Beţivii satului dintr-un film românesc de comedie rurală se
joacă cu ideea ce ar face ei dacă ar câştiga premiul cel mare la loto.
Văzându-se deja miliardar, unul din ei, cu sentimente patriotice mai adânci,
zice că el ar merge cu plugul de-a lungul graniţei, tot roată, ar face o cale
adâncă pe care ar umple-o apoi cu apă şi iacă aşa ar face din România o insulă.
O insulă a fericirii, a bunăstării, unde toţi românii toată ziua doar ar mânca,
ar bea şi s-ar distra.
Descrierea beţivului cu sclipiri „dă om dăştept" a fost
atât de plastică încât am şi văzut-o în faţa ochilor. O Românie asemănătoare
Cubei, aici în centrul Europei. Aceeaşi imagine am văzut-o în faţa ochilor
zilele trecute, dar nu legat de România, ci de Ungaria. Iar imaginea mi-a
provocat-o nu un oarecare beţiv al satului, ci chiar premierul urmat apoi de
alţi politicieni de la Budapesta, care se pare că vor să închidă hotarele ţării
în faţa străinilor, ca să nu mai vină aici la noi nici un imigrant economic. Cu
toate că aceste locuri din buricul Europei (unde astăzi se află mica noastră
ţărişoară) au mai fost casă, nu o dată în decursul istoriei, unor neamuri
străine, care au venit aici pentru comerţ, pentru dezvoltarea vieţii economice.
Şi nu a pierdut nimic prin asta, doar s-a îmbogăţit.
Printre aceşti imigranţi economici au fost numeroşii aromâni
sau macedoromâni, care după distrugerea de către otomani a Moscopolei din
Albania de azi, o metropolă comercială şi culturală a românilor de la sud de
Dunăre, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea au luat drumul către nordul
Europei stabilindu-se pe teritoriile României, Ungariei, Poloniei, Slovaciei,
Austriei de azi. Acestor comercianţi aromâni, pe care istoriografia ungurească
îi numeşte greci, le datorăm cele mai importante construcţii din Budapesta,
Podul cu Lanţuri sau clădirea Academiei, care s-au realizat în mare parte din
banii donaţi de aceşti oameni extrem de bogaţi. Ideile bune ale lui Széchenyi
ar fi rămas la capitolul idei, dacă pentru realizarea lor nu ar fi găsit şi bani.
Iar aceştia i-a găsit la bancherii de origine aromână. Fără aromâni şi banii
lor nici centrul oraşului Mişcolţ nu ar arăta aşa cum îl vedem azi, pentru că
de exemplu în vremurile când s-a născut acolo marele Andrei Şaguna, viitorul
mitropolit al românilor din Transilvania, 80% din averea oraşului a fost în
mâna acestor imigranţi economici, care de fapt constituiau doar circa 5% din
populaţie. Asta o spun şi istoricii maghiari, e adevărat că doar cu o jumătate
de gură şi când sunt întrebaţi. Că nu prea le place să se amintească de aceste
lucruri. Fără aromâni, nu avea biserică ortodoxă nici oraşul Bichiş, singura
construcţie realizată de ei şi rămasă în proprietatea Episcopiei noastre
ortodoxe, toate celelalte biserici ortodoxe, construite din banii coloniilor
aromâne, de la Mişcolt, Eger, Szentes, Hódmezővásárhely sau Pesta ajungând în
proprietatea bisericilor maghiare sau sârbe.
Frica Ungariei faţă de imigranţii economici a crescut
semnificativ după atentatul terorist din ianuarie, de la redacţia ziarului de
caricaturi „Charlie Hebdo". Întors acasă de la marşul solidarităţii
împotriva terorismului, unde pentru câteva minute şi el a fost „Charlie",
premierul Orbán a declarat război imigraţiei economice, care în opinia lui este
„un lucru rău pentru Europa" şi „o sursă de probleme şi de pericole pentru
popoarele europene". Iar această problemă, premierul Ungariei crede că o
poate rezolva numai în următorul fel: „Nu vrem să vedem printre noi minorităţi
importante care să aibă caracteristici culturale diferite, vrem ca Ungaria să
rămână Ungaria."
De ce nu ne surprinde că la doar câteva zile de la aceste
declaraţii xenofobe, de la un premier şi nu de la un beţiv al satului, a
crescut popularitatea partidului de extrema dreaptă, Jobbik, care după Fidesz,
partidul de guvernare, a ajuns cel mai popular partid în rândul ungurilor. Cea
mai bună armă contra terorismului şi urii nu este tot ura. Care încearcă să-i
izoleze pe cei mai puţini şi care, în final, se autoizolează. Iar Ungaria, ca
şi România, niciodată nu va fi o insulă înconjurată de mări sau oceane.
Eva Şimon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu