CRONICĂ

 O carte de versuri care  își tremură aripa spirituală scrisă cu sensibilitate și maturitate literară de două poete împătimite de cuvânt ales și de meandrele neliniștite ale vieții trăită frumos și intens: Mihaela CD și Aurelia Oancă, voci ale scrisului despre care iubitorii genului au mai auzit. Ambele scriitoare au un parcurs literar și editorial impresionant.

Născută în România, emigrant în Canada MihaelaCD este scriitoare, redactor, cronicar, textier, promotor cultural, scenarist,  regizor,dar și artist pictură tradițională și digitală, în timp ce pe Aurelia Oancă, din Baia Mare, o cunoaștem ca poetă, prozatoare, membră în areale literare cunoscute, asociații, frecventează Cenaclul  epigramiștilor și este redactor al Revistei Freamăt, tot din Baia Mare dar și șef de departament Noutăți editoriale al revistei Poezii pentru sufletul meu din Montreal, Canada. Dar pentru mai multă edificare trebuie parcurse cu atenție și respect CV-urile ambelor scriitoare, autoare a zeci de cărți, participante la numeroase evenimente culturale și literare, trepte urcate cu tenacitate și pasiune în sfera spirituală.

Volumul de versuri „Măsurând clipa” apare prin osârdia editurii Globart Universum în Montreal, Canada. În chiar Anul Spiritualității, 2023, salutăm memorabilul cuvânt înainte al cărții apărut sub semnătura editorului, Johnny Ciatloș Deak.

Asistăm, parcurgând volumul, la un intermezzo plăcut, care curge lin întocmai susurului de izvor pe câmpia sufletului avid de frumos. Izvorul care curge nu e decât viața cu parcursul ei când lin, când  plin de meandre, viața elogiată și cântată în poeme nemuritoare de cele două protagoniste, viața măsurată cu nestematele prețioase ale clipelor, zilelor și nopților poetice, cu imaginație fremătătoare, după ce a lăsat amprente inconfundabile în trecerea sa ireversibilă.

Dacă Aurelia Oancă mărturisește încă din debutul volumului :„Aș vrea să pot culege din anotimpuri bune,/Culorile din floare și din înalții brazi,/Dar în clepsidra vieții s-au adunat cutume/Ce picură agale în zilele de azi.”Poeta Mihaela CD  accentuează alternanța anotimpurilor în peisajul trecerii vieții, ancorându-le sub semnul iubirii  în poemul “Anotimpurile iubirii”:“Anotimpurile iubirii trec peste noi/Ne-alină şi ne scaldă în dulci raze/Ne-mbrăţişăm şi-n vânt şi-n ploiGăsind mereu a fericirii oaze.”

Cele două autoare se completează una pe cealaltă în acest demers poetic, alternând poemele rând pe rând, o prietenie spirituală se arată în toată splendoarea ei, și, din viața  adevărată coboară în paginile acestei cărți inedite, ținându-ne cu sufletul la gură, așteptându-ne la noi mărturisiri, povești de viață, impresii, emoții, când dintr-o parte când  din cealaltă.

Poeta Aurelia Oancă nu ezită să ne dezvăluie stampe triste, obosite, dezamăgiri, sentimente neîmplinite, dar și fiorul inimii care a zburat ca un cocor  cu speranța purtată  pe aripi când : “Marea din suflet va-nălța talazul/Ce poartă lin și gândurile mele!”(Pe-un colț de cer) O adevărată nestemată poetică este “La taifas cu viața”  când asistăm la un dialog purtat cu propria viață prețuită pentru prinosul de frumusețe oferit în cupele pline ale sufletului :„Ai fost și bună dar și rea cu mine,/Dar te-am iertat căci tu ești viața mea,/În ochi am adunat cupele pline,/Ca dorul meu din ele să mai bea!”

Tot în poezia Aureliei Oancă suntem atrași de peisaje din natură creionate cu meșteșug stilistic: natura este “o mireasă-n zori gătită “, pădurile sunt verzi,  curcubee și pajiști se ivesc în diminețile frumoase, narcise, zambile, lalele, cu parfumul minunat, afară ninge cu flori de măr, viața e plăcută primăvara când participăm la “concertul marilor iubiri”(Parada modei).

Se pare că primăvara e anotimpul preferat al poetei, plin de miracol și splendoare, care cuprinde cu lumina albă sufletul și pământul întreg ca în poeziile: Pași de primăvară, Când primăvara va veni, Cu frumusețea verde, Din smaraldul vieții, Să vină primăvara, Miracolul alb, din care cităm mai jos:“Miracolul ce albe flori și-arată/În strălucirea zilei de azur,/Parfumul frumuseții te îmbată/Și armonia prinde nou contur.”

Dar nici toamna nu rămâne mai prejos și este preamărită în versurile poetei Aurelia Oancă drept un anotimp al romanțelor picurate în “cupe dulci dar și cu mult pelin”, trecând în pași de vals pe acordurile unei triste viori. Nu este decât sufletul poetei care presează între file de carte frunzele zilelor, oferindu-ne nouă, cititorilor, poeme tânguitoare cel mai adesea: O amintire, Nu mai am loc, Romanțe triste, Parfum de crizanteme…

Din acest décor romanțat  nu avea cum să lipsească luna, astrul nopții, cu umbrele ei pline de mister și catifea. Poeta și-o face confidentă neprețuită cu care dialoghează în nopțile cuprinse de insomnie: “Tu, să mă vezi cea mai frumoasă/Deși am rătăcit prin ani,/Și luna să fie geloasă/Pe ochii mei trecuți prin ani.”(Povești cu lună)

Frumoase versuri sunt închinate de Aurelia Oancă, în volum, iubirii: Mai vreau să zbor, Închide cu zăvor, Iubirea, doar iubind, Emoție…Nostalgia după anii pierduți ai tinereții revine cu fiorul ei de jar în poemul cu același nume:“Așază tinerețea mea la masă/Și lasă-mă să mai privesc la ea,/Să parfumeze bătrâneasca-mi casă/Cu mirul sfânt din care ea mai bea.”(Nostalgia)

Romanța frunzelor galbene ce cad, norii care plâng, frigul toamnei pătruns în suflet, anotimpul suspinând, vara care se duce ca o poveste de dor, tristeți ninse în tâmple argintii, gutui parfumate, gânduri pribege, lacrimi care dor, vorbesc de la sine de amurgul vieții când : „Din rugina ei acum se face scrumul/Amintirea că pe drum azi se plimbă fumul” (Plânge-o frunză). Timpul măsurat în toamne, o altă metaforă prețioasă  strălucește în poemul „Se trece timpul”: „Se trece timpul în fuioare/Ce țes povești în anotimp,/În care are fiecare,/Fărâma lui de cer și timp.”În fine, iarna vine cu nămeți, pași reci, sărut de ger, sclipiri de nea, feeria specifică anotimpului alb, întoarcerea la copilărie, încheierea unui ciclu al anotimpurilor, al vieții și clipelor trăite.

Impresionantă este poezia „Se face un cenaclu”, când poeții, după ce și-au îndeplinit menirea pe pământ se duc să scrie poeme printre constelații lăsând în urmă testamentul literar plin de iubire și înțelepciune. Rămân în urmă, adânc înfipte în pământ, rădăcinile puternice, o viață trăită demn, cu dragoste de tot și toate, de familie, de țară, de pământul natal, de cerul senin al păcii, de frumos și bunătate, de iubire și speranță :„Și să nu uiți, tu omule că-n pace/Se cresc copiii și se construiesc,/Clădiri și case unde Domnul face,/Să fie veseli cei ce se iubesc!”(Și nu uita)

Cele două talentate poete se află în volum într-un dialog  liric, spiritual, țesând broderii ale gândului și sufletului pe pergamentul Timpului. Cu pana scriitoricească mustind de  maturitate, poeta Mihaela CD ne amintește că roata vieții se-nvârtește, viața și tinerețea trec ca prin vis, timpul e o nestemată, clipa trebuie trăită din plin, doar dragostea trăită intens e un dar de neprețuit:“Şi-ntr-un fluviu de voinţă/Curge al iubirii har/Şi pe-alei de biruinţă/Străluciri ţi-aduce-n dar.”(Izbânda iubirii)

Poeme mustind a primăvară vin și în discursul său poetic, cu flori de cireș, ambasadoare ale viselor, până și cerul amorezat se bucură, sunt mesajele dragostei. E mult frumos și gingășie în poemul “Magia florilor de cireș” în timp ce poezia “Lasă-mi cristalinul vieții” e o rugă înălțată vieții cu toate frumusețile sale, zbatere de aripă, tandrețea clipei, razele  de soare tinerețea întruchipată de roua florilor, dorul ce animă diminețile minunate. Instrumentele gingașe ale sufletului cântă uvertura vieții, violoncele, viori, clapele unui pian:“Îţi cânt pe clape de iubire-o partitură/Ce numai pentru tine azi am inventat/Să-ţi pătrundă adânc a fibrei făptură/Şi inima să-ţi valseze în ritm cadenţat”(Pe clape de iubire)

Iubirile au luminat cărările vieții „colorată-n frumusețe”, înfruntând ploi și tristeți, sub protecția puternică a astrelor. Sunt multe versuri scrise pentru acest sentiment ce pune în mișcare “sori și astre” și poeta Mihaela CD nu pregetă să îl cânte maiestos:„Esenţială-n viaţă-i doar iubirea/Cu ea, poţi construi un univers/Cu ea-ţi este asigurată fericirea/Ce-o cântă şi poeţii-n al lor vers.”( În leagănul iubirii)

E multă emoție, căldură, simfonie de sentimente.  Elocvent în sprijinul celor afirmate  e poemul „Ploi de sentimente” , o bijuterie prinsă la reverul sufletului îndrăgostit:“Plouă cu sentimente iubite,/Pe cer mândre stele sclipesc/Iar visele mele-s împodobite/De privirea ce atâta o iubesc.”Și povestea de iubire continuă în același tempo îndrăgostit, întreaga lumea a florilor participă cu trandafiri, ghiocelul catifelat, safire, cântece melancolice, rimele poeziilor fac sufletul să  înmugurească, se alătură în poveste  și visele, și îndrăgostiții ,”artizanii amorului” ce s-a petrecut. Iubirea e mândră, e  ființă, e pasăre măiastră,  ce poate fi mai frumos în fața ochilor noștri?Tot ea, iubirea, își dă întâlnire cu îndrăgostiții în parcuri însorite, când primăvara învie firul de iarbă și dezmiardă auzul.

Dacă verile cochete trec cu doine, clipe alese  și simfonii, toamna ocupă rândurile în multe poeme și în viața poetei, alungând păsările, frigul cuprinde sufletul, frunzele oftează, este anotimpul ploilor și tristeții, deprimării. Anotimpul plânge în geam și printre “vechii bruni castani”, florile și copacii “tremură în agonie”.E mult ruginiu  în toamnele pictate de Mihaela CD culorile triste ne copleșesc, “adormind în vârfuri de stilet/Ale poetului ce-i răpus de dor” (Secretul iubirii).

Florile au un loc aparte în arhitectura versurilor scrise de poetă, ele cresc în inimă, sunt hrănite cu dor și vise de iubire, cu parfum de amintiri picurând în clepsidra Timpului. Sunt maci, trandafiri, margarete, azalee, bujori, orhidee prețioase și flori de nu mă uita, persistă parfumul  florilor de măr, și florilor de tei. Din peisajul floral nu lipsește banca amintirilor care reînvie clipele tainice de odinioară:„Din tolba clipelor cu gingaşe şoptiri/Vreau inima de bucurie să-mi încarc/Te chem să reînviem vechi amintiri/Te-aştept pe-aceeaşi bancă-n parc!”( Te-aştept pe-aceeaşi bancă)

„Timp boem” e timpul poeziei, depozitara clipelor care au făcut sufletul să vibreze, anotimpul tinereții gonit de frigul trecerii prin timp, frumosul zilelor și nopților petrecute intens, când, într-o zi anume, pleacă departe în zările albastre ca marea, iar poeta conchide:“Cântă, bucură-te şi petrece/Viaţa-i scurtă, îndată trece/Fă din orice zi o sărbătoare/Şi din zi ploioasă zi cu soare”(Viața-i o frunză trecătoare)

Un imn de admirație se lasă a fi auzit pentru eterna Femeie, zeiță a amintirilor, femeia străbătută de emoții și sentimente, femeia protectoare, sensibilă, vibrând ca o flacără în Univers.

În poemul “Testament”, Femeia- Poetă Mihaela CD mărturisește că și-a îndeplinit menirea în viață, dar că va continua să scrie versuri chiar si în raiul cu stele, picurând povestea în sufletele noastre, făcând să rodească iubirea, milostenia din inimă, creația, lumina:“…avem nevoie de iubire şi de soare/Din gânduri şi credinţă să facem cingătoare/Căci vremea libertăţii în pace o să vină/Cu dragoste frăţească, dreptate şi lumină! (Avem nevoie de iubire)

Pledoaria sa poetică e scrisă cu simțăminte curate, cu speranță, cu dedicație  iar în finalul călătoriei din volumul prețios ce ni se deschide privirii și sufletelor, poeta admirabilă Mihaela CD ne îndeamnă să nu uităm valorile umane necesare și importante în viață: mulțumire, recunoștință, respect, altruism, generozitate, iubire, credință:“Nu vreau aici prelegeri să îţi ţiu/

Vreau doar să ştii, cât timp eşti viu,/Pentru orice, nicicând nu-i prea târziu!”(Nicicând nu-i prea târziu)

Volumul de față încântă prin prezentarea în oglindă a poemelor celor două autoare, Mihaela CD și Aurelia Oancă, o frumoasă și impresionantă prietenie trăită în viața cea de toate zilele și coborâtă în file de carte, rămânând de-a pururi  înscrisă în patrimonial literar universal prin frumusețea și sensibilitatea poemelor scrise.

 

Dunia Pălăngeanu

Scriitoare,

 Publicist,

Membră UZPR și SSR

ARMONIA CUVINTELOR SPUSE SI NESPUSE

 

Cuvânt de incheiere

Motto:

Oamenii ca tine și ca mine, cu toate că suntem bineînțeles muritori ca toți ceilalți, nu îmbătrânesc niciodată, oricât ar trăi. Vreau să spun că nu încetăm niciodată să ne zgâim, ca niște copii curioși, la marele Mister în care ne-am născut.(Albert Einstein)

Am ales să vorbesc despre această carte în felul meu și să las câteva impresii sincere fără a folosi cuvinte complicate și puse dinadins în scriere, ca atunci când se citește textul să trebuiască neapărat și un dicționar lângă cititor (sunt fan pentru simplitate).

Cartea de eseuri, impresii, articole, recenzii și cronici literare PRIN ROUA GÂNDURILOR a scriitoarei, poetei, editoarei, jurnalistei Mihaelei CD este scrisă parcă după sufletul meu.Cuvintele pe care le folosește în scrierile sale sunt simple și pe înțelesul cititorului. Fiecare parte a cărții fie că este eseu, articole, povestiri, recenzii de carte sunt scrise cu pană de scriitor așezat bine și pe picioarele lui în această lume a scrisului. Textele curg ca o apă liniștită, iar tablourile pe care le creează le vezi ca atunci când te uiți la o peliculă de film. Este o carte scrisă ca de la om la om, iar atunci când o citești zici că ești acolo sau ai trecut măcar o dată.

Îi mulțumesc scriitoarei Mihaela CD că mi-a dat posibilitatea să citesc încă în fașă volumul PRIN ROUA GÂNDURILOR.

Mă întreb cum aș putea intra în intimitatea lui? Desigur, cu multă grijă și chiar pe vârfuri ca să nu calc pe roua așezată în gândurile autoarei.

Pot să spun că ne asemănăm ca scriitoare după felul cum ne așternem cuvintele pe coala albă și doar acelea care trebuie să ajungă la oameni și în sufletele lor. Acele cuvinte care să învețe, să mângâie, să cânte, să lumineze și să șteargă lacrimile.

Autoarea a primit har de la Dumnezeul pe care-l iubește atât de mult și de care amintește aproape în tot ce scrie că fără ajutorul lui n-ar fi izbutit să realizeze atâtea în lumea care trăia. EL a trimis în calea ei prietenii de care avea nevoie și fără de care nu s-ar fi descurcat în lumea nouă și necunoscută unde ajunsese. A știut dintotdeauna că darul scrisului trăia în ea și în alți oameni asemenea ei. Dar se trezea așa dintr-o dată când nu se aștepta nimeni și doar atunci când îi venea timpul.  Și ce scria fiecare scriitor era despre altceva. Nu era o regulă când începea să scrie cineva. Câteodată de mic, altădată adolescent sau chiar la anii bătrâneții. Fiecare simte când are ceva de spus.  Autoarea aștepta asta, știa că pasiunea pentru scris o avea în interiorul ei. EL, DOMNUL, a hotărât când a venit timpul să înceapă să scrie. Și trăirile si articolele pe care le scria veneau parcă dictate de undeva. Nu înțelegea nici ea de unde-i veneau gândurile pe care trebuia să le trimită spre lume. Ce știa sigur era că trebuia să fie spuse atunci. Abia atunci începea să scrie, cu o foame de nedescris, fie că era zi sau noapte, că era în parc sau alături de prieteni și chiar oriunde, atunci când era sub puterea muzei. Prietenii, familia înțeleg asta. Scriitorul este în primul rând un mesager al gândurilor sale și dacă era cinstit cu sine sau dacă mesajele gândurilor pe care le trimitea spre oameni erau adevărate sau exprimau aspirații, dorințe, speranțe și dacă aveau atingeri cu ale altor persoane el devenea mesagerul divin. Scrierile veneau gata pregătite, prozatorul, poetul, povestitorul, eseistul trebuia doar să le scoată de acolo de unde le găzduia și să le dea drumul pe foaia de hârtie. Era musai să scape de arderea din el. Era momentul să se elibereze. De fapt el, poetul, prozatorul, eseistul este mesagerul gândurilor sale și a emoției creatoare. Dacă ce scria erau gânduri care exprimau stări, speranțe în care se regăseau și cei care le citeau (cititorii) el era alesul care îndeplinea o misiune divină.   

 Cufărul Mihaelei CD din care scoate la lumină poveștile, articolele, eseurile, pare fermecat, o cutie fermecată la care i s-a permis accesul, dar din care ies doar lucrurile bune și frumoase. Cum bine zice autoarea, pana scriitorului așază în filele cărții la ,,ore târzii cuvintele încă negrăite care își așteaptă rândul să iasă cât mai repede”.Și da, doar prin scrierile sale scriitorul atinge nemurirea! Aici vine și un dar, se știe condiția materială a scriitorului în zilele acestea.

Autoarea merge mai departe și dă gir bibliotecilor și întărește credința care se știe dintotdeauna că ,,locul cărților este în bibliotecă așezate pe rafturi așteptând cuminți cititorii”. Așa este, cum afirmă autoarea. Și pentru mine, cea care scriu aceste gânduri, biblioteca înseamnă ,,acasă” și a făcut parte întotdeauna din viața mea. Bibliotecă era cea de acasă, școală, liceu, biblioteca orășenească sau cea din casa bunicii materne. Acolo unde în micul sanctuar cu cărți de rugăciuni era și o carte de povești cu coperțile scorojite de câte generații de nepoți a fost răsfoită. (Aceea a fost prima biblioteca unde am intrat).

Dar, așa cum scrie autoarea în articolul ,,Drumul care duce spre bibliotecă” este anevoios. Recunoaște însă și că este  cel mai sigur loc unde cărțile au siguranța viitorului și bucuria cititorilor că le pot găsi și citindu-le să afle tainele din filele lor. Autoarea trage un semnal către autorități. instituții, companii, că nemaiputând dona cărți către bibliotecile din România unde cerințele sunt mai mari decât în Monreal creează Campania ,,6 cărți pentru bibliotecile din România.” Și astfel întinde încă o mână de ajutor (pe lângă altele) cetățenilor din țara de unde se trage. Realizează că este un proiect îndrăzneț care necesită multă muncă, inițiere de proiecte, drumuri făcute și deschis ușile acolo unde văd chiar și o cât de mică speranță și interes în realizarea acestui vis. Admirabilă este perseverența și interesul autoarei în promovarea scriitorilor din locurile unde a copilărit și nu numai. Este de aplaudat această inițiativă.

Prețuiesc stropii de bucurie picurați de autoare în inima mea aducându-mă în lumea cărților scriitoarei Aurelia Rînjea îndeosebi volumul ADAGIETTO. Aici mă găsesc cel mai bine și aș vrea să zăbovesc mai mult și să mă bucur de timpurile acelea din copilărie când cu ochii închiși între somn și veghe o urmăream printre gene pe bunica cum se închina pentru noi sau îmi povestea și eu cu ochii mari și uimiți o urmăream. Aici este lumea mea și a copilului din mine. Îmi place mult acuratețea scriiturii și a sentimentelor autoarei Aurelia Rânjea față de copii și față de vârsta aceea incomparabilă ca niciuna alta. Un univers pur, delicat și pe care nu-l întâlnești la alte vârste.  Sinceră și corectă este cronica făcută cărților autoarei. Scrierile autoarei Aurelia Rânjea m-au proiectat cu nostalgie în anii copilăriei în care totul era nou și în culori strălucitoare, iar viața ne zâmbea plină de speranțe și cu cireșe la urechi.

Mergând pe firul analizei textului recunosc că așa gândesc și eu  ,, un scriitor creează atâta timp cât copilul interior dă mâna cu el ,cât păstrează candoarea acelui copil având deschis canalul de comunicare către divin” și că  autoarea  doar, in poezie '' găsește aripi”.Mă găsesc în fiecare vers al autoarei. Am cunoscut-o personal la o festivitate de premiere. Acum însă prin cronicile cărților o cunosc și mai bine și chiar poate o să facem schimb de cărți cu talentata autoare și de care ne leagă scrierile minunate despre lumea fascinantă a copilăriei.

Mihaela CD, nu cred că am auzit ceva mai frumos ca aceste gânduri, că ''pana scriitoarei Aurelia Rînjea are în vârf un mic diamant de emoție și care lasă pe unde trece mici sclipiri care ating sufletul cititorului”. Așa este, poetul înseamnă vibrație, emoție, sensibilitate, bucurie. Ce-ar fi ca pentru tot ce este nelumesc să se adune toate diamantele de la penele poeților și scriitorilor și să se dăruiască oamenilor. Ne putem imagina ce frumoasă și luminoasă ar fi lumea în care trăim? Cât adevăr există în scrierile poetei Aurelia Rînjea: ''Poemele mele/Niște porumbei/care zboară spre Dumnezeu” ...așa este tot ce iese din înăuntrul ființei este trimis de EL.

 Ce dar prețios pentru mine să cunosc prin ochii scriitoarei Mihaela CD și alți confrați scriitori. De data aceasta poeta Mara Popescu Vasilica. Ochii scriitorului descifrează sufletul până în adâncul lui și de acolo scoate minuni. Acum al șaselea roman: ,,Bianca printre castele de nisip” din colecția''Dragostea arza-o-ar focul'' și unde cu iscusință autoarea ne duce cu imaginația în viața personajului principal Bianca.  Cititorul intuiește ușor ideea romanului că viața nu este o joacă și este presărată cu tot felul de peripeții cărora trebuie să le ții piept ca să răzbați prin ea. Făcând o analiză a propriei vieți, cititorul poate să găsească mai ușor calea lui.

Trecerea de la o viață amestecată cu tot felul de probleme la o alta încâlcită de spinii lașității este ideea din cartea Floare de câmp de Aurelia Oancă. Aici firul poveștii duce tot spre o luptă cu vicisitudinile vieții, numai că autoarea arată și căile cu care să lupte fiecare. Personajul cărții ține piept problemelor care apar în viața sa și care nu întotdeauna sunt din vina ei. Puterea stă în forța cu care luptă împotriva problemelor ivite. Povestea romanului ,,Floare de camp” este una care impresionează cititorul. De apreciat este că în scrierile autoarei se pune accentul tot pe trăirile personajului. Ce mult înseamnă pentru cititori! Poate că cineva se regăsește în aceste trăiri și învață cum să lupte cu toate piedicile ivite în cale. De fapt, asta este menirea scriitorului, să arate prin scrisul său cum să iasă cineva dintr-o situație dificilă și de ce să se țină ca să nu cadă din nou la pământ.

 O altă recenzie de carte o prezintă pe scriitoarea Gabriela Răucă care ne invită la rețete de suflet și prin ce scrie își lasă sufletul citit. Mă gândesc că doar un om frumos poate face asta. Scrierile în versuri ale poetei Rețete de suflet mă apropie de autoare. La fel ca și scriitoarea Gabriela Răucă în cărțile mele de povestiri scriu și despre rețetele din familia noastră pregătite mai mult în sărbătorile Crăciunului. 

O altă recenzie de carte este ,,Nunta de fluturi” a poetei Carmen Doreal.Cum frumos spune Mihaela CD autoarea cărții este o poetă care se identifică cu poezia și chiar respiră prin ea ,,cred în  tine poezie, ești prietena mea cea mai bună /în nopțile albe/ îmi ești empatică/ volubilă companie/cred în tine poezie/ îmi dăruiești aripi complementare/ anticipând fericirea/cred în tine  poezie/ mă consolezi inspirator/ cred în tine poezie /.Prin  arderea  pe care a pus-o în versuri și prin   profunzimea lor poeta a pus deja o piatră  la temelia cetății literatură.

Îmi place cum autoarea Mihaela CD face trecerea în carte de la problemele adevărate ale scriitorului la lumea fermecată în care ne duce cu pana lui în nopțile când muza coboară pe nori de puf luminată de stelele călătoare. Am văzut că pana autoarei poate să fie și ascuțită atunci când trebuie să atingă niște probleme mai spinoase.

Nu-mi sună deloc străin titlul „Ce ușor este să faci rău și ce ușor este să faci bine”. Aici autoarea pune pe hârtie, verde în față, schimbările care se petrec în societate și mai ales în ultima vreme. Nu se mai pune valoare pe oamenii de treabă. A apărut dorința: să am și eu ca celălalt, de ce n-aș avea. Circulă la noi zicala” să moară și capra vecinului”, dacă mă gândesc mai bine, parcă în zilele acestea se potrivește cel mai bine!

Articolul amintit mai sus l -am citit și soțului meu (ne păstrăm acest obicei încă din tinerețe să citim împreună un articol interesant). Vreau să spun mot- a -mot ce a spus:

” Acest articol ar trebui pus în ramă și trimis în toate instituțiile importante în școli, în sediile unor companii, în locurile unde se întâlnesc oamenii, în piețe și în alte locuri unde ar avea impact la oameni” ... ,,după mine răutatea se extinde ca o pecingine și trebuie extirpată prin bunătate, cultură și prin curajul de a spune lucrurilor pe față chiar și cu riscul de a fi marginalizat de cei ce nu acceptă bunătatea, iertarea, toleranța, iubirea. Cu siguranță în timp mulți se vor alătura binelui.”

 Despre articolul scris de autoare se aude tot mai des, iar mass-media are grijă să împânzească peste tot. De multe ori nu ai cum să mai ieși din acest păienjeniș. În zilele acestea toți sunt experți și atotștiutori fără a avea cunoștințele de bază și de ce nu și de învățătura primită de acasă sau de multe ori mânați și de efectul de turmă fără a se aprofunda și a se cunoaște realitatea.

Dacă mă întorc acum în copilăria și tinerețea mea pot să confirm cuvintele din articolul autoarei Mihaela CD. Pe noi, cei de-atunci doar credința în Dumnezeu, iubirea pentru aproapele și prin puterea prieteniei și a înțelegerii dintre oameni am răzbit prin toate câte ne-au fost dat să trecem …aș adăuga și eu la articolul scris de autoare: Că și atunci mai demult erau și bune și rele, dar oamenii le primeau liniștiți ca pe ceva normal. Știau că viața omului are un mers al ei lăsat de divinitate, de soartă. Era un drum care nu speria pe nimeni și fiecare mergea pe calea lui așa cum i-a fost hărăzit de Sus, liniștit sau trist sau cum și-o făcea omul.

 Recunosc că de acolo mi-am luat puterea, din acea limpezime și bucurie și am ajuns tinerii frumoși și adulții responsabili, de mai târziu. Nu toți aveam multă carte, dar învățam de la oricine și de unde puteam. Cel mai mult de la natură și de la oamenii simpli, legați la inima pământului și crescuți după rânduielile pământești.  Și da, acum nu ridic în slăvi viața din vremea aceea și oamenii de atunci, dar erau buni și se luau după înțelepciunea poporului care-i învăța că”nu există pădure fără uscături”. Ce făceau gospodarii atunci când erau  ,,uscăciuni” chiar în ograda lor? Normal că îl trezea pe cel care mergea alături de drumul drept, cu usturimea cuvântului. Atunci cuvântul era cel care punea la colț omul vinovat, care nu avea încotro și mergea și el pe drumul pe care o luaseră ceilalți, chiar dacă era mai în urmă mergea pe aceeași cărare. Și dacă fiecare om din sat avea grijă de uscăciunea din curtea lui, totul era bine.

Acum nu se mai știe când să pornim și după cine să ne luăm. După mine e simplu, nu trebuie decât să ne întoarcem în inima noastră și să scoatem de acolo toate învățăturile și ce avem mai bun în noi. Este posibil să scotocești ceva timp, dar când le găsești trăiește ca atunci: simplu, frumos, cu bunătate și răbdare.

 Hai să aducem simplitatea și bunătatea pe care le avem în suflet la rangul care-l merită și în fiecare zi să venim cu ceva bun, frumos, și adevărat. Nu ne trebuie cine știe ce robotică să ajungem acolo, pentru că nu toată lumea are internet. Avem nevoie doar să ne întoarcem în inima noastră și să luăm de acolo ce ne trebuie.

Eu am găsit ce căutam și de acum asta o să fie legea vieții mele. Și până acum am folosit învățăturile de atunci, dar vezi că și pe mine m-a molipsit noul. Însă nu a reușit să pună prea mult amprenta pe mine pentru că aveam învățătura aceea simplă și curată. Nu vă luați după valul acesta de snobism că nu ne duce la bine, mai bine să hotărâm fiecare ce vrem pentru noi și ce ne place, să scriem în limba noastră, să ne iubim pădurile, apele, fântânile, casele noastre și pe cei care trăiesc în ele, neamurile și să ne păstrăm vederile, așa simple cum le-am primit. Să știi că am avut și zile frumoase împreună și bucurii atât de multe că mi-ar lua mult timp să le înșir pe toate. Dar toate aceste bucurii nu ne veneau de-a gata. Munceam pentru orice lucru bun, cot la cot cu toți din casă, ba ne veneau în ajutor și vecinii, prietenii, rudele. Asta ne-a ținut pe noi puternici. Că tot ce am avut a fost făcut cu sudoare și opinteală. Poate de aceea prețuim tot ce avem, chiar dacă numai este în pas cu moda, dar este făcut de noi și lăsat spre păstrare pentru generațiile viitoare.

Autoarea nu lasă să treacă cu vederea nimic din ce se întâmplă pe lângă ea: evenimente publice și de interes pentru cetățenii din toate domeniile, întâmplări, realizări ale scritorilor și poeților, lansări de carte, participă la evenimentele organizate în țară și nu trece peste nimic din ce trebuie aflat și se apleacă la modul serios spre înțelesul acestora. Răspunde promt la orice invitație în România. Nu mai departe anul acesta  a participat la Festivalul ziariștilor (27-31oct) ca temă de dezbatere autoarea a ales subiectul: Presa mondenă între obscenitate și false valori.

Am citit cu mult interes articolul și i-am dat dreptate autoarei. Într-adevăr în mass-media apar tot felul de titluri cu știri false care de fapt nu spun mai nimic, dar cad bine la public. De cele mai multe ori nu sunt reale și sunt scoase din mânecă.  În zilele acestea banii și senzaționalul sunt tot ce contează. Pe bună dreptate autoarea arată că educarea cititorului trece pe ultimul plan ca și tot ce a fost bun și frumos înainte. Tot ce a fost înainte rămâne o poveste De altfel, pentru unii oameni (interesații de senzațional) tot ce contează sunt banii. Mă bucur că sunt oameni cum este autoarea Mihaela CD care dă un semnal către oamenii de bine.  Arma ei este pana sigură pe tot ce scrie, spiritul curajos și iubitor de frumosul care a fost odată. O voce care știe să se facă auzită: Trezirea, oameni buni!

Cu emoția care se citește printre rândurile scrise autoarea recunoaște că una din bucuriile mari pe care abia le așteaptă este venirea poștașului cu scrisori și colete de peste mări și țări cu cărți ale autorilor din țară, reviste și antologii de la edituri. Odată cu venirea lor ajunge în casa unde locuiește si mirosul acela de țară, de pământ matern natal, de limbă dulce românească, de România.

Cu mândrie autoarea trece în revistă cărțile primite și autorii lor, antologiile unde se regăsesc și din scrierile pe care le-a trimis spre editurile din țară, emoția prin care trece la deschiderea coletelor. Simte că este iubită și apreciată pentru ce face.

Mă gândesc acum că drumul autoarei a fost hărăzit de Divinitate ca printre alte calități deosebite acela de a scrie, a fi bună, înțeleaptă, înțelegătoare este și acesta de a promova creatorii de artă și literatură peste ocean și în toată lumea, dar mai ales scriitorii, pictorii, muzicienii, oamenii cu graiul dulce din locul care i-a legănat copilăria. Mă gândesc că este o norocoasă că Astrele au ales ca ea scriitoarea Mihaela CD, să fie pentru creatorii din România:ÎNGERUL PĂZITOR DE PESTE OCEAN!

Cu eseul ,,Dumnezeul Meu” autoarea ne pune în fața unui adevăr. Mulțumesc, Mihaela CD! De copil și eu îmi puneam aceleași întrebări. Bunica maternă era cea care mă lămurea pe înțelesul meu ce și cum. Și nu prin vorbe, ci îmi arăta atunci pe loc când se întâmpla ceva pe cer sau pe apa Dunării. Acum când mă gândesc la asta eu cred că toate bunicile din orice loc din lume sunt sortite de Sus ca să fie povestitoare, bucătărese, cele care răspund la multele întrebări pe care i le pune un copil, sunt de fiecare dată lângă cel care are nevoie de ea. Si tot ele au nobila menire să pună cuvântul lui Dumnezeu în inimă și să picure puțin câte puțin în suflet copilului bucuria și credința. Cred că toate bunicile sunt la fel.

Tulcea. E noapte, ora 2:00. Acum am terminat de citit volumul ,,Prin roua gândurilor” al scriitoarei Mihaela CD. Ca de fiecare dată când termin o carte rămân multă vreme pe gânduri și am aceleași trăiri ca atunci când terminam o carte scrisă de mine.

Prin ferestrele mari de la balcon mă uitam la cerul albastru și senin. De Sus steluțele au pornit ca într-o joacă să clipească vesele și parcă îmi făceau cu ochiul.

Mă gândesc la poeta de peste ocean care a scris la carte nopți la rând sau cine știe de câte ori se întorcea de pe o parte pe alta a canapelei perpelindu-se că nu găsea încă linia cărții. Am citit cartea pe nerăsuflate m-am regăsit în multe pagini din ea. Mi s-au limpezit multe lucruri și chiar cum stă treaba cu scrisul și gândurile pe care le așterni pe hârtie. Cuvintele să fie scrise cu sufletul ca să ajungă la oameni ca să poată mișca și schimba în bine inima care le primește.

 Sunt singura din casă care nu dorm la ora aceasta târzie și parcă aș vorbi cu cineva despre carte chiar acum.

Mă uit spre Cer. Cred că cineva mi-a citit gândul... Am văzut că de sus dintre nori cineva îmi făcea cu mâna.  A coborât și a intrat în casă nu vedeam cine este, dar îi auzeam glasul:

Te-am văzut gânditoare și la masa de lucru ...am trecut peste mări, țări, oceane ca să-ți aduc vesti bune de la cei care în toate nopțile frământă gânduri curate pentru acei care le primesc ca pe cel mai prețios dar. Am avut ceva de mers până aici, norocul meu a fost norul acela albastru care ne face cu mâna. M-a adus în graba mare știind că este nevoie de ajutorul meu aici...

Și parcă vrăjită de stelele care mă salutau am luat primul pix de pe birou și am început să scriu toate impresiile, bucuriile și gândurile despre volumul PRIN ROUA GANDURILOR Autor Mihaela CD

Mulțumesc muzei că a ajuns la timp și la mine!

Noapte bună, lumea mea!

Angela Dumbravă,

Tulcea