Andrei Marga: Grevă, nepricepere, reformă

 

Într-o atmosferă plină de generalități și opinii aproximative despre educație, mi-am propus să nu intervin. Mulți îmi cer însă o declarație privind greva actuală din învățământ. O fac în trei observații.

Prima este aceea că se înțelege greu că organizarea învățământului și politica educației sunt altceva decât experiența pe care fiecare a dobândit-o trecând prin școală. Ele cer o cultură instituțională. Aceasta este tot mai puțină la noi, de la reforma din 1997-2000 încoace.

Atunci, în vederea reformei cuprinzătoare a educației, a fost realizată formarea prealabilă a peste 3000 de „reformatori”, pe un proiect de reformă viabil, cu plasarea la conducerea reformei a celor mai buni cunoscători ai domeniului, iar dezbaterea publică a fost la obiect. De aceea, educația din România a fost adusă în 1997-2000 la nivelul reformelor din Polonia, Ungaria, Austria și alte țări – o spun relatările și evaluările internaționale, păstrate în arhive, care se pot consulta și astăzi. Bunăoară, miniștrii educației din Europa se reuneau în semn de prețuire la București (1999), iar rectorii europeni la Cluj-Napoca (2003). De altfel, „Educația și formarea profesională” au constituit primul capitol încheiat de România în negocierile de aderare la Uniunea Europeană, deja în mai 2000. Iar exponenții României aveau un cuvânt respectat în evoluția educației în Europa.

După 2001, în România au fost numiti miniștri activiști de partid cu o cultură precară, inși cu dificultăți psihice, diletanți recrutați de generali de securitate sau de demnitari spre a le rezolva odrasle, simpli servitori de grupuri. Legea învățământului adoptată în 2011, sub aparențe înșelătoare, a rupt în privințe esențiale educația din țară de progresele timpului. Rezultatele se văd. România are azi cel mai mare abandon școlar, cel mai ridicat analfabetism funcțional, cea mai joasă educație în periferiile orașelor și satele neglijate, cea mai extinsă neșcolarizare în pandemie, peste 45% dintre gimnazieni nu înțeleg texte, cea mai mare corupție din istorie în universitățile și instituțiile ei academice, cel mai amplu import de patente și, desigur, de produse de strictă necesitate. România trăiește azi zilnic pe datorie, cu cea mai mare îndatorare din istorie, lovită de o confuzie a valorilor ce împiedică din capul locului asanarea.

Asemenea indicatori sunt alarmanți. Personal, am arătat la timp (Ieșirea din trecut, 2002; Speranța rațiunii. Interviuri,2006; România actuală. O diagnoză, 2011) că necontinuarea reformei cuprinzătoare a educației din 1997-2000, distrugerea unor piese de către diletanți vor avea efecte funeste și vor costa. Starea de azi a educației dovedește că, din nefericire, am avut dreptate.

A doua observație este aceea că profesorii au fost păcăliți. Mulți, obosiți de soluțiile greșite venite de sus, nu s-au mai interesat de învățământ, ci de salarii. Nu este bine că discuția de acum se reduce la salarii, dar așa stau lucrurile. Orice lucru prost făcut se răzbună cândva – cum este cazul și cu legea din 2011, ale cărei efecte destructive se trăiesc din plin.

Nimeni calificat corespunzător, confirmat de analize făcute publice, nu este printre autorii proiectului „România educată”, vânturat în zilele noastre. Spre a trece prin voturi dăunătorul proiect, li s-a promis celor din învățământ, într-un articol al proiectului, mărirea de salarii. Dascălii au crezut în promisiune, dar articolul a fost eliminat de guvern, iar parlamentul a adoptat o încropeală ce nu servește, la drept vorbind, nici unui curent din societate și va trebui abolită. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine!

Revendicarea financiară a greviștilor este justificată și legitimă. În definitiv, așa numitele „guverne ale mele” au încălcat mai toate prevederile legale în materie de creșteri salariale și compensări pentru inflație și crize. Direct spus: creșterile de salarii cu 25%, noile salarii ale debutanților și celelalte revendicări financiare ale profesorilor se pot satisface imediat. Pot invoca multe considerente, dar fac aici doar o analogie. În 1999, ca ministru al Educației Naționale, cum se numea atunci instituția, am spus public că vrem reformă, dar dacă nu se măresc salariile dascălilor, demisionez. Am demisionat. Am revenit când s-a stabilit prin lege mărirea cu 50% a salariilor, care a fost decisă de guvernul, președinția și parlamentul de atunci. Procentual, până acum, aceasta a rămas cea mai mare mărire de salarii în educația din România. Mărirea a fost decisă într-o situație dificilă a bugetului, cu datorii scadente și rapturi cunoscute.

Nu rezistă argumentul că nu sunt bani. Aceștia există, dar sunt mai prost chibzuiți ca oricând. Nu rezistă afirmația că bugetul nu permite. Bugetul are nenumărate cheltuieli aberante. Pot intra în detalii, dar nu acestea sunt acum importante. Rezistă, din păcate, argumentul nepriceperii administrative, de sus până jos.

A treia observație este că propaganda oficializată apără ceea ce profesional, civic, democratic nu se poate apăra decât ocolind realitatea. „România educată”, „România lucrului bine făcut” sau „România normală” sunt formulări bombastice și gratuite de păcălit naivii, ale unora fără cultură și fără pregătire în materie.

Ce-i de făcut? Greva ar trebui încheiată rezolvând revendicările. Dar să nu ne facem iluzii că se va rezolva și altceva. În joc pot fi puși totdeauna și bani pentru infrastructură și pentru tot ce are nevoie educația. Dar fără o concepție și o organizare modernă a educației, rezultată dintr-un proiect de reformă elaborat de oameni care se pricep și au capul pe umeri nu iese nimic. Nu poate fi educație competitivă în regim prostocratic.

Trebuie revenit la profesionalism și devoțiune. Educația din țară trebuie redeschisă cu pricepere spre lumea zilelor noastre. România are azi cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace. Știm prea bine că se emigrează din motive economice, din neîncredere în instituțiile statului actual și în decidenții lor, din varii motive. Dar se emigrează și din neîncrederea în educația care se oferă noilor generații. Dacă nu intervine o reformă a educației făcută nu de politruci, de falșii intelectuali și specialiști și de trepădușii lor actuali, ci de oameni competenți și cultivați, emigrarea va fi și mai mare.

 

Autor: Andrei Marga

Sursa: http://www.andreimarga.eu“

Principii de reformă pentru învăţământul românesc

Am multă experienţă de om al cărţii. Toată viaţa am fost un şcoler silitor. Mi-am ros coatele ani în şir pe băncile diferitelor şcoli. Atât de mult încât la un moment dat, din bancă, am ajuns la catedră. Adică am fost şi profesor. Un profesor foarte special, fiindcă, atunci când predam matematica, făceam literatură, şi când predam estetica filmului, făceam matematică. Nemaivorbind de faptul că jumătate din viaţă am făcut a doua casă din bibliotecă. La New York, împărăţia mea se numeşte Barnes & Noble. Deşi am şi un doctorat, cu care am obţinut titlul de „doctor în arte”, totuşi mi-a plăcut să fiu mereu elev. Să învăţ. Mai ales acum, la bătrâneţe, când ţelul meu este să bat recordul de 100 de titluri de cărţi publicate. Am cunoscut şi cum se desfăşoară învăţământul la alţii, la francezi, la italieni, la unguri, dar în special la americani.

Şi toată această osârdie mi-am adunat-o în câteva cărţi pe care le-am scris special orientate să fie manuale pentru o eventuală reformă a învăţământului românesc. Fiindcă de la evenimentele din decembrie ‘89 şi până azi, se tooot vorbeşte de această reformă, dar nimeni n-a făcut-o. Şi nimeni nu are de gând s-o facă. Da, nu are, vă spun clar, fiindcă am fost cu proiectul meu la miniştrii învăţământului. Întâi la Marga, apoi la doamna Andronescu („descurcăreaţa”) şi pe urmă la un pişpirel tare priceput, Remus Pricopie, care a înţeles repede despre ce e vorba, a primit în dar cărţile mele, să le multiplice ca manuale, dar peste o săptămână sau două, a fost schimbat. Că aşa e la noi, nu există continuitate. Cum să se facă o reformă când cel care vrea s-o facă e schimbat peste noapre, nici nu e întrebat ce-a făcut sau ce mai avea de gând să facă? Pricopie era şcolit în America şi ştia cu ce se mănâncă reforma. Dar nu l-au lăsat. Am mai cunoscut apoi nişte inspectoare din Minister, dar acolo birocraţia e aşa de mare încât se poate da o lecţie oricărei mafii de pe lume. Şi mi-aduc aminte de Pricopie, care îmi spunea tanspirat: “Domnule Modorcea, ştiţi cu ce mă ocup eu aici, ca ministru al învăţământului românesc? Cu mafia din minister! E o mafie… că nu poţi să faci nici o reformă dacă mai întâi nu scapi de această mafie”. A scăpat ministerul de ea?! Bineînţeles că nu. Ba acum, cu noii tauri de la putere, cred că s-a consolidat.

Dar noi ne facem datoria. Am făcut manuale despre cum vedem reforma şi, de ani de zile, încercăm să-i cucerim pe profesori şi pe elevi, poate pe teren facem o treabă mai bună. Aşa s-a întâmplat şi recent, când, graţie lui Petre Dănilă, un prieten al cărţii, om de bază la CLB, am fost invitat la Liceul „Ion Creangă” să le vorbesc elevilor din clasele a XI-a. Şi în amfiteatrul şcolii, doamna profesoară de limba şi literatura română Cecilia Barbu a adunat peste 70 de elevi. Erau frumoşi, cu personalitate, cu o minte sclipitoare. Ceea ce nu vezi în parlamentul ţării. În faţa mea stătea România de mâine. Sper că a fost o lecţie greu de uitat. Oricum, la sfârşit, ei m-au aplaudat din inimă, minute în şir, şi mi-au proiectat pe un ecran o imagine de pe Internet şi un citat prin care scriitorul Dumitru Dinulescu mă propune la Premiul Nobel pentru Literatură din partea Românei. Pe acest ecran vom proiecta într-una din întâlnirile viitoare un film. Deocamdată, acum, eu am donat şcolii un braţ de cărţi, inclusiv manualele de care v-am vorbit. Elevii mi-au spus că în programa şcolară au 16 materii şi doar o parte dintre ei au clară orientarea de viitor, deşi toţi au o aceeaşi orientare fermă, să lase ţara pe mâna strigoilor.

Nu, le-am spus, nu vă gândiţi să plecaţi, fiindcă mai devreme sau mai târziu vă veţi pierde. Şi le-am dat mai multe exemple din America, de cazuri rătăcite. Acolo e foarte greu să răzbaţi. Toate locurile sunt ocupate. Nu mai ai de făcut nimic, dar aici, în România, e loc destul de întors. Rămâneţi în ţară şi faceţi în aşa fel încât să vă împliniţi visele aici. Şi ca să reuşiţi, trebuie să nu vă gândiţi la bani. Acesta e secretul succesului. Puneţi în paranteză politica, cine conduce ţara, şi vedeţi ce puteţi să faceţi voi, fără ajutorul politicienilor corupţi!

Sigur, e greu de imaginat că se poate aşa ceva dacă politica dă înapoi ca racul. Dar aceşti elevi de azi sunt profesorii de mâine, politicienii de mâine, ei trebuie să ia de pe acum ţara în mâinile lor. Şi dacă nu se face grabnic o reformă a învăţământului, o vor face ei, sunt sigur. Dar să îndrăznim acum, fiindcă nu ne-au mai rămas decât utopiile. Fiţi Don Quijote! La condiţiile ţării noastre, reforma ar consta după părerea mea în ceva foarte simplu şi practic, aşa cum am văzut la americani:

1. Să existe numai patru materii de bază: limba şi literatura română, fiindcă suntem în patria română, matematica, fiindcă ne învăţă să gândim logic, religia, fiindcă suntem ortodocşi, şi fără credinţă nu poţi porni la drum, şi sportul, mişcarea, fără de care nu se atinge principiul mens sana in corpore sano. Americanii renunţă la tot pentru mişcare. De aceea, sunt primii la Olimpiadă. Sportul îi duce la o medie de viaţă de circa 90 de ani. Şi mai au ceva ca materie de bază, astronomia, fiindcă ei sunt un popor care stă numai cu faţa la viitor şi trăiesc în limbajul SF. Plus că avantajul lor este limba engleză. Toate cărţile importante ale lumii se găsesc traduse în engleză în marile lor biblioteci. Sau în spaniolă, fiindcă a doua limbă oficială a Americii este limba spaniolă. Sigur, mulţi vor spune: dar ce facem cu istoria sau cu geografia? Evident că şi ele fac parte din literatură. Mi-e greu să cred că un profesor de română care îl predă pe Dimitrie Cantemir, să spunem, nu face şi istorie. Istoria e inclusă în opera de artă, aşa cum este şi gândirea logică. Kant, un mare filosof şi matematician, a spus că „la baza gândirii estetice stă gândirea logică”. O proză în care autorul uită pe drum ce a vrut să spună şi nu ştie unde vrea să ajungă, nu va fi niciodată desăvârşită, fiindcă e lipsită de gândire logică. Arta şi matematica fac casă bună împreună. De aceea poeţii antichităţii erau şi mari matematicieni, ca şi matematicienii arabi, care erau mari poeţi.

2. Odată stabilite materiile de bază, urmează ca părinţii şi profesorii elevului să-i descopere vocaţia. Ideal este ca ea să fie descoperită până în clasa a 9-a. Deja în clasa a 9-a elevul e bine să fie orientat, să ştie spre ce se îndreaptă. Toţi copiii au câte o vocaţie, toţi. Trebuie numai descoperită. Asta e treaba părinţilor şi profesorilor. Dacă un elev dovedeşte că are har muzical, să spunem, şcoala trebuie să nu-l omoare cu materii care nu-i sunt de folos. Chimia, de pildă, este bună pentru cel care e orientat spre această disciplină. Pe tânărul muzician nu trebuie să-l îndopaţi cu ceea ce el nu poate rumega. De-a lungul anilor, ne-am dat seama câte zeci şi sute de ore am pierdut cu materii care ulterior, în viaţă, în meseria pe care ne-am ales-o, nu ne-au fost de nici un folos. După clasa a noua, şcoala trebuie organizată pe vocaţia elevilor, nu pe un învăţământ la kilogram, de toate pentru toţi. Actualul învăţământ românesc este total anacronic. În loc de 4 materii, elevii din clasa a XI-a au 16!!! Spiritul enciclopedic sau renascentist îl au câţiva aleşi, pe care şcoala nu-i poate forma. Aceasta e treaba lui Dumnezeu. Dar şcoala poate forma oameni extrem de pregătiţi, dacă sunt dotaţi într-un anumit domeniu. Altfel, e pierdere de vreme. La performanţă se ajunge prin focusare, adică prin concentrarea pe o anumită materie sau direcţie.

3. Evident, ar mai fi o problemă fundamentală, dar aceasta ţine de fonduri, de înzestrarea şcolilor cu computere, ca pe banca fiecărui elev să se afle unCOMPUTER. Care presupune cunoaşterea limbii engleze, ca să-l poţi învăţa şi mânui. Trăim în civilizaţia imaginii, iar învăţământul trebuie să se facă pe bază de imagini. Filmul trebuie să se afle la baza oricărei predări. Prin definiţie, filmul înseamnă poveste. Şi ca material didactic, orice materie are nevoie de film. Eu am învăţat de la profesorii mei de matematică, precum Grigore Moisil şi Solomon Marcus, că şi matematica se poate preda povestind. „Poetica matematică” e un exemplu edificator. Matematicienii arabi aşa îşi predau ştiinţa, prin poveşti. Cred că nu mai trebuie demonstrat ce minunată va fi literatura română predată pe bază de film.

Ştiinţa se îmbină cu sensibilitatea, iar o astfel de reformă concentrează timpul, în sensul că-l face preţios pentru cel care ştie să-l folosească deplin. Învăţământul bun e cel care te ajută să câştigi, nu să pierzi timp. Viaţa, pentru elevul care a optat pentru o pasiune, va fi mai lungă şi mai bogată. Aşa va ajunge la performanţă, aşa va ajunge să dea ţării valori noi, aşa va fi competitiv, aşa va face ca România să aibă un viitor frumos şi demn.

                                                                                      Grid Modorcea

Editorial - Greşeala fatală a lui Ceauşescu

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare.

Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii '80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care "Europa liberă" a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii - canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. - părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!

Prin anii '87 - '88, tonul "Europei Libere" a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile.

Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.

Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile.

Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţele mondiale dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?!.

Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţele mondiale, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea "modelul românesc"!.

Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care "Europa liberă" si "Vocea Americii"au comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte!

Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-l dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-l şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa.

Cu consecinţa, "firească", a revenirii României, cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el o s-o păţească!

Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român!

De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-l vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.

Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut revoluţia, ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de neînsemnat. Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat.

M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte "indicaţii superioare".

Am scăpat de dracu', şi am dat peste ta-su! Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul sfînt al Patriei.

Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest sfârşit de mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sânge! De generali şi colonei!

Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, şi alte "agenturi"!

Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori. (La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?) Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n piept Constituţia română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!

Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român!

Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat'??! Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!

Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori! Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor - ale băncilor şi ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix! Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez!

Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989! Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte!

Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii '70!

Acum, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti.

Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor. Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara . Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei constituţii.

                                                 Prof.univ.dr. Ion Coja

EDITORIAL

           Douăzeci de ani de reforme eşuate în învăţământ

       M-a surprins decizia omului de televiziune Corina Drăgotescu de la RTV de a părăsi România. Ea pleacă, nu ştiu dacă definitiv sau doar pe timpul studiilor fiicei sale, în America, dar argumentele dânsei de a părăsi ţara în care s-a născut, a copilărit, s-a îndrăgostit, s-a împlinit ca om sunt de bun simţ. Fetiţa ei doreşte să-şi continue studiile superioare la una dintre facultăţile de prestigiu din S.U.A., acolo unde un student învaţă cu adevărat lucruri care o să-i fie utile ulterior şi studentul este în prim-planul procesului de învăţământ. Uite că nu scap nici eu de nişte termeni des uzitaţi la noi în educaţie! Ieri seară, în emisiunea sa vedeta Tv a mai spus un lucru cu care sunt de acord: „M-am săturat de douăzeci de ani de reforme în învăţământ eşuate. Doresc să-i oferit fetei mele ceea ce-şi doreşte şi merită”. Perfect de acord cu doamna Drăgotescu iar dacă vă surprinde poziţia mea vă pot spune că din acest punct de vedere am fost „privilegiat”, eu fiind „doar” învăţător şi aici nimeni nu poate schimba nimic, elevul de ciclul primar trebuie să înveţe să citească, să scrie, să înveţe tabla înmulţirii, să socotească, să se comporte civilizat. Asta a fost de când lumea. Încă de pe vremea marelui învăţător Ion Creangă, Dumnezeu să-l odihnească! Am scăpat şi de experienţa „Clasa Zero” sau „Clasa Pregătitoare”, care aşa cum a început, adică cu bâlbâieli, lipsuri materiale, aşa se va şi sfărşi...Problema şi greutatea elevului român abia din gimnnaziu, liceu, facultate şi piaţa muncii începe! Atâta este de spus: „Vai de sărmanii tineri români!”

  Corina Drăgotescu a adăugat pentru telespectatori că şi soțul ei, care lucrează ca cercetător în domeniul IT a primit o ofertă avantajoasă în Statele Unite, precizând că, deşi, în România ducea o viață decentă, îşi dorește un alt orizont atât pentru ea, cât şi pentru familia ei. Acolo, după zece ani de muncă primeşti o pensie decentă şi apoi călătoreşti în întreaga lume în calitate de pensionar, pe când în România stai cu frica în sân, punându-şi întrebarea obsedantă: „- Oare aştia ne-or aduce pensiuca sau nu mai au bani la guvern?!”

    Se apropie cu paşi repezi data de 9 decembrie 2012 şi trebuie să alegem un nou parlament bicameral, unul mărit! Mă întreb, ca 7,4 milioane de români care au dorit să-l dea jos pe Traian Băsescu în vara aceasta, ce rol a mai avut referendumul de acum câţiva ani cu parlament unicameral dacă „una zicem, alta facem!”

    Acuma, eu sunt curios cum va vota lumea care va merge la vot, că eu personal sunt sătul de toţi, nu de toate...blondele! Şi zic şi eu la final, ca cei de pe Calea Mireşului, Şomcuta Mare: „- Neamule-parlamentarule, mânca-ţi-aş, care dai mai mult ?!”Pentru a-l vota, evident...

                                                                                       Gelu DRAGOŞ