Revista Zeit la cota 100

            De ani și ani, cu o remarcabilă consecvență și precizie primesc pe internet izbutita revistă brăileană Zeit: consecventă întrucât apare lună de lună, precisă prin aceea că apare taman în prima zi a lunii (niciodată mai devreme sau mai târziu) și izbutită prin harul cultural-publicistic al redacției, în principal al domnului Cătălin Moldoveanu, redactorul ei șef.

            Da, căci pe lângă înzestrarea scriitoricească cu care dă tonul, corifeul publicației mai are nevoie de tact și pricepere întru atragerea colaboratorilor carismatici, respectiv de curaj, sinceritate și totală dăruire întru deplina mulțumire a cititorilor.

            Poate că unii din afară, în special cei care reduc valoarea la bani, mașini bengoase și case fățoase, vor cârâi că nu-i mare brânză să scoți și să întreții o publicație electronică. Iar eu spun că tocmai aici este nodul gordian al semianalfabetismului triumfător-sfidător de la noi și de mai departe: deoarece centrul de greutate al informației și culturii s-a mutat din spațiul fizic în cel virtual, unde toți necalificații dau năvală, și deoarece elevii și studenții, nesupravegheați îndeaproape de educatori doar cu numele, iau de bune toate făcăturile postate pe internet, iată motivul pentru care școala devine de la un an la altul o tot mai sinistră aflare în treabă, la  noi cu licee în care nici măcar un candidat nu izbutește să-și ia bacalaureatul, peste ocean cu ipochimeni americani și canadieni (dar nu cazuri izolate), care habar n-au de numărul continentelor, sunt incapabili să numească două state europene, însă sunt convinși că Anglia nu face parte din Europa...

            În schimb, eu susțin sus și tare că încă nu-i totul pierdut pentru spiritualitatea românească, atâta timp cât apar și se mențin călăuze de talia revistei Zeit. Într-adevăr, căci ele întruchipează speranța că într-un viitor nedeterminat nu se vor mai strecura în lucrările de bacalaureat „perle” de felul „Creierul este cel mai important organ genital al omului” și că tot românul, nu numai că va ști cum se numește țara lui, dar va ajunge să conștientizeze că aceste meleaguri, îngrozitor de pângărite și sluțite astăzi de-a valma de conducători și locuitori, cândva au reprezentat axul spiritual al lumii.

            De aceea, felicitări revistei Zeit pentru cota 100 și consider că ar fi strașnic de bine să ne reîntâlnim la cota 200!

            Sighetu Marmației,                                                            George  PETROVAI

                1 iunie 2017                                                                 

            

Dialogul lui George PETROVAI cu revista ZEIT din Brăila

         Revista Zeit: Sunteți un iubitor al culturii în general și al filosofiei în special. De unde această plăcută înclinație?

            George PETROVAI: Ah, dacă am ști așa ceva (misterul mecanismelor cerebrale și spirituale), tare mult ar avansa cunoașterea umană în deslușirea a ceea ce obișnuim să numim vocație sau chemare! Doar atunci ne-am putea aventura în explicarea inspirat-științifică a declanșării atâtor sentimente, precum și în descifrarea acelor procese intime, care formează universul sau viața noastră lăuntrică: aptitudini, talent, voință, iubire, memorie, gândire, limbaj articulat, temperament, caracter.

            Nu spunea mărturisitorul Petre Țuțea că drumul omului trebuie să se dea la o parte din fața celor două căi ale Domnului: inspirația (favoarea divină) și revelația (acțiunea directă a divinității)? Ori poate cineva susține că multîncercatul Iov nu avea deplină dreptate când conștientiza că gol a ieșit din pântecele mamei lui și tot gol se va întoarce în pământ, că adică totul ne este dat de Dumnezeu? Singurele noastre contribuții neefemere în scurta trecere pe pământ sunt cele care au șansa să devină perene în mântuitorul sistem tridimensional credință-iubire-dăruire, rampa de lansare spre Absolutul în tripla lui ipostază: adevăr-frumos-sacru.

            Revenind la întrebare și parafrazându-l pe adorabilul Creangă, pot spune că eram un biet boț de humă (elev în școala primară), dar atât de pătruns de nevoia organică de-a ști (firește, la acea vârstă o nevoie spontană și inconștientă), încât am izbutit nu numai să-mi surprind învățătoarea, o bătrână și respectabilă doamnă, ci chiar s-o pun serios pe gânduri cu marea mea cutezanță de-a gusta din proza lui Eminescu și din clasicii ruși. Atunci ilustra doamnă le-a prezis părinților mei toate puținele bucurii și multele necazuri ce cu necesitate decurg dintr-o atare pasiune și o inimă prea simțitoare. Însă n-avea cum să prevadă atenția deosebită de care m-am bucurat (sic!) ani la rând din partea securiștilor, după ce una din scrisorile mele adresate postului de radio „Europa liberă” a fost interceptată și eu, pe durata mai multor interogatorii lungi și istovitoare, am fost tratat ca un nelegiuit...

            Având în vedere faptul că părinții mei erau țărani de-abia știutori de carte, explicațiile cu fondul genetic transmis urmașilor de către ascendenți, în principal de către părinți, nu numai că n-au puterea să lămurească cât de cât lucrurile în legătură cu zburdalnica mea pasiune, dar parcă întețesc și mai mult necunoscutul din jurul acestei incitante chestiuni.

            Iar setea de-a ști a tot crescut deodată cu privațiunile ce mi le-am impus din copilărie până la maturitate (citeam pe nerăsuflate din diverse domenii, căutam cu insistență ori singurătatea, ori compania oamenilor tobă de carte, nu ezitam să-mi dau ultimii bani pentru achiziționarea cărților de referință din cultura română și universală etc.), ca tot din ea, din această nepractică și neostoită sete de cunoaștere, să apară primele mele bucurii situate în vecinătatea orgoliului adolescentin: Eram atât de mult apreciat pentru profunzimea și varietatea cunoștințelor asimilate, încât nu de puține ori (ca elev, student și angajat) am fost desemnat judecător în disputele dintre cunoștințe și colegi. Și „sentințele” date de mine, arareori incomplete, se bucurau dacă nu de încuviințarea deplină, atunci de o notă de respect din partea combatanților.

            Apoi, după Decembriadă (până atunci nici vorbă să fiu publicat), realmente am irupt în articole (n-am ținut o socoteală, dar cu siguranță sunt peste o mie) și în cărți tipărite...

            Revista Zeit: Aveți vreo predilecție către anumite curente filosofice? Există autori față de care aveți afinități și printre care vă regăsiți?

            George PETROVAI: Nu știu alții cum sunt, dar în scopul informării corecte și abundente (cultura temeinică se cheamă marea de informații, plus muntele de cunoștințe, toate trecute prin propriul filtru) și pentru inerentele comparații dintr-o analiză consistentă, eu îi citesc și pe acei autori nu prea înzestrați în ale stilului și stângaci în cugetare, care tocmai de aceea necesită un efort suplimentar din partea lectorului curajos.

            Căci e bine să nu uităm niciodată de cele două importante caracteristici ale filosofiei:

a)După cum muzica, cea mai subtilă și mai răscolitoare dintre arte, este poezia sufletului avid de frumos, tot așa filosofia este poezia, ori poate că muzica etern neîncheiată a cugetului însetat de adevăr;

b)Dacă, ne spune P.P.Negulescu în tratatul Problema ontologică, științele particulare sunt studiate în mod dogmatic, filosofia nu poate fi studiată decât în mod istoric, ceea ce înseamnă că „suntem siliți să ne adresăm fiecărui filosof în parte și să-i ascultăm părerile, rămânând, firește, liberi să credem pe unii sau pe alții sau pe nici unul dintr-înșii, după structura și afinitățile noastre sufletești”.

Referințe în materie de autori? Cea mai bună referință sau recomandare este studiul aprofundat. Căci după cum pofta vine mâncând, tot astfel din lectura unui filosof se naște curiozitatea pentru alții, și asta deoarece orice sistem filosofic are la bază sistemele anterioare.

Și iacă așa, chiar neurmând un plan riguros de studiu, orice cititor dornic de belșug în cugetare, nu doar că va afla de existența școlilor și seriilor de filosofi (empiriștii englezi, raționaliștii francezi, metafizicienii germani, pragmatiștii americani, misticii medievali, neoplatonicii și – desigur – anticii greci), dar va ajunge să vadă și să înțeleagă legăturile cauzal-spirituale dintre marii filosofi.

Da, ne încredințează P.P.Negulescu, pentru că fără noțiune ca entitate logică, marea descoperire socratiană, n-ar fi apărut ideile sau entitățile metafizice ale lui Platon, iar fără acestea Aristotel n-ar fi elaborat formele, văzute ca instrumente ale creațiunii.

Tot așa, fără Francis Bacon și empiriștii următori nu s-ar fi ivit David Hume, fără Hume nu s-ar fi ivit I.Kant, iar fără Kant era cu neputință să apară idealismul clasic german (Fichte, Schelling, Hegel).

Prin urmare, filosofia este cuceritoare pe ansamblul ei, fără nestatornicia preferințelor limitative pentru actul cugetării!

Revista Zeit: Credeți că se mai citește filosofie în zilele noastre?

George PETROVAI: Păi probabil că se mai citește și filosofie veritabilă, nu numai surogatele de pe internet. Dar cei mai mulți dintre dascăli, elevi și studenți, nemaivorbind de semidocți și falșii culți, se limitează la numeroasele făcături ale internetului, nesinchisindu-se de faptul că pentru a ajunge la postările valoroase (negreșit, sunt și din astea) trebuie să ai o cultură solidă. Ori așa ceva nu se face cât ai bate din palme și după  ureche sau copiind pe rupte, ci numai și numai prin studiu îndelungat și anevoios din cărți. Vasăzică, oricât ne-am suci și ne-am învârti, dacă vrem cultură adevărată, atunci – mai cu seamă în cazul autodidacților - este musai ca prin lectură neîntreruptă să ajungem la cărțile fundamentale ale culturii universale. Neîndoios că drumul invers este mai scurt. Dar asta presupune să ai aproape de tine un maestru...

Într-o cumplită lume a banului și a acerbei concurențe materiale, în care civilizația mașinistă urmează dezastruoasa lege a celor trei c-uri (consum-confort-comoditate), cultura în general și filosofia în special au statut de tolerate, cu rolul de a crea divertismente agreabile pentru îmbuibații înstăriți, iar tot mai rarii înțelepți sau filosofi autentici (a nu se confunda filosofii cu palavragiii!) sunt priviți cel mult cu o îngăduință disprețuitoare.

Dar asta nu neaparat pentru faptul că filosofia este eminamente nepractică și neproductivă (marea artă nu-și are izvorul în plăcerile dezinteresate?), ci mai ales pentru aceea că prin însuși felul lui de-a fi, înțeleptul devine grozav de incomod pentru comunitatea în mijlocul căreia îi este dat să trăiască.

Da, căci pe lângă eroismul gândirii sale libere și adesea acuzatoare în ceea ce privește năravurile semenilor, înțeleptul nemulțumește cetatea și cu eroismul de zi cu zi al sărăciei sale, doar el – căutător dezinteresat al adevărului – având puterea moral-spirituală să disprețuiască, ba chiar să refuze (atunci când i se propune) ceea ce pentru grosul omenirii constituie scopul existenței și sursa fericirii sale nefericite: avere, onoruri, putere, plăceri.

Nu în acest chip anapoda pentru logica neinițiaților într-ale filosofiei au procedat toți marii gânditori ai omenirii, de la grecii antici (cinicii, de pildă, trăiau ca cerșetorii) și până la extrem de strâmtorații Baruch Spinoza, Auguste Comte, L.Feuerbach, Herbert Spencer sau Fr.Nietzsche?

La urma-urmei treburi aproape firești dacă luăm aminte la spusele Stagiritului. Întrebat fiind de cineva la ce folosește filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat îndată cu mândrie: „Și tocmai de aceea ea este prima dintre științe”!

Revista Zeit: Se poate vorbi de o criză a identității conceptelor filosofice?

George PETROVAI: Se știe foarte bine că limba este un organism viu, în necontenită expansiune pe direcția îmbogățirii cu noi și noi termeni. Având în vedere străduința multimilenară a cugetării filosofice, dar mai ales avântul științelor pozitive de la Renaștere încoace, e clar că procesul de asimilare al tuturor limbilor moderne îl depășește cu mult pe acela de eliminare a termenilor ieșiți din uz.

Limba română este o bună probă în acest sens. Căci s-a îmbogățit atât de mult cu nelogismele împrumutate mai ales din limba franceză, încât româna împănată cu grecisme și turcisme din urmă cu două veacuri ar fi aproape de neînțeles pentru cei mai mulți dintre noi fără ajutorul venit din partea fundamentelor gramaticale, neesențial influențate de trecerea timpului.

Filosofia nu se abate de la această regulă. În peste două mii de ani de cugetare sistematică, nu doar că limbajul ei s-a îmbogățit copios prin permanenta interacțiune a filosofiei cu științele particulare, dar chiar „bătrânele” concepte de materie, spațiu și timp au dobândit note cu alte înțelesuri din partea aluviunilor științifice venite dinspre fizica relativistă și cuantică.

            Cu toate marile câștiguri din această sferă a cugetării, penuria terminologică încă mai persistă, dovadă că Miguel de Unamuno și Emil Cioran au recurs la ajutorul contradicției, iar Martin Heidegger a făcut o adevărată echilibristică lingvistică pentru a-și putea comunica cititorilor cele mai profunde și mai subtile trăiri ale gândirii.

            Firește că astăzi, prin asaltul conjugat al falsei culturi și al anglicismelor de prost gust, are loc un catastrofal proces de pervertire a limbii. Iar procesul se va accentua în viitor prin politica globalizării (amestecul dirijat al populațiilor) și prin difuziunea pusă la dispoziția multiculturalismului. Așa că dacă până în clipa de față nu se poate vorbi de-o adevărată criză a identității conceptelor filosofice, ea sigur este pe drum.

            Revista Zeit: În România avem exemplul bun al perioadei interbelice. Se mai scrie filosofie în România secolului 21?

            George PETROVAI: Da, în perioada interbelică s-a făcut cu adevărat carte în România întregită. Pe bună dreptate este considerată perioada cea mai fecundă a spiritualității românești din toate timpurile: universități (București, Iași, Cluj) recunoscute, profesori faimoși, savanți (matematicieni, fizicieni, filosofi, istorici, filologi, medici, inventatori etc.) apreciați pretutindeni în lume.

            Bineînțeles că într-un asemenea cadru stimulativ s-au dezvoltat admirabil nu doar cercetarea științifică și gândirea speculativă (P.P.Negulescu, Mircea Florian, C.Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Lucian Blaga, D.D.Roșca etc.), cu adevărat perioada de vârf a filosofiei românești sistemice, dar a luat un apreciabil avânt și viața economică, 1938 fiind considerat an al apogeului nivelului de trai atins pe aceste meleaguri.

            Prin urmare, la vremea respectivă se căuta în școli, universități și laboratoare calitatea, iar roadele s-au văzut în toate sectoarele de activitate. Astăzi în școala românească se urmărește cantitatea și rezultatele sunt pe măsură: semianalfabeți cu diplome, profesori doar cu numele, mult mai mulți doctori decât medici bine pregătiți, nicio universitate recunoscută din cele peste 100 existente, cercetare muribundă, cel mai scăzut nivel de trai din toată Uniunea Europeană.

            Filosofie se mai scrie în România secolului 21, dar nici vorbă să fie de rangul celei interbelice. De ce? Simplu: Locul căutării dezinteresate a adevărului a fost luat de interesul ascunderii lui. Asta face (dar nu numai asta!) ca cei mai mulți dintre pretinșii filosofi să n-aibă pic de originalitate, astfel că ba izvodesc înfiorătoare compilații academice, ba își urmăresc cu atâta înverșunare interesele (în principal confortul), încât mai au resurse spirituale doar pentru fragmente și pospaiuri de cugetare filosofică.

            Revista Zeit: Ce calități ar trebui să întrunească un cititor de filosofie? Puteți să creionați un portret?

            George PETROVAI: Cred că în momentul de față avem patru categorii de oameni: cei care nu citesc mai nimic (înclin să cred că-i grupul cel mai numeros), amatorii de lecturi facile (divertismente, sport, bancuri), cititorii de literatură și cititorii de filosofie.

            Cum primele două categorii n-au nimic în comun cu filosofia, rămân în discuție doar ultimele două categorii. Cu următoarea precizare: Gustul pentru literatură (am în vedere literatura de calitate) este condiția necesară, nu și suficientă pentru a deveni cititor de filosofie (cunosc oameni cu o impresionantă cultură literar-filologică, însă total înstrăinați de filosofie), pe când deschiderea spre filosofie nu doar că o presupune pe cea literară, dar chiar se întemeiază pe ea.

            Trei ar fi după mine argumentele că lucrurile stau în acest chip:

            1)Pe lângă plăcerea lecturii și o memorie antrenată, în filosofie mai este nevoie și de

operații logice precum analiza, sinteza, generalizarea sau abstractizarea, necontenitul proces de conceptualizare fiind etajul cel mai înalt și mai anevoios al cugetării.

            2)Întrucât gândirea se articulează în cuvinte, în orice domeniu de activitate este nevoie de concepte clare și distincte. Ambiția filosofiei fiind aceea de a-i oferi omului o concepție totalizatoare despre lume, iată de ce pentru filosof și cititorul de filosofie această necesitate se impune într-o măsură sporită față de alte îndeletniciri și sfere de activitate. Dar pentru fixarea noțiunilor și îmbogățirea limbajului filosofic este nevoie de o rodnică ucenicie în literatură.

            3)Nu doar că, bunăoară așa ca la Nitzsche, filosofia și poezia fac casă bună împreună, dar uneori filosofii (cazul lui Heidegger) se văd nevoiți să-și dezvolte aparatul conceptual, doar astfel reușind să surprindă cele mai subtile neliniști ale gândirii.

            Un portret al cititorului de filosofie? Păi, aș spune că el trebuie să se apropie de acela pe care P.P.Negulescu i-l schițează filosofului în tratatul Geneza formelor culturii: nevoia organică de-a cunoaște, răbdare și tenacitate mult peste medie, precum și înzestrarea intelectuală de pătrundere critică în miezul scrierii, în vederea formulării juste a concluziilor.

            Revista Zeit: Societatea noastră este într-o profundă schimbare, din păcate nu una în bine. Școala și învățământul nu mai au rigoarea de altădată. Ce îndrumări ați putea oferi generației actuale de elevi și studenți? Cu ce i-ați putea motiva către filosofie?

            George PETROVAI: De ce, mă rog, școala și învățământul să meargă bine, dacă totul în România zilelor noastre este dat peste cap? Societatea va fi repusă pe picioare doar atunci când bunul simț și responsabilitatea vor lua locul minciunii și hoției. Exact din acel moment vor fi bani și locuri de muncă, românii din țară nu se vor mai gândi la plecare și mulți dintre cei plecați se vor întoarce, pentru că deodată cu normalizarea vine și prosperitatea reală.

            Mai este și următorul fapt: De regulă, elevii supradotați sunt greu adaptabili. Nu susținea Aristotel că toate geniile sunt melancolice? Ei bine, în pofida acestui adevăr, societatea și școala românească postdecembristă într-atâta au luat-o pe arătură, încât nu numai că cei mai mulți dintre ei se pierd, fie din cauza nepăsării părinților (mulți părinți sunt la muncă în străinătate), fie din pricina neglijenței dascălilor, dar statul român își permite ca an de an să renunțe la crema absolvenților de facultate, aceștia luând drumul străinătății pentru a-i îmbogăți și mai mult pe cei deja putrezi de bogați.

            Mă întreb, până când necalificații de cârmuitori ai României vor continua să-și bată joc de cele două căi garantate de rulare spre bunăstare din toate statele moderne: pământul și materia cenușie?...

            Cică Socrate obișnuia să spună că tare grele sunt cele frumoase. Iar eu adaug că viața devine realmente captivantă doar atunci când omul are voința și resursele trebuincioase pentru a trece peste obstacolele puse de destin în fața lui. Tot așa, filosofia devine pasiune de-abia atunci când cu eforturi considerabile ajungi să guști din nectarul esenței sale.

                                                                                     10-11 mai 2016

Numărul 54 al Revistei Zeit

Este unul generos şi incitant. Redactorii acestei publicaţii rămân la fel de responsabili, de sinceri şi de înverşunaţi, atunci când trebuie să ia atitudine în ceea ce privesc situaţiile aberante în care sunt puşi românii. Veacul de acum este unul extrem de agitat, iar oamenii nu mai ştiu în cine să aibă încredere. Cine pe cine induce în eroare? Cine pe cine minte şi manipulează? Veţi găsi răspunsuri citind rubricile revistei noastre.

Prima pagină, semnată de editorul Revistei Zeit, Nicolae Cătălin Moldoveanu, îndeamnă la relaxare, visare şi optimism, printr-o modalitate simplă şi la îndemâna oricui: sportul pe bicicletă, într-o zonă în care cerul se uneşte cu pământul, iar legendele sunt la fel de vii ca în vechime. Articolul Scrisoare de la munte (II) îmbină realul cu fantasticul, peste care sunt presărate elemente definitorii de elocvenţă, din care cititorii pot descifra pasiunea pentru înălţimi şi dorinţa de a reveni oricând pe culmile înzăpezite ale Bucegilor, cu aceleaşi gânduri pure, cu acelaşi entuziasm, dar şi dezamăgirea că nu există, nici măcar acolo, o pistă pentru biciclişti.

Interviul cu domnul Iosif Trif, în care a consemnat Elisaveta Drăghici, este o lecţie a artei fotografice, în viziunea unui om pentru care imaginea imortalizată pe hârtie este o experienţă unică, care se perfecţionează încontinuu. Pentru Iosif Trif, arta fotografierii nu are secrete, numai că, subiecţii vii (oamenii), reprezintă încă un mister pentru dumnealui, deoarece majoritatea nu vor să fie fotografiaţi, din motive diferite, iar în acest caz, pentru autorul artei fotografice o asemenea situaţie reprezintă o provocare. Spre deosebire de oameni, natura este deschisă, mereu pregătită să pozeze în diferite ipostaze, fără niciun fel de reţinere, fiind conştientă de frumuseţea ei. Iosif Trif a studiat şi teatrul, iar cele două arte se completează reciproc, într-un mod special, mai ales că este interesant să vezi aceleaşi fiinţe pe scenă, fiind vesele sau triste, ori să le admiri înfăţişarea într-o fotografie, dintr-un anumit unghi, din care nu poţi înţelege exact sentimentele ce le-au animat sufletul în momentul în care au fost surprinse de ochiul vigilent al aparatului foto.

Cărţile Zeit vă prezintă volumul de proză semnat de scriitoarea Corina-Lucia Costea, intitulat sugestiv În miezul orelor, şi prefaţat de Nicolae Cătălin Moldoveanu. Lucrarea însumează 35 de povestiri, cu iz autobiografic, în care autoarea ne invită în locaţii minunate, în care s-au derulat poveşti remarcabile ale unor oameni deosebiţi, pe care viaţa i-a adus în peisaj pentru a-i fi călăuză către viitor, ori, cu ajutorul cărora, să-şi ridice un monument al amintirilor de neuitat. Aşa cum se subliniază în prefaţă, cartea are o predilecţie către petrecerea timpului în doi…, veşnicul şi mereu noul subiect de discuţie, din care un scriitor ţese mii de pagini captivante, ce rămân pentru totdeauna vii în inima cititorilor. O veritabilă oază de lumină şi de relaxare!

Reverenţele critice abundă în cărţi, ceea de dovedeşte faptul că oamenii încă mai scriu, conduşi de experienţele vieţii sau de muzele care le inspiră ideile deja existente cu mult timp înainte în subconştient. Semnatarii articolelor acestui domeniu sunt cunoscători ai realităţii timpurilor actuale şi ale celor care au plecat în umbră. Adrian Botez este un profund cercetător al operei lui Ion Creangă şi caută noi sensuri şi simboluri în rândurile pline de duh, pe care ni le-a lăsat moştenire inegalabilul arhitect al sufletului. Personajele şi întâmplările din binecunoscutele poveşti sunt analizate cu grijă, realizându-se analogii cu spaţiile mitice, precum şi cu fiinţe supranaturale, care s-au perindat de-a lungul mileniilor pe pământul acesta sfânt şi enigmatic.

Acelaşi scriitor ne înfăţişează o pesonalitate rară a lumii actuale, preotul Radu Botiş, care şi-a dedicat viaţa şi gândurile lui Dumnezeu şi oamenilor, cărora le oferă versuri pline de har şi fapte creştineşti.

Tot aici mai consemnează Octavian D. Curpaş (Arizona – SUA), cu articolul Lupta cu somnul, de Petru Lascău, în care autorul mărturiseşte că a scis această carte de eseuri pentru a-i ajuta pe oamenii care au această problemă, Constantin Sancu (Haţeg – Hunedoara), prezentând cartea domnului Adrian Botez – La prohodul bradului, un volum ce conţine versuri iluminate de gândurile pure ale poetului, Ion Pachia – Tatomirescu (Timişoara), care ne îndeamnă să citim poemele aceluiaşi poet, Adrian Botez, din volumul Obârşii, carte proaspăt apărută, având aceeaşi vigoare şi libertate a cuvântului, o lucrare de hermeneutică a cronicilor celor trei moldoveni de vază, Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, Larisa Ileana Casangiu (Constanţa), înfăţişează cel de-al patrulea roman al scriitoarei Mihaela Burlacu, Simfonie pentru ciulini, realist prin acţiune, cu trăsături sămănătoriste şi naturaliste.

Rubrica Spiritualitate, unde semnează Gina Moldoveanu, ne prezintă articolul Comunicarea – arta manipulării, un vârtej de informaţii despre posibilităţile multiple de a ţine oamenii în ignoranţă şi de a-i conduce spre întuneric, unde se vor prăbuşi spiritual definitiv.

Domeniul învăţământ este în actualitate, prin articolul domnului Adrian Botez, Adevăraţii repetenţi de la bacalaureatul din 2013, care, prin atitudinea demnă a unui veritabil român, încearcă să ne lămurească în ceea ce priveşte situaţia penibilă de la examenul de bac de anul acesta. Ca un cunoscător al sistemului de educaţie, cu toate problemele lui, cauzate de schimbările nepotrivie din ultimii ani şi de conducerea, la fel de inoportună, de care a avut parte învăţământul românesc, pune punctul pe i cu exactitate, dezvăluind adevăruri dureroase.

Ca Repere cotidiene, vă oferim un articol despre inaugurarea podului Calafat-Vidin, al domnului Dan Lupescu (Craiova), o realizare rarisimă, destul de măreaţă pentru timpurile actuale, veşti despre un american din Arizona, de 91 de ani, campion mondial la haltere, în care a cosemnat Octavian D. Curpaş (Arizona – SUA), un exemplu de perseverenţă şi voinţă, pe care ar trebui să-l urmăm şi noi, generaţia fast-food, un articol al aceluiaşi domn despre epoca de aur, aducând în lumină eseurile creştine ale pastorului Petru Lascău, Divide et impera, articolul doamnei Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA), care se remarcă prin indignare, datorită dorinţei unora de a manipula oamenii cu orice preţ, prin metoda divizării populaţiei. Un principiu machiavelic, diabolic, perfid şi teribil, care se vrea a fi în top, numai pentru ca unii să deţină puterea o veşnicie. Capitolul Repere se încheie lin, extrem de frumos şi suav, cu un articol despre fericire, semnat de domnul Octavian Lupu (Bucureşti), care ne surprinde plăcut prin calitatea afirmaţiilor valoroase despre un subiect atât de actual. În viziunea domniei sale, fericirea este o amăgire care te împinge mereu înainte şi niciodată în trecut.

Atelierul revistei este plin cu oprere de artă, sub forma versurilor moderne, scrise în limba autohtonă, engleză şi italiană, a prozei mereu captivantă, avidă de nou şi răspândind o dorinţă imensă de a trăi orice clipă, de a o eterniza şi de a ne aminti de ea cândva, când soarele ni se va părea prea puternic, iar lumina lunii va deveni protectoarea sufletului încă tânăr. Au semnat: Adrian Botez, Corina Diamanta Lupu (Bucureşti), Valeriu Marius Ciungan (Mediaş – Sibiu), Eugen Evu (Haţeg – Hunedoara), Cristian Bodnărescu (Iaşi), Luca Cipolla (Milano – Italia), George Petrovai, Ştefan Bruno (Bucureşti), Maria Tirenescu (Cugir – Alba).

Incursiunea se încheie odată cu rubrica Atitudini, avându-i ca semnatari pe domnii Adrian Botez şi George Petrovai, care ne oferă două articole despre lupta politică şi economică, ce pare a nu se mai termina, şi din care numai unii au de câştigat, iar poporul va rămâne aşa cum şi-au dorit: sărac şi dezinformat.

Le dorim cititorilor revistei noastre delectare plăcută! invitându-i la un ospăţ literar copios, fiind convinşi că fiecare va găsi în aceste pagini ceea ce şi-a dorit. Recomandăm în mod special articolul de la rubrica Învăţământ, ca fiind unul răspicat, ce oferă câteva lămuriri clare şi obiective, referitoare la dezastrul din educaţie.

                                                                       Cătălin Moldoveanu