Curtea
Constituţională s-a pronunţat asupra conflictului dintre guvern şi preşedinţie.
Decizia este obligatorie. Preşedintele este obligat să numească miniştri
propuşi de primul ministru.
A devenit o regulă generală ca la orice propunere a
premierului, indiferent de natura ei, preşedintele să spună un NU hotărât.
Guvernul se adresează CCR, iar după un timp destul de îndelungat judecătorii
Curţii, după o matură chibzuială mai mult politică decât juridică, să-i dea
dreptate unuia sau altuia. Uneori deciziile sunt interpretabile, ca judecata
rabinului.
În ciuda nemulţumirilor unei părţi a populaţiei, avem,
totuşi, un mecanism la care se poate recurge în situaţii de conflicte
instituţionale.
Dar sfârşitul unui conflict nu înseamnă altceva decât
începutul unui nou conflict. Politicienii au resurse nelimitate pentru
declanşarea unor conflicte, deseori sfârşind prin a deveni crize în toată
regula.
Să ne amintim de refuzul preşedintelui de a revocare din
funcţie a procurorului-şef DNA, Laura Codruţa Kovesi. Până la urmă CCR i-a dat
câştig de cauză guvernului. A fost una dintre cele mai mari înfrângeri ale
preşedintelui Iohannis.
Dar pierderea unei bătălii nu înseamnă pierdera războiului.
Nici pierderea mai multor bătălii, în politică, nu înseamnă
pierderea războiului. Prin urmare, preşedintele continuă să refuze pe bandă
rulantă propunerile venite din partea guvernului.
:i va refuza până la
sfârşitul mandatului tot ce vine dinspre PSD, iar în al doilea mandat, dacă va
câştiga alegerile prezidenţiale din noiembrie, dacă guvernul va avea aceeaşi
culoare politică, va continua să spună NU. Aşa este programat.
Să presupunem că preşedintele rezultat în urma alegerilor de
la sfârşitul acestei toamne va avea altă culoare politică decât majoritatea
care se poate realiza în parlament.
O variantă: Iohannis preşedinte. Majoritatea parlamentară:
PSD, Pro România, ALDE. Nu este nevoie de niciun comentariu. Este ceva ce deja
am văzut.
Varianta a doua: Viorica Dăncilă preşedinte. Majoritatea
parlamentară: PNL-USR-PMP-UDMR, părţi din ALDE şi Pro România. :i această
variantă este de necomentat.
Varianta a treia: Barna preşedinte. Majoritatea
parlamentară formată va fi cam aceeaşi
ca în situaţia în care iese preşedinte Klaus Iohannis. Aici intervine un
element esenţial. Alianţa USR-PLUS a intrat în alegeri cu un tandem. În cazul
în care Dan Barna ajuge preşedinte, funcţia de prim ministru îi revine lui
Dacian Cioloş. Va accepta PNL să intre într-un
guvern în care să nu-i revină funcţia de premier? Nici vorbă. Mai mult,
este foarte posibil ca respectiva funcţie să-i fie oferită fostului preşedinte
Klaus Iohannis.
Mai avansăm o
variantă: un preşedinte la care nu s-a gândit nimeni. Ca în Ucraina. După cum
declară fiecare candidat prezidenţial, victoria poate reveni fiecăruia. Colegul
nostru din mass media, Radu Moraru, rosteşte cu cea mai mare convingere „Când
voi fi preşedinte…”. Cu şi mai mare convingere o spune Theodor Paleologu. O
oarecare jenă se observă la Mircea Diaconu, dar restul candidaţilor sunt ferm
convinşi că vor ajunge preşedinţi. Mă rog, aşa sunt învăţaţi să spună încă de
la prima lecţie de marketing politic. O astfel de lecţie trebuie să şi-o
însuşească fiecare competitor politic, de la candidaţii de primari la primari
şi preşedinţi de consilii judeţene. Adică de toţi cei ce, potrivit legii, sunt
aleşi prin vot direct. Trebuie, ca alegători şi cetăţeni, să acceptăm acest
lucru.
Dar conflictele, declanşate exact de cei aleşi prin vot
direct, trebuie să le acceptăm? În general nu le acceptăm. În schimb ne face o
plăcere aproape sadică să le urmărim, înrolându-ne într-o tabără sau alta.
Autor: Dumitru
Păcuraru
Sursa: Informaţia
zilei de Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu