Declarația zilei - Cornel UDREA

”Cum se poate, ca o țară cu 60.000 de doctori, în diverse științe, să nu aibă o universitate printre cele 1000 recunoscute, cu indici de performanță, competitivi?!

Există cumva și un clasament universitar, cu doctori plagiatori? Aici ne- am afla, indiscutabil, pe primul loc! De aceea suntem unde ne aflăm!!!”

  

Andrei Marga: Degradarea vieții academice

 

Se succed fapte care adâncesc întrebările cu privire la viața academică din România actuală. În mod vizibil, lipsește capacitatea de a aborda crizele. Nu s-au putut continua reforme, ele fiind evident peste puteri. Nici după prăbușirea educației în țară, cauzată de legea actuală, nu s-a putut da o lege care să normalizeze domeniul. Nu se știe trata nici măcar plagiatul, iar confuziile proliferează. Ajung în funcții inși fără valoare, iar rectorii se opun limitării mandatelor. Unde sunt conștiințele?

Degradarea a devenit, se pare, cuprinzătoare. Istoricii cei mai proeminenți ne spun că nicicând în istoria României decăderea nu a fost, în timp scurt, mai mare decât în ultimele decenii. Unii spun că este jaf. Oriunde în țară, cetățenii arată cu degetul spre minciună și fraudă.

Au fost și altădată dificultăți. Dar economia acumula, fie și sub posibilități. Între timp, România și-a pulverizat industria proprie, și-a lăsat infrastructura de izbeliște, și-a desfigurat democrația, și-a amanetat justiția și și-a lichidat politica externă. Cum am mai spus, s-a ajuns la indicatori dramatici: țara din lume cu cea mai mare emigrare de cetățeni în timp de pace, țara europeană cu cea mai mică productivitate a muncii, cu cea mai mare pondere a săracilor în populație, cu mortalitate dintre cele mai ridicate, cu cea mai puțină lectură pe cap de locuitor și cu tineri care vor în majoritate să plece. Țară lovită de declin profesional, îndatorată peste puteri și cu cele mai multe servicii secrete. Deși România are energie și alimente, ele se plătesc acum mai scump. Nu s-a putut scrie Istoria României la Centenar, iar monografiile pe bază de arhive le dau străinii care zăbovesc pe aici. Întoarse cu fața spre ele însele, mai nou spre șefi de mucava, instituțiile nu iau notă nici de ceea ce spun economiștii și istoricii despre situația în care a fost adusă țara. Cum pot fi în ordine academicii, când țara a ajuns la indicatorii de azi?

Se trăiesc neajunsuri în multe țări, dar nicio țară europeană nu a coborât atât de brusc. Responsabilii de situație sunt identificabili, căci arhivele sunt încă mărturie. Adevărul, oricât de inconfortabil, trebuie spus, dacă se vrea o Românie pe măsura aspirațiilor. „A gândi instituțiile în mod public și în interes public” rămâne adecvat.

Se discută mult despre învățământul privat drept cauză a degradării vieții academice. Este o simplificare, căci acest învățământ nu acoperă totul, iar facultățile de stat nu sunt acum automat mai bune. Absolvenți comparabili sunt în multe locuri – dincolo de autoflatări. Toate instituțiile din România actuală sunt lovite de carențe grave.

Aceasta nu înseamnă să nu vedem declinul antrenat de puzderia de improvizații botezate pompos universități private. Oricine răsfoiește arhivele îi găsește pe cei care le-au autorizat – cine a compus consiliul de atestare, apoi ARACIS, comisiile parlamentului, apoi ministerul, cine a susținut măsuri eronate și cine nu li s-a opus. În viață nu răspunzi de orice, dar nu te scuză nimic dacă ai tăcut când trebuia împiedicată eroarea.

La preluarea Ministerului Educației Naționale, în 1997, am remarcat public că, din nefericire, România era între primele la înființarea de universități private în Europa, proporțional alături de Ucraina și Moldova. Nu era un semn bun, ci mai curând ceva ce trebuia oprit. Nu am înființat ca ministru vreo universitate privată și, cum se poate vedea pe documente, ca rector am adus profesorii acasă (vezi Buletinul Informativ al UBB, 1993-2012). Nu sunt împotriva învățământului privat, dar sunt împotriva formalismului și a imposturii. M-am opus la abuzurile din universități, fie ele de stat sau private (vezi Buletinul Informativ al Ministerului Educației Naționale, 1997-2000). Arhivele probează efortul pe care, împreună cu mulți colegi, l-am făcut pentru a opri „profesura în multiple universități”, care se practica copios.

Recent, se atrage atenția asupra degradării universității pe care am condus-o. Când am plecat, în 2012, Universitatea „Babeș-Bolyai” era în anticamera primelor cinci sute de universități din lume (potrivit rankingului Shanghai), având de partea ei toate evaluările internaționale, împreună, în regiune, cu universitatea din Zagreb. Datele se pot consulta oricând. Nu discut ce a urmat. Menționez doar că cedările gen „între noi”, „servicii în reciprocitate”, „mă sprijini, te sprijin” și valurile corupției sunt un cancer cunoscut al instituțiilor.

Câteva întrebări se ridică tot mai mult în ultimii ani: Ce caută noua Securitate în aulele academice înainte de alegeri? Ce caută în general etalări ale șefilor acestora în universități? Carierele, care, oricum, se dovedesc până la urmă de doi bani, se mai fac doar cu astfel de proptele? Chiar acolo s-a ajuns?

Plagiatul este larg practicat în instituțiile academice ale României. Destui spun că abia a început identificarea cazurilor. Pe lângă altele, astăzi uimește incapacitatea de opri acest flagel generat de abuzuri, începând cu legislația din ultimele decenii.

Este o nevoie stringentă azi să se prevadă clar într-un articol de lege câteva adevăruri: că plagiat este copierea de fragmente semnificative din alții, fără a cita; că plagiatul nu este pe procente – și la 1% este tot plagiat; că plagiatul este furt. Pot servi ca exemple faptul că în Germania ministrul apărării a fost găsit cu câteva fraze în introducerea la doctorat și a pierdut totul, inclusiv funcția publică, sau faptul că în Ungaria președintele țării a trebuit să demisioneze dintr-o cauză similară. Nu este nevoie de nicio comisie ulterioară care să stabilească furtul, ci de minți și ochi curați. Nu este nevoie de niciun aparat de măsurare, plagiatul fiind chestiune de evidență. La nevoie, nu comisia de etică, ci cea profesională din instituție are îndrituirea examinării bănuielilor. Plagiatul nu este treabă de tribunal. Dacă tot există, CNATCU ar fi normal să aibă opinie, nu să se ascundă.

O chestiune și mai gravă se ridică. Un fost rector declara zilele trecute în televiziune că 70% dintre „profesorii” actuali nu satisfac nici măcar criteriile profesionale laxe acum în vigoare. Nu știu cum s-a stabilit procentul, dar este clar că atunci când un conducător de doctorat și referenții nu văd plagiatul, ei nu cunosc de fapt domeniul în care sunt „profesori”.

Amintesc că la înființarea Universității românești din Cluj, în 1919, s-a creat o comisie care veghea, între altele, la recrutarea de profesori. Nicolae Iorga a atras atunci atenția asupra imperativului de a se evita selecția de profesori pe afinități politice, rubedenii, clientelism. Nu detaliez ceea ce a urmat, demisia lui Nicolae Iorga din comisie fiind grăitoare. Peste ani, ca lider al studenților, am participat la o reuniune a senatului universității clujene în care Constantin Daicoviciu a cerut acceptarea fiului său, de departe strălucit profesional, pe post de lector. Senatul a refuzat. Azi se instalează la grămadă ca academici fii, fiice, nepoți, fini etc.. Mai lipsesc doar socrii!

Nu a fost niciodată în istoria României nepotismul academic de azi. Cine cunoaște instituții academice din alte țări, își dă seama cât de critică este situația. Nu poți să oprești orice în instituția din care faci parte, dar să-ți spui public părerea poți oricând.

Sunt multe criterii eronate în evaluarea din instituțiile din țară. Generația mea a presat și în România la a se așeza selecția academicilor pe criteriul publicațiilor. În ultima vreme, însă, destui inși fără valoare culturală au presat și încă presează la a evalua publicațiile după criterii înguste, pe măsura lor. Firește că un academic trebuie evaluat după publicații, dar nicidecum doar după impactul lor literar. Altfel, se poate observa ușor că, la noi, invocă acest impact inși ale căror industrii și domenii din societate s-au prăbușit. Ei vor recunoașteri pe un deșert de contribuții la rezolvări în societate. Și în alte țări se consideră impactul literar, dar anvergura nu stă nicidecum doar pe aceasta – anvergura stă pe susținerea dezvoltării.

În loc să conștientizeze situația în care se află, instituțiile se afundă în erori. Doar ca un exemplu, acum a devenit de bon ton să se facă „planificare la avansare” pe posturi. Trec peste faptul că în tradiții academice majore nu există avansare, nici alegere între “de-ai noștri“, ci doar competiție pentru a-l selecta pe cel mai bun. Se observă însă ușor că, prin „planificare la avansare”, în România actuală ajung la numiri pe posturi inși șterși, ce nu periclitează ierarhii, și foarte rar persoane capabile să schimbe un domeniu.

Ca efect, și mult discutata întoarcere în țară a celor cu studii performante a rămas blocată. O feudalizare datorată înseși legislației actuale a funcționării facultăților și departamentelor este cauza. De fapt, dintre cei reveniți în țară au devenit universitari foarte puțini.

Se poate spune, pe date precise, că, neavând realizări proprii, succesorii la conducerea instituțiilor își atribuie ceea ce au realizat cei dinainte sau inovează apa caldă. În fapt, degradarea economico-socială și instituțională din țară, acuzată de concetățeni, este și un efect al degradării academice, nu doar al lipsei de calitate a politicienilor, cum se crede. Prostocrația regimurilor recente are rădăcini și în degradarea vieții academice. Lacunele pregătirii manageriale, dar și profesionale, își spun din greu cuvântul. Alegerea decidenților academici după modelul alegerilor parlamentare, desemnarea apoi discreționară a ierarhiei din instituții de câte o persoană, de sus în jos, cu corupția de rigoare, au efecte dezastruoase. Sărăcia și faptul că în viața societății contează puțin soluțiile generate de minți din țară sunt printre ele.

După 1989, în România, una dintre urgențe a fost autonomia vieții academice. Documente naționale și internaționale consemnează că, în primii ani, Marian Papahagi și cu mine am elaborat proiectul de trecere la autonomie în spațiul academic. Legea educației din 1995 a preluat abordarea noastră, sprijinită pe experiența internațională a orei. Din nefericire, a survenit exact ceea ce știam că putea fi o amenințare: folosirea autonomiei pentru a susține parohialismul și chiar tendințele feudale în spațiul academic. Cu toate acestea, rămân la părerea că autonomia este oxigenul vieții academice, iar otrăvurile inevitabile pot fi prevenite tot prin legi – legi care să împiedice refeudalizarea instituțiilor.

Am lucrat direct, împreună cu colegi excelent profesionalizați și inovativi, la a lărgi accesul tinerilor, al cetățenilor, la studii. România era și în 1997 pe ultimele locuri în Europa la ponderea studioșilor în populația țării. Mulți nu puteau studia ca urmare a unor admiteri neconcludente, asistate de o „industrie a meditațiilor” costisitoare și de un „învățământ de fapt paralel”. Am luat și măsuri – de pildă, trecerea admiterii în competența universităților, crearea de „colegii universitare” în orașe satelit ale marilor centre.

Dar nu am spus vreodată că ar trebui scăzută exigența la examene. Scăderea s-a petrecut ulterior, mai ales pe fondul scăderii calificării universitarilor, cuplată cu erorile deciziilor. În fond, cum să învețe tinerii când văd cum nulități profesionale și civice ajung miniștri ai învățământului și de orice fel, pe căi oculte, cu propulsia serviciilor secrete?

Am inițiat „colegiile universitare” – personal am fost implicat la Bistrița, Sfântu Gheorghe, Sighetu Marmației și în alte locuri – dar ținta era ca unele să se consolideze la propriu și profesionalizeze. Acum toate sunt, conform Legii din 2011, doar „extensiuni”, inevitabil simple birocrații. Și pe acest canal, unul în plus, licențiatul ajunge acum mai slab decât subinginerul de altădată și nu-l poate concura nici pe maistru.

Neajunsurile universităților de azi sunt atribuite de unii, complet greșit, Declarației de la Bologna (1999). Aceasta poate fi parcursă și acum, de orice interesat. Declarația nu a cerut cuiva să reducă durata studiilor. Alte țări europene nici nu au făcut-o. Declarația de la Bologna a cerut compatibilizarea sistemelor universitare europene. Doar că în România (cum am arătat în A. Marga, Educația responsabilă, 2019) această declarație s-a aplicat greșit, începând cu Legea din 2004. Neajunsurile de azi nu pot fi puse în niciun caz în seama Declarației de la Bologna. Nu tot ceea ce este în succesiunea adoptării acesteia este și din cauza ei.

Rectorii se opun acum limitărilor de mandate. În generația mea, am conlucrat cu rectori de lungă rută din Germania, SUA și alte țări. Eu însumi am fost ales să conduc universitatea de cinci ori. Dar preocuparea nu era nicidecum să fii rector, la dispoziția fiecăruia fiind multe alte oportunități. Preocuparea era să concepi și să aplici proiecte de interes public, verificabile la orice oră, în spațiul național și internațional.

Nu se poate vorbi de așa ceva la rectorii carpatici ulteriori. Aceștia au pierdut până și pozițiile cucerite de sistemul din țară în viața internațională. De pildă, în 2003, în semn de recunoaștere a modernizării, la Universitatea „Babeș-Bolyai” se reunea, în premieră în Europa răsăriteană, Conferința continentală a universităților. Aceasta a și stabilit măsuri pentru Europa. Nu mai vorbesc de faptul că în calitate de rector am fost ales în aproape toate organismele academice europene și globale ale acelor ani. Și că universitatea pe care o conduceam s-a dotat cu programele, centrele și laboratoarele la nivelul timpului, iar exponenții ei cu limbile și comunicarea pentru a participa la dialogul universal, incluzând Europa, SUA, China, Rusia, Brazilia, Japonia. Astăzi, universitățile din România se chinuie cu o legislație străină de cultura domeniului și cu măsuri sectare, adesea nechibzuite pentru trupul lor obosit de amatorism și abuzuri.

Ignoranța se lățește chiar printre academici. Un „ilustru” obiecta cu câteva zile în urmă la intrarea intelectualilor în dezbaterea publică. Nu știa, se vede, că este o datorie a învățatului demn de nume să-și spună părerea. Nu cunoștea opinia lui John Adams că ora la care nu trebuie intrat în dezbaterea publică nu a venit în societăți pline de suferințe. „Ilustrul” invoca falsurile scrise cu aplomb de un ziar sau altul. Scriau chiar elevi de-ai lui, numai că „ilustrul” nu știa că același eveniment fusese prezentat cu totul altfel, corect, așadar, în media de la Paris, Sydney sau New York. Când i s-a spus că mari intelectuali europeni au luat poziție în chestiuni ale zilei, a întrebat, trezit, „unde-i asta?”.

Cam acesta este, în cazul bun, nivelul academic de la noi. Destui inși trag concluzii din ignoranță. Cum s-a văzut, dacă-i pui să explice un fapt banal, trebuie ca cineva să le șoptească peste umăr! Pe mulți îi obosește vizibil cultura profesională, iar în precara lor educație socotesc că cei care au ceva de spus sunt doar altă generație. Obosiții nu pricep că adevărul și competența nu sunt distribuite în lume pe sexe, vârste, funcții, culoare.

Din sofisme ca acesta („ad ignoratiam”) nu ies descoperiri. Dar nici relații curate între oameni. Sofismele înfloresc în societatea României actuale, începând cu instituțiile academice. De la „non causa pro causa” și „ad hominem”, sau „ad populum”, mai toate sofismele au humus. Cum să se gândească corect, când academicii fac erori la fiece pas?

Orice în viață are premise morale sau imorale. Deocamdată, integritatea este flagrant trădată. Se trădează din avariție – „să nu pierd ocazia să câștig”, din oportunism – „mi-e să-mi fie bine”, din mediocritate – se vor funcții, fără a avea valoare, din falsă superioritate – „eu nu sunt ca ăștia”. S-a umplut din nou România de sfertodocți. Juni senilizați măsluiesc intens tot ce apucă. Peste toate, se minte din greu. Psihiatrul George Șerban a creat un prag în diagnozele prezentului cu o carte în care argumenta că la Carpați minciuna a devenit a doua natură. Nu poate fi contrazis nici acum. În nici un caz de viața academică.

Firește, nu se poate sta cu brațele încrucișate. Arta politicii este de a crea soluții. Unii propun vendete, precum tratarea cetățenilor cu justiția aservită, alții îmbrăcarea realităților în costumele propagandei de la Davos, iar alții continuarea a ceea ce este acum. În felul acesta, însă, se perseverează în subdezvoltare. Dincolo de potențialul remarcabil al țării, cu astfel de propuneri, pasivismul, slaba educație, corupția și hoția vor continua. Abia adevărul, civilitatea și profesionalismul, în cadrul unui nou, alt început, vor permite despărțirea de degradarea ultimelor decenii.

 

Autor: Andrei Marga

Sursa: cotidianul.ro

Ministrul Educației a retras titul de doctor pentru Florentin Pandele și Petre Tobă

Mircea Dumitru, ministerul Educaţiei, a anunţat că a semnat miercuri ordinele privind retragerea titlurilor de doctori pentru Petre Tobă, fost ministru al Afacerilor Interne, şi Florentin Pandele, primar al oraşului Voluntari.

“Ieri (n.r. miercuri) am semnat ordinele de retragere a titlurilor de doctor a domnilor Petre Tobă-foto şi Florentin Pandele. Mai departe, e treaba domniilor lor ce vor face, dacă vor contesta în instanţă decizia CNATDCU sau nu”, a declarat ministrul Educaţiei, relatează Mediafax.

Pe 12 octombrie, Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) a decis, cu 36 de voturi pentru şi unul împotrivă, că fostul ministru Petre Tobă şi primarul oraşului Voluntari, Florentin Pandele, au plagiat în lucrările de doctorat, propunând retragerea lucrărilor de doctorat.

Petre Tobă, fost ministru al Afacerilor Interne în Cabinetul Cioloş, este pe lista demnitarilor asupra cărora există suspiciuni că şi-ar fi plagiat lucrările de doctorat. Potrivit informaţiilor apărut în spaţiul public, acesta ar fi copiat din diverse lucrări peste 250 din cele 390 de pagini ale tezei de doctorat “Poliţia Română – Forţă de stabilitate şi securitate. Optimizarea managementului cooperării internaţionale în vederea combaterii ameninţărilor neconvenţionale”. Comisia de specialitate din cadrul CNATDCU a stabilit la data de 01 septembrie că Tobă nu a plagiat, propunerea specialiştilor fiind de păstrarea a titlului de doctor. Ulterior, la începutul lunii septembrie, Consiliul General al CNATDCU a respins raportul comisiei de lucru, fiind întrunită o altă comisie care a stabilit că a plagiat.

                                                                                                              C.L.

Moda doctoratelor la plesneală

            După sufocanta modă bolșevică a unirii de-a valma, cu mic și cu mare, în jurul partidului-stat și după nătânga modă a penibilului lozincard („Nu ne vindem țara”, „Noi muncim, nu gândim”, „N-ați mâncat ca noi salam cu soia” etc.) din zorii postdecembrismului, iată că pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu și pângărite de neoameni a fost îmbrățișată moda falsei culturi și a patalamalelor rostuite. Dar nicidecum o modă trecătoare și nepăgubitoare pentru ceilalți, bunăoară așa ca moda vestimentară, ci una statornică și mafioto-sistemică, adică generalizată în rândul băieților deștepți și pusă sfidător de aceștia în slujba procesului de ciocoizare.

            Da, căci dacă-i de râsul curcilor să vorbim de un sistem sanitar postdecembrist, brambureală unde se moare pe capete (nu înainte ca unii bolnavi să fie la propriu mâncați de viermi) în mod dirijat și cu sprijinul venit dinspre megacăpușele de felul Hexi Pharma, în schimb ne-am pricopsit cu un foarte viguros sistem al necinstei, prin care fărădelegea a ajuns atotputernică într-un stat ticăloșit până în măduva oaselor – zeci de mii de licențe și doctorate frauduloase, despre care cândva s-a făcut nițel tărăboi, pentru ca îndată și parcă la comandă să se termine în coadă de pește! Și cine știe câte din astea or mai fi, că doar doritori („licențiați” care au mari probleme cu scrisul și „doctori” care dau cu tifla ghilimelelor) sunt cu duiumul, iar „fabricile” de diplome lucrează la turația maximă, potrivit principiului că pentru bani până și ursul joacă.

            Toată această extrem de profitabilă nelegiuire pentru cele două părți (răufăcătorii cu ștaif și beneficiarii cu pretențiile broaștei din fabulă), dar dezastruoase pentru neam și țară (când trăia, mama mea adesea se mira cu bunul simț al poporeanului simplu și onest: „Atâția oameni cu diplome și nu-s în stare să facă ceea ce a făcut un om puțin școlit!”), toată această halimă, vasăzică, se alimentează din seva stoarsă în urma tescuirii până la ridicol a două realități postdecembriste:

            1)Cărțile sunt zămislite din cărți (totuși, primele cărți cum au apărut?), dovadă că acuma se scrie pe rupte. Scriu nu doar cei cu har și care au ceva de comunicat semenilor, ci până și agramații din pușcării. Ce să mai vorbim de agramații liberi, care nu numai că nu pot fi sancționați juridic pentru continua siluire a limbii și gramaticii, dar – potrivit normelor à rebours în vigoare – odată ajunși la răcoare, ei s-ar răzbuna crunt pe semeni prin nehodina mâzgălitului îmboldit de furie. Se scrie atât de mult și într-o atare notă de isterie a noului și originalității (Petre Țuțea opina că originali cu adevărat sunt doar bunul Dumnezeu și...idioții!), încât suficientul om al zilelor noastre nu se mai ostenește ca pe vremuri cu buchisitul, ci ia totul de-a gata fie de pe internet, fie (cel mai des) din scrierile altora. Și dacă ar copia cu propria mânuță, ipochimenul în cauză încă s-ar alege la final cu niște firimituri. Dar cum asta înseamnă timp și corvoadă și cum în zilele noastre de pomină se fură cu sacii și la vedere, iată de ce respectivul hoț intelectual nu se mai încurcă cu cititul, citatele și celelalte marafeturi de felul contribuției personale, ci pur și simplu xeroxează o bună parte din lucrarea sursă...

            2)În România postdecembristă s-a ajuns ca prin plecarea din țară a mii și mii de valoroase cadre medicale, să existe în momentul de față mult mai mulți doctori decât medici bine pregătiți și umani. Firește, doctori contrafăcuți de teapa lui Victor Ponta, Gabriel Oprea sau Robert Negoiță, care – în pas cu moda doctoratelor la plesneală (fără ghilimele) – acuma, după retragerea titlurilor dobândite prin fraudă răsdovedită, au redevenit ei înșiși, adică niște oameni în ghilimele.

                                                                        George PETROVAI

                                                                            4 august 2016