Al. Florin Tene este asemeni unui cal de cursă lungă, adică darul lui Dumnezeu dat poporului român, pe care nu-l folosești la lucruri cotidiene, casnice ci numai la lucruri mărețe, așa cum este poezia! Antologia 80 numită sugestiv ”Întoarcerea la metaforă”, Editura ”Globart Universum” Montreal, Canada, Selecții inedite din 24 de volume de poezii, cu o prefață semnată de Johnny Ciatloș Deak este un cadou dăruit cititorilor români de aici și de pretutindeni, cu generozitatea-i binecunoscută.
Antologia dumisale ne dă ocazia să cunoaștem
parcursul poetic al lui Al. Florin Țene, într-un interval de peste 5 decenii,
timp în care poetul ne surprinde cu niște poezii calde, originale, în care
iubirea de neam și glia strămoșească sunt prezente la tot pasul fiindcă poetul
se identifică și face parte din acest popor minunat, atât de încercat de-a
lungul timpului.
Expresiile inedite, originale, construcțiile
metaforice de mare substanță, forța creatoare și stilul grav și solemn,
abilitatea și ușurința mânuirii versificației, toate la un loc, ne pun în fața
unui mare poet contemporan. Opera lui literară este dovada că poetul,
filozoful, istoricul, romancierul, dramaturgul, cronicarul Al.Florin Țene trăiește pentru Marea literatură română și
universală.
Pentru Domnia sa, de dragul poeziei și a operei lui,
trupul se transformă într-o gară universală: ” Circulă prin mine un tren de
poeme/pe şine de artere/mi-e sufletul locomotivă înhămată/alergând prin noaptea
sfâşiată/de gânduri, piere...//Înghiţită de timp şi distanţe/spre o gară
gândită/ce mă aşteaptă mereu mai departe/cu fiecare tren/oprit o clipă într-o
carte”. (Un tren de poeme).
Arma poetului este condeiul dar uneori în universul
liric are parte și de alte unelte, care fac bine sau care, dimpotrivă încurcă:
”tu de ce rătăceşti/la faţa stâncii/pe lunca-n care/poetul şi-a îngropat/pe
înserate poemele/la malul abrupt unde/un Florin copil a întrebat/de ce sunt
poet/că poeţii mor cu pianul întunecat/de gât/păcat” (Poeţii mor cu pianul...).
Locul unde doarme poetul devine un loc de poveste,
unic și nemaiîntâlnit altundeva, fiindcă poetul asemeni zânelor cu bagheta
magică transformă locul într-un eden: ”Aici a dormit poetul/unde i-a stat
capul/iarba a încolţit asemeni ideilor/şi cântecul de creştere călcându-l pe
limbă/completează peisajul dimineţii.//Cerul e mai înalt,/cu siguranţă aici
i-au fost ochii,/prelate orizontului a împins-o cu privirea/lângă cuibul
rândunicii ce adăposteşte/streaşina casei şi fereastra.//Aici i-a fost pieptul
cu vulnerabila-i inimă;/se cunoaşte după cum respiră pământul/prin văile şi
piscurile/crescute asemeni emoţiilor.//Da, sunt sigur, aici i-au stat
călcâiele,/fiindcă berzele zboară la joasă înălţime/speriate de picioarele
poetului/care n-au ajuns niciodată pe pământ” (Locul unde a dormit poetul).
Poetul nu-și trădează niciodată prima mare dragoste,
poezia, fiindcă ea reprezintă cea mai elevată formă de simțire și trăire, convețuiești
cu ea pentru totdeauna: ” S-a întors poetul în satul natal/cu
toate păsările lui zburătoare/acelaşi râu îi aduc la mal/amintiri din clipe
arzătoare.//S-a întors poetul pe strada copilăriei/Şi e o altă adresă pe casa
lui/bronzul toamnei sună în frunza viei/şi galbenul scrisorilor a trecut în
gutui.//... ceaţa timpului, val după val,/peste nuci încet se lasă/prin inimile
oamenilor din satul natal/trece poetul, amintire, spre casă...” (Poetul).
”Ars poetica” din punctul meu de vedere, fiindcă
maestru Țene are mai multe poezii care pot fi considerate așa, este poezia ”Poeţii nu mor niciodată”. Vă rog să o
citiți și să o savurați în toată splendoarea ei: ”Poeţii nu mor niciodată, ei
doar/îşi odihnesc zborul/între clipa ce vine şi visul cea fost/potolind focul
din oase şi luna/cu dorul,/arzând întotdeauna/cu rost.//Poeţii nu mor
niciodată, se-ntorc în cuvinte/eterne vorbe încolţite-n brazdă/în frunze, flori
şi în întoarceri din cele sfinte/sau în zborul păsărilor ce torc la stână/cântece
pregătite să fie gazdă/în care intrăm cu ei de mână.//Poeţii nu mor niciodată
ei vin/coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,/de apă şi iz de pelin/ne
iau de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicesc tulpină/şi ne pun aripi de înger, în
abis/nu mor niciodată, dar niciodată/doar urcă în vis.//Poeţii nu mor
niciodată, doar ies/din auz, cum ai privi/printr-un ochean întors,/sau alunecă
în simţuri cum noaptea unei ciocârlii/aureolează cu stele un şes,/ei au în vene
al patrulea simţ,/metafora din sânge a unui prinţ.//Poeţii nu mor niciodată, şi
doar/îşi odihnesc zborul/între clipa ce vine şi visul amar/potolind focul din
case şi luna/cu dorul, arzând întotdeauna/cu rost”.
Poetul Al. Florin Țene, ca mulți dintre noi, se
întreabă meditativ ce este poezia iar ea, prin limpezimea cristalină și setea
noastră de cunoaștere poate deveni și un lichid miraculos cu care ne adăpăm
venele: ”Poezia se întrupează când soarele/şi Hades se ating până şi-n vis –/spune
Odysseas Elytis,/atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele/cer
încălţat cu pielea picioarelor mele/mă primeşte rătăcind printre stele/şi ars
de dor,/îmi pune aripi, şi zbor/cu sufletul meu ancestral/şi călător/când sub
şa mi-a murit şi ultimul cal.//Iar strugurii sunt sâni în via/din care mulg
lapte pentru zei.//Aceasta este Poezia/din care te invit, cititorule, să bei”. (Poezia).
Ce este plăcut la poeziile lui Al. Florin Țene este
modul simplu de a pătrunde în sufletul cititorului, atât prin stilul clasic al
majorității poeziilor cât și prin îmbinarea livrescului cu idei mitologice,
observându-se la autor o lectură solidă la baza formării dumisale, necesară durabilității poemelor scrise de-a
lungul timpului: ” Sevă sunt şi via mă fierbe vin/Pe
dealuri în boabe de aur/Prietenul mă bea, am gust de pelin,/Ascultând înserarea
colorată de-un graur.//Din rădăcini urc şi-n boabe mă coc,/Mă beau pe-ndelete
în căni de lut/Ciobanii doinind din fluiere de soc,/Când eu fierb în butoaie
tăcut...//Prietenul sunt eu şi mă sorb/Din cupa mea de trup şi gând,/Încă se
scrie poemul în orb/Din care n-am plecat nicicând”. (Sunt seva poemului meu).
Fiecare poezie a autorului este un univers, o
poveste care începe aproape banal dar se dezvoltă, ia alte dimensiuni, în final
devenind o poveste de pus în ramă: ”Într-o noapte am uitat caietul cu poezii/pe-un
colţ de val de culoarea spumei,/m-am aruncat în mare în costumul de scafandru/al
lui Adam,/până în orele târzii/până în pânzele albe/când înfloreşte leandru.../şi
când l-am găsit a dispărut poezia,/poate a luat-o vremea înapoi/sau în amiază ciocârlia/punând-o
pe viers s-o asculte lanul/când bat în toba zilei nenumărate ploi.//Însă eu tot
căutând printre rânduri/poemele din caiet îşi iau zborul/cârduri, cârduri...” (Caietul cu poezii).
Poetul Al. Florin Țene, cunoscându-și valoarea și
geniul creativ, în demersul său literar, ne oferă și acest poem minunat
intitulat ”Sunt poetul esenţelor tari”:
”Sunt poetul esenţelor tari/Ce sorb din apa lui Hristos,/Când pe drumul
confuziilor mari/Înţelepciunea mă face mai frumos.//Un ochi mă urmăreşte-n
sine,/În cale crescând confuzii de lumini,/Ce mă duce-n tăcerea care vine/Sub
atâţia ochi divini.//Sunt poetul esenţelor tari/Şi beau măduva cuvintelor din
mers,/Dacă prin vreme anii îmi sunt mai rari/Cineva muntele de păcat m-i l-a
şters.//Mai trăiesc vremea inimii înduioşate/Şi-a timpului dragostei dintâi,/Mai
sorb esenţe cu păcate/Când te roagă Poetul să rămâi...//Sunt Visătorul
esenţelor tari,/Un ins grăbit spre ce-o să fie,/Las clipele mele de armăsari/Să
mă tragă-n veşnicie...//Sunt poetul esenţelor tari/Călătorind într-o caleaşcă
de Poezie”.
Universul poetic al autorului este deosebit, aproape
că nu este temă nedezbătută sau nefiltrată prin ochiul său de profesor în
poezia românească și am să enumăr câteva titluri în acest sens: ”Debutează
toamna”, ”Memoria toamnei”, ”Cântecul de vară”, ”Balada bradului de Crăciun”,
”În toamnă vibrează un menuet”, ”Solstițiu de vară” – ANOTIMPURILE; ”Dimineață
de Sfântul Gheorghe”, ”Cina cea fără de taină”, ”Contemporanul meu, Isus!”, ”Confesiune
de credință”, ”Cineva SUS mă iubește”, Dincoace de Styx”, ”Dumnezeu este o
carte”, ”Ziua lui Dumnezeu”, ”Doar o treime”, ”Geneză”, ”Rugăciunea zilei”,
”Contemporan cu Dumnezeu” – CREDINȚA; ”Femeia mea cea de toate zilele”, ”Casa
părintească și vecinii buni nu se vând”, ”Cercul timpului nostru”, ”Platanii
visează veșnicia”, ”Pe sub streașină de seară”, ”Sonată pentru creșterea
ierbii”, ”Răbdarea pietrei”, ”Metafora ruginirii Oltului”, ”În Drăgășani”, ”Horă târzie în sat de
pescari”, ”Cercul timpului nostru”, ”Vitraliile mării”, ”Inima mamei” – NATURA,
IUBIREA, FAMILIA; ”Gloria Limbii Române”, ”Dor de Eminescu”, ”Ce este patria,
mamă, în timp de epidemie?” – PATRIA și LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMÂNEȘTI. Iată
viziunea lui Al. Florin Țene despre Poetul Național Mihai Eminescu: ” Au
curs atâtea verbe pe pagini de poveste/Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi/Şi
dorul si-a cioplit cuvintele pe creste/Cum iubirea trece de la părinţi în
fraţi.//De atâta dor zăpezile cern poeme în brazde/Şi cuvintele lui se fac
stele pe cer de ape,/Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,/Şi, pe
neştiute vin din veşnicie să se-adape.//Îmi este dor de Eminescu pe înserate/Când
îi citesc versul pe genunchi de iubită,/Construiesc din metafore cu migală palate/Şi
alături de el cad iarăşi în ispită...”.(
Dor de Eminescu).
Am să închei cu câteva considerații ale lui distinsei
scriitoare Melania Cuc din postfața
antologiei ”ÎNTOARCEREA LA METAFORĂ”
(2023): ” Cartea de faţă este o mostră de eleganţă a
discursului despre Artă,— arta ca prag a desăvârşirii operei umanităţii, a
acelui timp prin care se treieră creatorii — făcătorii de metafore. Fără
hiatusuri în lucrătura textului pe care îl desăvârşeşte, Al. Florin Ţene
reuşeşte splendida „ţesătură“ care le dă paginile cărţii, impune prin seriozitatea
cu care se implică în tot ceea ce face. Avem în faţă încă una din cărţile BUNE
care vor rămâne în rafturile biliotecilor ca o dovadă a spiritului umanităţii,
la general, şi pe care scriitorul a reuşit să-l împodobească cu încă o fărâmă de
filosofie, cu o jerbă de idei îndrăzneţe şi care îi aparţin în întregime”.
Gelu DRAGOȘ/UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu