Editorialul de față nu se vrea a fi o acuză la adresa celor ce decid să-și lucreze iar terenurile părăsite. A tinerilor ce reiau munca lăsată de bătrânii istoviți. E doar un exemplu, cu personaje poate imaginare, poate nu, într-un loc imaginar. Sau nu.
A fost odată ca niciodată (așa trebuia să înceapă
povestea, da?) un sătuc frumos, mai retras, la margine de rezervație naturală.
Între sat și rezervație, ca un tampon, o poiană frumoasă, a oamenilor aparent,
nu a Statului. Am parcurs-o încă din anii 80, când era păscută de oi, apoi în
anii 90 când se împădurea, dar se visau acolo ba țarc de zimbri, ba case de
vacanță. În fine, a rămas nefolosită. De-aici a intervenit Natura. Draga de ea.
A început cu “spini”, care în realitate erau muri, măceși. Apoi arbuști, care
erau meri și peri sălbatici, plus corni și păducel. Deja ai aici o farmacie
întreagă, plus la nivelul ierbii alte minunății: mentă de vreo două feluri,
cimbru sălbatic și cimbrișor. Se adaugă superba orhidee sălbatică, alte și alte
flori. Dinspre pădure au mai venit câte un carpen, un stejar. Pe margini,
lizieră de plopi și mesteceni. Au crescut puțin copacii și subit, au început
ciupercile. Primii hribi din an acolo îi găsesc, la lizieră. Între mesteceni,
plopi și ferigi, după primele ploi bune, ies oițele verzi. Pe margini, pe râpe,
ies gălbiorii și ciclic si trompeta piticului. Rar, crăițele, nobilele ciuperci
Amanita Caesarea. Toamna până târziu, în iarba de munte, pe margini, găsești
hribii cică mai puțini nobili, Leccinum.
Viață sălbatică? Peste ani am văzut iepuri, vulpi,
urme de bursuc, efectiv zeci de căprioare cărora pe timp de iarnă le place
apropierea de sat și se ascund în jungle de tufe de mur. Jos spre râu, sunt
vizibile urme de castor, copaci roși de parc-ai ascuți un creion. În vremurile
bune dinaintea pestei porcine, mistreții veneau până aici, cu gândul la
culturile de porumb ale sătenilor. În tot acest peisaj care, fie vorba între
noi, nu are cum să nu vă placă, a intrat buldozerul. A trecut peste tufele de
mur. Ca o paranteză, de vorbești chioreanului, lăpușeanului, codreanului de
mur, ridică din umeri…el pe vremea asta nici nu-și pune merinde sau apă, pe
cărări, mănâncă 4 pumni de mure și e și sătul și hidratat. Dar constănțeanul,
bucureșteanul, teleormanul (ironie…) nu e familiar cu fructele de pădure care
te agasează de pe marginea cărării, în număr infinit. La fel cu măcieșele. Cu
coarnele.
Care e ideea? Nu, nu vin zimbrii. E nevoie de lemne.
Iar. Și stai și calculezi, așa cum te-au învățat silvicii. Lemnele de plop și
de mesteacăn, slabe calitativ. Pomii, arbuștii, slabi. Pe margini de pădure
însă e plin de carpen, care crește aiurea. Cu un pic de înțelepciune, de
rărești carpenul și lași din stilul de tufă câte un fir două să crească spre
cer, însuși carpenul îți va mulțumi. Iar tu vei avea, după 10 carpeni curățați,
lemn de foc pe ierni întregi. Și citez din silvici adevărați, din cei cu mâna
pe carte, nu din cei ce văd doar metri steri: “Când îți oferă cineva carpen, nu
te uita că e strâmb, se crapă aiurea. E lemnul cu cea mai mare putere calorică
din pădurile noastre. E lux!”
Revin la poiana cu pricina. Un sătean anonim, în
secret, obișnuiește să altoiască pomi sălbatici pe-acolo. Ar merita chemat la
primărie omul și premiat, cu diplomă de onoare, în locul celor care primesc
diploma pentru căsnicii prelungi. Un om care înnobilează pădurea! Peste care
pădure acum trece buldozerul. Repetăm. Am dat doar un exemplu, se petrece peste
tot, e povestea clasică a pășunilor împădurite, pe care stau cu ochii languroși
și proprietarii și pădurarii și tăietorii de lemn, gratis noaptea. Dar am
arătat doar peisajul unui asemenea loc cunoscut. Atât. Și nu putem să încheiem
fără să cităm. Un proverb amerindian, al unui popor surprins și el de nevoia
albilor din ce în ce mai mult. “Numai atunci când ultimul copac va cădea,
ultimul râu va fi otrăvit și ultimul pește va fi prins, vom realiza că de fapt
nu putem mânca bani”.
Autor:
Alexandru Ruja
Sursa:
Graiul
Maramureșului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu