de Gheorghe PÂRJA
Suntem prizonierii ordonanțelor militare, oriunde ne-am afla. Pandemia ne-a dovedit, a nu știu câta oară, cât de fragili suntem. Pentru a ne feri de contaminare, ar trebui să renunțăm la câteva canale de informații. Care fac explozie de știri inflamante. Suntem amenințați că o lume moare, alta se prefigurează. Am ajuns în faza în care nu ne dăm seama dacă a început cu adevărat schimbarea. Calmul aparent este mai vizibil la sat. Cu acte în regulă, zilele trecute am fost în satul natal. La casa părintească, acum însingurată. Am observat că oamenii nu au intrat în derivă. Lucrează în gospodării, îngrijesc animalele, câte mai sunt. Pe câțiva i-am văzut mergând la câmpul apropiat. Că pământurile mai îndepărtate nu prea mai sunt bătute de picior de om.
Prietenul Ion Tupiță face o observație plastică. Fostele cosaștini sunt nelucrate de ani buni, tufișurile s-au îndesat, cărările s-au astupat. Este o împădurire sălbatică. Dacă mă întorc în amintire mă apucă jalea. Imagini cu câmpuri cosite, cu clăi îngrădite nu mai sunt nici în fotografii. După mintea mea nu va mai fi niciodată cum a fost hotarul satului. Din varii motive. În primul rând au plecat oamenii. Unii prin țări străine, alții în veșnicie. Și a venit și ziua de duminică. Dacă această zi solară era sfințită de lumea satului adunată în jurul bisericii, acum am auzit doar clopotele, văduvite de oameni. Părintele Ioan era în fața altarului. Am trecut ulița, în cimitir, să aprindem lumânări la mormintele părinților. Câteva femei îndoliate vegheau somnul celor duși. Și ascultau, prin amplificare, de mai departe, liturghia părintelui Ioan Ardelean.
Am stat în fața bisericii, doi sau trei oameni, în reculegere și ascultare. Liturghia a fost densă, parcă ar fi fost rostită în fața unei biserici pline. Cum eram obișnuit să fie în duminici și sărbători. Acum naosul și pronaosul erau goale. Părintele Ioan își încheie liturghia în care nu a uitat să amintească situația unică pe care o traversează biserica. I-a pomenit, după ritual, și pe conducătorii țării. Cei cu ordonanțele militare. A avut cuvinte de încurajare și de speranță. Mai ales că din 15 mai porțile împărătești vor primi credincioșii. Cu distanțarea care se cuvine. Și acum ușile bisericii erau deschise, dar nu erau oameni să le mângâie sfințenia.
După liturghie ne-am adunat singurătățile, din nou păstrând distanța pandemică, în jurul părintelui Ioan. Erau Viorica, Gheorghe și Vasile. Că masca poate fi pusă pe față, dar nu pe minte și suflet. Ne-am împărtășit cu evlavioase cuvinte. Biserica nu a fost pustie nici în timp de război. Dacă bărbații erau pe front, acasă au rămas femeile și bătrânii, care erau în rugăciune. Se rugau pentru viața celor de departe. Acum, toți am tot fost somați să stăm în casă. Cu mic cu mare, fără nicio adunare. Așa am aflat întâmplarea din Noaptea Învierii, când inspectorii au intrat în cimitir și i-au alungat pe oameni de la morminte, de lângă biserică. Sătenii nu erau o amenințare pandemică, dar legea a fost adusă răspicat în cimitir.
Nu mă împotrivesc legii, ci evoc o situație de traversare a deșertului sufletesc. Nici vremurile ateiste nu au fost atât de tranșante. Adică amenințarea este mai puternică decât ideologia. Adevărul este că psihoza e mare. Panica și isteria sunt amplificate. Niciodată nu am spus că acest virus nu există, că nu este periculos. Morții lumii sunt o realitate. Dar mă pune pe gânduri decizia de a transmite lumii întregi că a venit un fel de sfârșit. Și, firesc, mă întreb, de ce se încearcă a controla lumea prin frica de ceva. De ce biserica este tratată ca un supermarket? Ba, mai rău! Pe acest fond, înregistrăm multe atacuri doctrinare.
Ce semnifică ordinul: stați acasă și totul va fi bine! Poate se vrea o deviză a schimbării lumii. Chiar din duminica din sat mi-am dat seama că nu va mai fi cum a fost. Deși prin Maramureș avem credința că am fost și-om fi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu