Pentru cei mai mulți pelerini din România, județul Vâlcea este considerat Athosul românesc, aici, în Oltenia de sub munte, sunt aproximativ 29 de mănăstiri, parte din ele de o valoare inestimabilă, recunoscute și dincolo de hotare, precum Horezu, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu, care este pe lista UNESCO. Aici se spune că ’’este o adevărată grădină a ortodoxiei românești și universale în care semințele creștinismului ortodox, semințele credinței strămoșești încolțesc cu vigoare încă din zorii formării nației române’’, după cum spunea Vartolomeu Androni, de la mănăstirea Cozia. A rânduit Bunul Dumnezeu să văd lumina zilei într-o zonă binecuvântată, pe unde odinioară își purta pașii Vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina, în localitatea Stănești. Casa copilăriei era așezată în fața bisericii iar în spate aveam cimitirul satului. Nimic nu este întâmplător, bunica avea cheile bisericii, se ocupa de rânduiala sărbătorilor, era ajutorul preotului în orice împrejurare iar noi copii mergeam nestingheriți la slujbe fără a ști de interdicțiile comuniste. Îmi aduc aminte cu nostalgie și bucurie cum am fost învățată de mama să merg în fiecare duminică dis- de – dimineață în cimitir pentru ’’ a tămâia mormintele și a aprinde lumânări la căpătâiul celor plecați dintre noi’’. Biserica a fost construită în jurul anului 1917, cu sprijinul financiar al comunității iar printre experții în construcții s-a numărat și tatăl Patriarhului Justinian Marina. Mai mult, după spusele unora , însuși marele ierarh al Bisericii Ortodoxe Române ar fi participat ca ’’salahor’’ în timpul lucrărilor. Cărările vieții m-au purtat peste tot prin țară dar și dincolo de hotare. Șansa de a lucra într-o instituție de cultură ’’Casa Cărții’’ , Biblioteca Județeană ’’Antim Ivireanul’’ Vâlcea, de a scrie și publica, de a face parte din mai multe asociații culturale și de a fi membră a Uniunii Jurnaliștilor Profesioniști din România, m-a determinat să caut, să mă documentez despre – Oameni, Locuri, Istorii. „Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și cunoaște părinții ’’, spunea marele Nicolae Iorga. Prin România ’’Grădina Maicii Domnului’’, prin zonele binecuvântate cu frumuseți și oameni minunați ai județului Vâlcea, am fost de mai multe ori. Obișnuiesc să rămân peste noapte la câte o mănăstirea pentru a mă bucura de liniștea și duhul locului, de a mă ruga împreună cu monahii și monahiile, de a mă împărtăși cu pildele și povețele marilor duhovnici. Am scris și am realizat unele filme la mănăstirile din Eparhia Râmnicului. În vara anului 2023, la hramul „bisericuţei călătoare“ plimbată prin trei regiuni istorice pentru a fi salvată de la pieire, din Băile Olănești, am cunoscut-o pe maica Sevastiani, stareța Mănăstirii Bradu. La tâmpla „Bisericii din Albac” după locul din care provine, care de-a lungul celor aproximativ trei secole de existență, nume mari precum revoluționarul Horea, marele istoric Nicolae Iorga, marele liberal și ministru I. C Brătianu sau Patriarhul României, Justinian Marina, și-au împletit destinele cu cel al acestui simbol al istoriei poporului român, am avut ocazia să cunosc câteva repere despre bijuteria din inima munților, mănăstirea Bradu. Dorința de a vizita locul unde visul maicii Arsenia, cea care a readus la viață schitul în anul 1996, a devenit o certitudine zilele acestea. Cu sprijinul fetelor, colegelor de la Liga Femeilor Creștin Ortodoxe Vâlcea, Rodica si Eufrosina, cu pricepere și dexteritatea de a conduce o mașină de teren pe cele mai grele ’’hule’’, a Larisei, în zi de vară fierbinte am venit să ne adăpăm setea de cunoaștere și de tihnă creștinească la mănăstirea Bradu. Revederea cu maica stareță Sevastiani a fost emoționată, iar colțul de rai în care monahiile înalță rugăciuni și aduc Slavă Domnului este mirific. În curtea mănăstirii, la umbra unui copac falnic, cu un pahar de apă rece și unul plin cu colivă, timpul nu ne permite să rămânem și la un renumit borș mănăstiresc , detaliem. ’’Pentru mine, mănăstirea Bradu a fost primul și până la această dată singurul loc unde mi-am dorit să-l slujesc pe Bunul Dumnezeu, să viețuiesc, să fiu în fiecare clipă în pace, armonie, comuniune’’, ne mărturisește maica. Despre istoria locului, aflăm că....<< Istoria schitului vine din urmă cu câteva sute de ani. În 1784, un oarecare ieromonah Sava, sosit tot de la Iezer, cu sprijinul localnicilor din satul Cheia și al boierilor donatori, construiește o biserică din piatră, pe temeliile altui lăcaș din lemn, edificat prin 1737. Aceasta va fi închinată Sf. Ioan Botezătorul. A fost zugrăvită de „popa Dimitrie zograf“; acea pictură se păstrează și astăzi în aproximativ tot interiorul bisericii, dar și pe pereții și bolta pridvorului. Frumusețea extraordinară este dată, în afară de picturile cu patina timpului, de dimensiunile mici ale lăcașului, de simplitatea sa. Biserica nu are pronaos, nici turle, ci doar un pridvor, cu două ferestre mici. Ai zice că e desprinsă din pagini de poveste. Clopotnița este mult mai înaltă decât biserica, având două etaje, fiecare