România pitorească

 

                                                                                                        de Gheorghe Pârja

Cei care am ajuns să plătim vamă democrației postdecembriste am adus cu noi și ceva din ultimele decenii ale vechii orânduiri. Adică putem să comparăm lumile. Fiecare cu cântarul lui. Noii agățați de arborele tinerei puteri au început să-i prigonească pe cei care și-au împărțit viața în două sisteme politice. Mulți dintre cei urcați în pom erau odraslele unor personaje ciudate care au adus comunismul de la Răsărit. Lista este la îndemâna tuturor. Da, am învățat de acasă că pruncii nu trebuie să plătească pentru păcatele părinților. Cu o condiție: pruncii să nu mai repete greșelile înaintașilor. Și a venit eșalonul al doilea și în politică, și propagandă și au pus în practică mesajul, am văzut despre ce e vorba. Că noua societate, ne spuneau, va fi mai bună decât cealaltă.

Pulsau la tot pasul energia și îndrăzneala unor veniți din spate, care ne propuneau o Românie democratică, iubitoare de libertate și dreptate. Dar, ca un făcut, imediat a început lupta pentru putere. În acea învălmășeală, ținta au fost partidele istorice, care puteau face legătura cu trecutul. Li s-au fabricat versuri batjocoritoare, care au colorat scena politică. Atunci, România a avut un pitoresc politic interesant. Dar lumea politică era atentă la problemele venite din popor, se temea de articolele din presă, politicienii provocau dezbateri în redacțiile ziarelor, ori la televiziuni. Se părea că vrerea celor mulți se dorea luată în seamă, se cerea ascultată, adică ar conta.

Eu, de aici din Nord, am simțit aburul vremii promise. Credeam, speram. Că au fost și momente de încurajare, când am avut sentimentul că urcăm dealul. Constatam că lumea noastră are și porți deschise. Că putem privi și spre alte orizonturi. Au început să apară lideri care și-au asumat destinul României. Dacă privim în urmă vedem, totuși, cu ușurință cât de pitorești au fost mulți dintre ei. Cât de prefăcuți au fost că ne sunt conducători. S-a dovedit că interesul personal și cel de grup au stat, și mai stau, pe prima pagină a destinului lor. Nu-mi iese din minte un fost premier al Guvernului României, cu care m-am întâlnit în adolescență, într-o tabără literară de la Gâlma-Pietroșița. Scria poezie, iar când a ajuns mare demnitar s-a încurcat în perdelele Danei.

Când a venit într-o vizită în Maramureș, i-am spus unui fost prefect, că aș dori să-l văd pe cel cu care am mers la Peștera Ialomicioarei. Dar mi s-a transmis că el, premierul, nu mai are timp pentru amintiri. Cred că nu a uitat că atunci, la Gâlma, scriitorul Alexandru Ivasiuc, pe considerente maramureșene, m-a extras din mulțimea de tineri confrați și m-a așezat lângă el. Poate judec eu subiectiv întâmplările, dar nu fac parte din categoria celor care îi întrebau pe cei din provinciile ro­m­â­nești, dacă este adevărat că Șoseaua Mihai Bravu e pavată. De atunci, demnitarii României au împărțit țara în două. Una mai vivantă, mai atrăgătoare și una uitată prin ungherele geografiei. Este o Românie prosperă, care și-a făcut culcuș cald în actualitate, și România Uliței, cu oamenii ei, care pot primi întrebări zeflemitoare despre asfaltul șoselei bucureștene. Mai este și o Românie a mahalalei, a periferiei.

Da, este Pitoreasca Românie actuală. Despre aceste Românii adevărate se vorbește mai puțin. Lumea politică nu o vede pe cea din umbră, dar se laudă cu cea luminată. Un sociolog american numea această atitudine neatenție civică. Adică orbire socială voită, a completat sociologul român Alfred Bulai. Aparțin spiritului lui Panait Istrati și nu pot uita lumea din care am plecat. O lume modestă, dar demnă. Aud tot mai des că plecarea în masă a românilor din zona de neatenție civică, cică i-ar fi scăpat pe mulți de sărăcie. Dar plecarea din țară se lasă cu multe urmări sufletești. Banul, însă, are prioritate. După atâta condiție modestă îndurată, când s-au deschis porțile pentru câștig se cutremură multe rânduieli străbune. Văd și prin satele Maramureșului o primenire în construcții, case, acareturi. Moda pensiunilor este de bun augur. A fost găsită o cărare isteață de a aduna împreună averea trecutului, peisajul și sufletul în căutare de alinare.

Sociologul român amintit mai sus constată, cu instrumentele științei, că în ultimul deceniu asistăm la o ruptură între societate și politicieni. Nu este doar o separare de stil de viață și interese, ci o ruptură între două entități care se depărtează continuu. Pentru cei de la putere nu contează ce vor și ce gândesc cei mulți. Nu mai contează ce scrie presa. E un calm politic ca în ziua a șaptea de la facerea lumii. Legi stranii, cu destinație, ni se perindă prin față. Așa că plagiatul este un lucru perfect original, după cinci ani de când ai furat. Zău, la ce v-au trebuit doctorate când aveați demnități care vă asigurau onoarea funcției. Așa s-a compromis întristător acest titlu de noblețe intelectuală. Câștigat de mulți cu trudă științifică, cu efecte indiscutabile în cultura română. Acești oameni ai puterii, foarte trecătoare, compromit și ce a mai rămas din rânduiala firească a culturii și învățământului românesc.

Zău, la ce vă folosește acest doctorat discutat, domnule general? Aceasta este o secvență din România pitorească de astăzi. Cât despre Alexandru Vlahuță, îi mulțumesc de titlu!