Motive de supărare

 

                                                                                                      de Gheorghe Pârja

În ultima vreme văd tot mai mulți oameni agitați, nemulțumiți de cei din jur, cu dorința curată de a îndrepta lumea care are tot mai multe răscruci. Că nu ești hotărât pe care drum să apuci să-ți fie de folos sufletului. Sunt multe motive de supărare pe lumea asta. Cei mai mulți dintre noi își varsă năduful pe cei care conduc țara. De acolo vine toată supărarea. Dar este un dialog fără urmări de îndreptare, deoarece noi suntem în vale, iar vocea nu se aude până în vârful dealului. Noi rămânem cu supărarea, ei cu rosturile lor. Mi-am adus aminte de o întâmplare tristă, dar cu haz. Într-o zi, mi-a apărut în pragul ușii, de la Scriitori, un om cu traista în bâtă, căreia viața nu-i părea urâtă. Mi-a dat binețe și m-a întrebat dacă știu la ce etaj locuiește Dumnezeu? Vorbele de duh nu-mi sunt străine și l-am poftit să intre în biroul cu multe cărți. Primul meu gând a fost să-i deslușesc tâlcul întrebării.

Omul era sfătos, așa că mi-a spus supărarea lui. Trebuia să-și rezolve o problemă de intabulare a unui pământ, iar amânarea nu avea sfârșit. A bătut la ușile domnilor, fără nicio izbândă. Ba a fost și prin București, de unde a venit cum a plecat, că treaba lui se rezolvă la județ. Omul avea farmec în povestire. Și-o pigmenta cu metafore rurale, că omul era dintr-un sat, mai înflorea cuvintele cu polen mai îndârjit, își vărsa supărarea pe cei care și el i-a ales, iar acum are nădejde doar în Dumnezeu. Evident, cu umor sarcastic, mi-a fost adresată întrebarea cu pricina. L-am lămurit eu cum m-am priceput, dar omul tot supărat a plecat de la mine. După o vreme, l-am reîntâlnit și mi-a spus că nu a reușit să-l întâlnească pe Dumnezeu, dar a intrat în jocul în care sfinții se vând cu bucata. Și speră să-i treacă supărarea.

Ce alte motive de enervare mai avem? Câte în Lună și în stele. Pentru jurnalista Anda Docea pricinile pornesc de la firul ierbii. Cum ar fi oamenii care întârzie mereu și nu se scuză niciodată. Ba mai mult, apar la locul de întâlnire, când ora fixată a trecut, surâzători, începând să-ți povestească o întâmplare cu iz absurd. Nimic despre motivul întârzierii. E caz de supărare? Pentru unii da, pentru alții, un prilej de dojană. Apoi, sunt oameni care vorbesc despre proiecte ce nu se împlinesc niciodată. Mereu sunt în căutare de absolut, dar nu-i pricep înălțimea și nici efortul cerut de visare. Acești semeni ai noștri mereu au un plan care eșuează din cauza altora și niciodată din cauza lor. Dau sfaturi despre optimism, despre cum ar trebui să arate lumea, câte scări sunt până la cer, dar ei nu s-au hotărât niciodată să urce pe ele.

De aici și certitudinea că lucrul făcut contează, nu cel povestit. Acești oameni, buni în aparență, te pot supăra că nu-s în rând cu lumea. Pilde de acest gen am avut multe în viață. Oameni care nu fac nici din ce ar putea să facă. Mai sunt persoane în lumea asta mare care sunt purtătoare de supărare. Se supără pe tine dacă nu mergi la nuntă, la botez, la aniversare, că le uiți ziua de naștere. Unii poartă supărări definitive, alții dau replici pe măsură. Nu zic că trebuie tratate cu neglijență momentele importante din viețile celor apropiați, dar în lume sunt drumuri cu prioritate și de confort. Sau alte motive, care au argumente nobile.

E bine ca acei vizați cu supărări să nu răspundă cu aceeași monedă. Dar dacă supărarea este definitivă din partea cealaltă? Răspunzi cu bunătate! Mi-am petrecut o bună parte din viață la sat, unde supărările oamenilor sunt mai la vedere. Nu fac parte dintre cei care au idealizat satul, pentru că este obârșia mea, ci pentru că este purtător de durată și de multe însușiri creștine. Dar și în sat au fost oameni supărați unii pe alții. Și supărarea venea de la vorbe. De la felul în care îi vorbeai consăteanului. Reacționa repede și te întreba dacă ai ceva cu el, dacă vorba ta era în dungă. Am văzut oameni supărați că au primit vorbe nepotrivite. Și uitătura era pricină de supărare. Că privirea era un gingaș mijloc de comunicare. De obicei, acest mister era limpezit tot de cuvinte. Depinde în ce fel.

Am plecat de la observația că văd mulți oameni supărați. Nici eu nu mă exclud din această categorie. Cu ideea că nu vreau să supăr pe nimeni, cu voia. Reușesc? Am învățat să-mi cer iertare când greșesc. Poți supăra prin faptul că exiști. Ați putea spune că de la omul care l-a căutat pe Dumnezeu la etajul unei clădiri oficiale, și nu l-a găsit, la supărarea semenului că nu ai ajuns la botez, este o cale lungă. Nicidecum, deoarece supărarea are același efect asupra cerului senin. Că urâtul și supărarea, gândești că le-adună valea. De aceea: la dor și la supărare, trebe om cu minte mare!