cu câte o chilioară, deasupra cărora sunt așezate clopotele vechi. De la ctitorire și până prin 1850 aici au locuit câțiva călugări. Însă, cu vremea, neexistând chilii, nevoitorii locuind prin colibe și peșteri, schitul a fost părăsit și trecut cumva în grija altor călugări de la Sărăcinești, din Valea Cheii (comuna Păușești-Măglași). Dar pentru că viața monahală se desfășura în condiții foarte grele, ambele lăcașuri au fost abandonate, fiind la un pas de ruinare. Despre Bradul se știe că a fost complet părăsit prin anul 1905, dar neîngrijit n-a mai fost de prin 1855. După 101 ani a fost să i se arate maicii Arsenia voia de a pune pe picioare schitul din inima pădurii și a munților. Și a făcut-o, cu sprijinul de început al altor două maici, în chip absolut temerar. O vreme au locuit într-o chilie prin acoperișul căreia ploua, au găsit bisericuța și clopotnița ruinate, nu exista curent electric, drumul era necirculabil pentru orice fel de mașini. Încet-încet, cu sprijin de la pelerini, de la duhovnicul schitului, cărând materialele cu spinarea și o muncă titanică, au renovat bijuteria locului – am numit biserica – o parte din clopotniță, au construit câteva chilioare, au turnat ziduri de sprijin, au construit pavimentul din curte etc. Astăzi, lăcașul e plin de viață. În obște locuiesc 11 maici, iar în afară, în chilii separate sau în munți, nevoiesc 8 pustnice. Fiecare are câte o poveste de viață absolut fascinantă. Chiar și duhovnicul de azi al schitului este un fost atlet de performanță, antrenor și profesor de sport, care a simțit apoi nevoia să caute altceva pentru viața sa. Și așa a luat drumul altei facultăți, iar calea spre Dumnezeu l-a adus în cele din urmă la Bradul >>...Maria BOGDAN – ‚’’Schitul Bradul, bijuteria din inima munților’’ , noiembrie 2020, ’’Lumea satului’’. Cu glas duios, cu chip senin și zâmbetul pe buze, maica Sevastiani ne povestește despre greutățile întâmpinate, despre puterea credinței și a rugăciunii, despre nevoia de Dumnezeu pe care cu toți o resimțim din plin dar nu toți avem curajul să o mărturisim. Privim fascinate frumusețea locului, prospețimea florilor, verdele pădurilor, piscurile semețe ale munților. Timpul parcă s-a oprit în loc ! Scot din geantă cea mai recentă lucrare a mea ’’Oameni, Locuri, Istorii ’’ , o mică incursiune în viața și activitatea marelui ierarh vâlcean pe ’’Ogorul Domnului’’ iar o măicuță din apropiere văzând chipul Patriarhului Justinian Marina, se închină și sărută cartea. Da, mai sunt maici care l-au cunoscut, ne lămurește maica Sevastiani.
-
Of ! Ce mult aș dori să vorbesc cu ele,
îmi rostesc gândul cu glas tare.
-
Da, imediat, aud răspunsul maicii
starețe.
Nu după mult timp se apropie de noi o măicuță cu
chip blând și luminos. Maica Varvara la cei 87 de ani, te impresionează prin
simplitatea și luciditatea cu care vorbește.
-
Eram la mănăstirea Iezer, încă nu se
dăduse Decretul 410 / 1959 , prin care
mii de monahi și monahii au fost nevoiți să părăsească mănăstirile, noi știam
că Patriarhul Justinian Marina obișnuia să vină la Băile Olănești și când era
câte o problemă, maica stareță îl căuta. În aceea vară însă așteptam ca
Preafericitul să ne viziteze, așa se auzise în zonă. Timpul trecea iar noi
începeam să ne pierdem speranța că va mai veni. Totuși, într-o după – amiază ,
în timp ce intram în mănăstire zăresc în fața altarului un bărbat îmbrăcat în
alb. Eram prea tânără, nu -l cunoșteam, dar știind discuțiile, un gând mi-a
trecut prin minte.
-
Dacă este Preafericirea Sa ?
Am fugit repede la
maica stareță Irina și i-am relatat gâfâind ce am văzut în biserică.
Nedumerită, m-a luat de mână și am mers împreună să vedem cum stau lucrurile.
Marea emoție și bucurie s-a transformat imediat în deznădejde. Era zi de post
iar la bucătărie nu se pregătiseră multe mâncăruri. Văzând disperarea maicii
starețe, Părintele Patriarh a liniștit-o cu blândețe.
-
Nu vă faceți griji, voi servi și eu tot
ceea ce mâncați voi !
-
Era de o smerenie și o modestie aleasă !
Totdeauna avea o vorbă frumoasă pentru cei aflați în suferință, ajuta și
încerca să rezolve toate problemele celor din jur. Mult a mai suferit atunci când
pentru moment nu a putut să se împotrivească aplicării Decretului 410 / 1959,
el însuși a fost forțat să se retragă la Schitul Dragoslavele și să nu aibă
contact semenii săi. Despre durerea și suferința Patriarhului Justinian Marina
în acele vremuri tulburi mi-a vorbit și maica Magdalena de la Mănăstirea
Horezu. În perioada 2016 – 2022. Ansamblul monahal a trecut printr-un amplu
proces de restaurare și consolidare. Pe data de 22 octombrie 2022,
Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, a sfințit biserica istorică a Mănăstirii Bradu din
județul Vâlcea. Ne desprindem cu greu din zona binecuvântată de Dumnezeu
cu liniște și multă smerenie , privim cu drag turn-clopotniță mai neobișnuit,
sub formă de culă, care adăpostește acum o colecție micuță de vechi obiecte
tradiționale adunate din gospodăriile din zonă și ne promitem în gând că vom mai
reveni.
Zenovia Zamfir
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu