe punctul (ipotetic) de-a trece la
români.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
3 aprilie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu