Controversatul colonel Mircea Ieremia

 
Controversatul colonel Mircea Ieremia s-a născut în 1927, la Galați. Așadar moldovean get-beget. O istorioară locală informează că familia, cel puțin mama, nu i-a rămas în orașul de pe Dunăre. La un moment dat, e localizată în București, proprietara unui imobil, pe Șoseaua Kiseleff, vizavi de somptuoasa vilă a lui Ion Ioniță, pe atunci Ministru al Fortelor Armate și stăpân al unei subrete aduse tocmai din Covasna, o secuică deci, cu care se-nțelegeau greu românește.

         Colonelului Ieremia i-a fost dat să fie coleg de studii, în URSS, cu marele pezevenghi politruc Iosif Uglar. Când s-au întors în țară, acesta i-a oferit postul de șef al Securității Raionale din Lăpuș sau Șomcuta Mare. După inființarea județelor, a ocupat posturi mici, până la șef de birou, în Securitatea de la Satu-Mare. O singură dată, după pensionarea colonelului Victor Pop, a îndeplinit, un an sau doi, funcția de șef  interimar al Securității. Apoi a revenit la micile sale găinării informative, cetitul scrisorilor „primejdioase” și confiscarea cărților din colete externe, adică dirijorul celebrei unități „S”. Acolo avea subordonați de teapa Claudiei Pop-Silaghi (identificată, în ultimul timp, de simpatizanți locali, ca fiind Claudia Vulturescu,  „omul de cultură”) „lecturatoare” de epistole confidențiale, scrise în limbi uneori considerate amenințătoare cum ar fi maghiara și franceza, Țuțu Gavrilaș, destoinicul copiator de imagini și documente din viața și gândurile exprimate în scris de proscrișii Securității.

       A avut doi copii. Pe Mircea, ajuns, într-un tempo rapid colonel, răspunzător de securitatea punctelor de trecere a frontierei ( PCTF) Petea și Halmeu. Azi pensionat. Și pe Tania (Taniușa!- e evidentă influența anilor de Școală Rusă.) bibliotecară la Casa Corpului Didactic. Soția sa a fost soră sau infirmieră la Policlinica Orășenească.

      L-a avut ca ginere pe gazetarul Grigore Scarlat. Poet talentat. Spirit cultivat, absolvent de filologie, la Cluj. La minte, nițel mai aerisit decât ceilalți redactori ai „Cronicii Sătmărene”, majoritatea recrutați din rândurile tinerilor reprezentanți ai clasei muncitoare. A ingerat și el hălci prețioase de lipici ceaușist, aducând, fără prea mult entuziasm, elogii deșănțate monstruosului geniu tâmpit carpatin. La Revolutie, in’89, i-am trimis prin profesoara Felicia Câmpean, azi proprietara unei vile pe malul Atlanticului, 5 pagini scrise de mână, și-i propuneam să prezentăm pe larg, în paginile „Cronicii Sătmărene Libere”, „Cazul Goian”, profesorul hărțuit și aspru pedepsit de fosta Securitate, pentru abateri de la utopica „conștiință socialistă”. N-a apărut o iotă, și atunci mi-am pus pentru prima oară întrebarea „Oare ce îl apasă pe Grigore Scarlat?” Era propriul cuget care nu l-a lăsat să-și demaște nici socrul, dar nici să renege acțiunile antipartinice ale bătrânului profesor ostracizat, care, în ziua Congresului al X-lea al PCR, le spunea elevilor, la ora de istorie: „Vedeti copii, au dat ordin să ne uităm la televizor ca să-i vedem pe porcii ăia cum sforăie. S-au dus acolo pe banii noștri. Ei ne hotărăsc viața. Noi suntem sclavii lor. Sclavi! Intelegeți voi, copii, vorba asta? Vine din limba latină, de la sclavus care inseamnă sclav”.

        Mircea Ieremia a lasat in urma tone intregi de dejectii. Poate intr-o zi vor fi valorificate ca oglinzi ciobite ale unei epoci de trista amintire. In dosarele sale sunt copiate fidel convorbiri dintre oameni, la serviciu sau acasa, in camera de baie sau retrasi in closet de teama interceptarilor. Trebuie ca a avut in subordine o echipa de flatulofili, coprofili, voieristi indelung antrenati sa auda icnetele, gemetele si gafaiturile urmaritilor. Pentru asa ceva trebuia sa nu fii gretos, s-ai stomacul gros. Volumele cu inscrisuri nerusinate purtau, la arhivare, indicativul Î. De ex. Î.756, vol I, vol. II s.a.m.d. Numele lui Ieremia „straluceste” pe aproape fiecare hartie interceptata, selectata ca dusmanoasa, transcrisa sau fotografiata si expediata spre sefi. Multe fac parte din corespondenta intima a profesorilor, scriitorilor, oamenilor de cultura satmareni. El s-a numărat și printre cei care au instrumentat cazul misterios dispărutului de pe Pământ, profesorul dușman al poporului Ioan Tărnaru. O percheziție ca la carte, soldată cu un mare succes, descoperirea ciornelor unor ucigătoare scrisori adresate lui Nicolae Ceaușescu, a avut loc înainte de ridicarea viitorului dispărut, de la domiciliul conjugal, de lângă nevastă și copiii care , după 31 iulie 1984, nu-l vor mai vedea vreodată. Maestrul de ceremonii la această operațiune de importanță crucială a fost însuși Mircea Ieremia senior. Dumnealui l-a săltat ușor pe Ternaru de-acasă și i-a explicat șoferului de pe mașina oficială al cărei număr începea cu  „B”, glazurat pe fond galben: ,,îl ducem la sediu!’’. A fost cea dintâi tristă promenadă, dintr-un șir care se vor sfârși tragic cu una din care nu se va mai întoarce niciodată. Odată cu omul a dispărut și DUI-ul întocmit între 1979-1984. Greu să-i crezi pe urmașii postdecembriști din S.R.I. ai colonelului, atunci când susțin că Ternár Jánoș, cum scria în certificatul de naștere eliberat de administrația maghiară din timpul regimului hortist, nu a figurat niciodată în evidențele Securității. I-a rămas însă povestea adânc încrustată în conștiința unei posterități acuzatoare și înverșunat punitivă. Apropiați ai celui dispărut ne-au pus la dispoziție toată baza documentară a familiei, adunată cu trudă, riscuri ,batjocură, un interminabil șir de minciuni și umilinți. Cea mai incriminatoare piesă, obținută de doamna Margareta, cu mijloacele moderne ale lucrătorului curajos din telecomunicații, este interceptarea unei convorbiri telefonice dintre dumneaei, fosta tovarășă de viață  a profesorulului și ofițerul implicat în exterminaarea „rebutului” politico- ideologic pe care l-a cercetat și supravegheat. Argumentul forte că ne aflăm în fața unei indubitabil profesioniste crime este volatilizarea oricăror indicii  care ar fi putut să ateste trecerea prin beciurile Securității a nefericitei victime. Totul a fost șters mani pulite și maximă acuratețe. Nu există mandat de percheziție, nu s-a  găsit înregistrarea în opisul cu ieșiri a citațiilor înmânate de milițianul din comună prin care se preciza în ce zi și la ce oră trebuie din nou, pentru anchetă, să vină pe str. Prutului. Totul s-a evaporat odată cu dosarul și tragica ființă căreia îi fusese probată impardonabila vină de-a-i fi scris Geniului celui Rău al Carpațilordespre starea deplorabilă a drumurilor, orarul dezorganizat al autobuzelor, penuria de benzină și motorină, lipsa alimentelor  de pe tejghea, din galantar și din vitrina dinspre stradă a magazinului alimentar.

       Luat prin surprindere de interlocutoarea de la celălalt capăt al firului, colonelul apare nesigur, evaziv, ubicuu, inocent, amnezic, necunoscător al celui invocat insistent de fosta soție. Și totuși, la un moment dat, recunoaște că el  „a fost acela care”..., dar, în clipa următoare, plonjează din nou nesigur, bâjbâind în lumea nălucilor („Mi-a iesit în drum fantoma / Omului bătut în cuie / Și m-am întrebat ca Toma: / -El o fi? Sau, poate... nu e.../ Cine-a fost? / N-a fost decât / Chipul unui om-și-atât-“). Replica lui, memorabilă, a fost: „Da...acuma de ce... dezgropăm ...treburile acestea?” Iată dialogul acuzator, inchizitorial, deplin sugestiv, dintre soția- victimă și călăul care i-a ridicat soțul de-acasă fără nicio dispoziție scriptic probată: [Este 14 decembrie 1992, aproximativ ora 12,30. Sună telefonul la 714 194. O voce disperată de femeie: - -Cu domnul pensionar, vă rog! / -Da , eu.../ Bună ziua! Domnul colonel, sunt o veche cunoștință de-a dumneavoastră. Ați făcut... / -Cred că bine... / -Nu cred că e așa de bine! Dumneavoastră ați făcut o vizită, în 4 ianuarie’84, la locuința profesorului Ioan Tărnaru, de la Botiz.. / -Da. / Sunt soția dânsului. / -Da. / Domnule colonel, vă rog din suflet, sunteți și dumneavoastră părinte... / -Da. / Aveți și familie... / - Da. / -Am rămas aici cu doi copii... / - Da. / Sunt 10 ani de atunci, aproape... / -Da. /Eu nu primesc nimic pentru acești copii: vă rog foarte frumos doar atâta: să mă ajutați! Spuneți-mi, vă rog, cui ați predat dumneavoastră dosarul...pentru că știu că dumneavoastră v-ați pensionat... / Dom’le, eu de vreo...cu vreo 4 ani înainte (sic!) de misiunea asta am plecat de acolo... / Știu, domnule colonel. Vă spun sincer...Știți și dumneavoastră: am declararea dispariției . Nu pot spune că l-au mâncat șerpii, nu? / - Nu. /Trebuie să știu și eu ceva. / -Nu știu că...el s-o dus la Târșolț...după cum...la Târșolț...dom’le.../ Știu, domnule colonel, dar, totuși, dumneavoastră i-ați predat cuiva dosarul, dosarul acela și cel puțin acuma, după atâta vreme, să-mi spuneți , totuși, de ce și pentru ce a fost purtat el de atâtea ori?...Acuma, totuși... / - Dom’le, da…stați puțin. Astea-s lucruri să le vorbim prin telefon, acuma? Că am și niște... ăă... musafiri, acuma...Cum putem...să veniți... undeva...să ne întâlnim sau să facem...păi...dumneavoastră mai aveți un frate...nu?...un cumnat la telefoane...Nu? / -Eu nu am , domnu’colonel, nu am decât o soră contabilă! / -(nu se aude) - / -Domnul colonel! Ce vreau ?Ca să mă ajutați și dumneavoastră să pot primi și eu .pensie pentru copiii ăștia. Că vă dați seama...am încercat tot ce-am putut. Sunt 9 ani de când stau singură ; m-am recăsătorit, dar totuși copiii așteaptă un răspuns! / -Nu știu...cu chestia asta...pentru că m-a mai întrebat cineva de ...așș...de treaba asta...și chiar am vorbit  și cu ăia pe-acolo : ‚,Mă, da’ unde-i omu’ ăsta?” Ce ...că...că a dispărut...habar n-am! / -Da, da... / -Io m-am despărțit de el în condiții  foarte onorabile. / Știu, domnule colonel...că doar ați fost la noi. / ...dacă știți treaba asta... / Știu,  domnule colonel! Știu și vă spun că...Tot așteptam...tot așteptam...totuși, zic, undeva mă voi putea întâlni cu dumneavoastră și poate mă veți putea ajuta într-o măsură...Uitați-vă : moare un bețivan, moare un trântor...și copiii primesc bani și...uitați-vă...eu de 9 ani trebuie să mă lupt aici cu viața asta. Și nu mai primesc copiii mei nimic. Da’ n-a fost , doar, un ultim om! / -Dumneavoastră la „Mondiala” lucrați?... / Da. / -,Mergeți acolo, la ăștia, pă Prutului, și-i întrebați pă ei, că io habar n-am!... / -Dar dumneavoastră, totuși,  nu rețineți numele ăluia la care i-ați predat dosarul? / -Păi, da, da’ cui să predai? Io n-am avut dosar... / -Păi, atunci, cum...ați venit dumneavoastră la locuința noastră, fără un ordin de serviciu, fără nimic?!-(nu se aude) -/ -Păi, domnule colonel, dumneavoastră, dacă...ați primit un ordin să faceți o percheziție la locuința cuiva, trebuia să aveți și un dosar, nu? / -Da’ câți... ani-s de-atuncea? / -Îs 9...10 ani...Să vă reamintesc: 4 ianuarie’ 84. / -Ăă...nu, în’81 am fost... / -În’83 ați fost dumneavoastră, în 4 ianuarie...copilul meu avea pătuțul în cameră și chiar dumneavoastră m-ați întrebat: „Doar n-aveți și copil mic?”. Copilul meu se născuse în august’82! / -Nu mai țin minte. În orice caz, e…într-adevăr…e o situație …ăă…penibilă…da’, io, oricum…ce să spun io, dacă…ăla o dispărut din lume…eu nu știu ce…toată lumea se întreabă… /Domnule colonel, a dispărut, dar noi avem nevoie de dosar !Cum, omul e cercetat, e urmărit din’79 până în’84 și niciun dosar, nimic ?Înseamnă că dumneavoastră ați abuzat de funcția dumneavoastră ?! / -Vai de mine ! / -Păi, vai de mine sau nu, dar nu-i vai de dumneavoastră ! Că dumneavoastră v-ați luat salariul mare și frumos, aveți pensie frumoasă, iar eu sunt aici cu doi copii care așteaptă un răspuns. În al doilea rând, eu am făcut tot ce-am putut: am divorțat și tot nimic n-am aflat. M-am recăsătorit ca să fiu și eu căsătorită, nu ca să am un bărbat lângă mine. / -Mergeți acolo, pe Prutului… / - Unde să mă mai duc, domnule colonel? Dumneavoastră sunteți singurul care mă puteți  ajuta! / -Rezolvați acolo… / -Ce să rezolv eu acolo? Că dumneavoastră ați fost la mine… / -Bine, da’, asta când a fost, maamăăă?... De 10 ani?... / -Păi de 10 ani, dacă erați dumneavoastră om, m-ați fi putut căuta. Că doar văd că știți că sunt telefonistă și unde lucrez. Văd că sunteți pus la curent. / -A fost un băiat la dumneavoastră... / -A fost! Dar cine a fost băiatul acela? Pe acela îl caut! / -Ce faceți? Nu vă duceți acolo, pă Prutului? / -Domnule colonel, la cine să mă duc pe Prutului?...că Judecătoria a cerut relații și „n-a fost cercetat, n-a fost anchetat!” Atunci ce ați căutat dumneavoastră la mine acasă? / -La care-i șef acolo, doamnă!... / -Șef, șef!...Eu cu dumneavoastră am treabă, nu cu șefii de-acolo! / -Bine...Ce să fac? Eu nu mai sunt nimica acum... / -Eu știu că nu mai sunteți nimic; sunteți un om care ocupă un loc în spațiu...și vă luați pensia mare, iar eu aici, cu doi copii, mă pot învârti cum pot. Vă dați dumneavoastră seama în ce situație sunt? Dacă n-a fost dosar, n-a fost dosar. Ce-ați căutat dumneavoastră la mine acasă? Ați abuzat de funția pe care o dețineați? / Da’... acuma de ce...dezgropăm...trebuie acestea? / -Păi, trebuie să-l dezgropăm pe mort! Îl vreau viu sau mort! N-a fost hoț, n-a fost un stricat, a fost un soț și tată a doi copii! / Mergeți acolo, pă Prutului...că eu nu mai am nicio contingență cu ei... / --Noa, bine, domnule colonel, și ,,Sărbători fericite, s-aveți! Așa de fericite ca și ale mele! / -Săru’ mâna.]

        Hărțuirea continuă și, în final, dispariția profesorului Ternaru, nu s-au derulat fără implicații în plan social, psihic, moral.. La anihilarea periculosului dușman al poporului și-au adus prinosul, pe lângă securiștii direct implicați, provenind din cadrul Biroului “S”, instructorii de rută, Serviciul I/A, și, în final, cei de la ,,D[iversiune]” pentru a răspândi versiuni plauzibile ,,care să-l mențină în viață”, lansând zvonuri dătătoare de speranță familiei disperate în privința reîntoarcerii într-o zi a celui văzut prin închisorile României, în coloniile de muncă de la Canal, în însorita Californie unde stătea cu burta la soare bând wiski și ingurgitând cașcaval cu fructe de mare..

        N-a fost neglijat nici din punct de vedere politico-ideologic. L-au prelucrat, în contumacie, cu nereținută mânie, politrucii de la județ învestiți cu puteri discreționare ca și anumite elemente slugarnice din activul politic local. Chiar și excluderea acestuia din Partid a mobilizat forțe politice de mare anvergură, ajungându-se până la tovarășul Foriș, probabil membru supleant în Comitetul Central. În toată această neocomunistă crucificare, săvârșită de inchizitorii prigoanei proletare, destinul celui judecat și condamnat în organizațiile de partid din comunele cărora aparțineau școlile în care a lucrat, măsurile luate s-au dorit exemplare. Numai că, la nivelul oamenilor de rând, acuzațiile aduse profesorului inteligent, comunicativ, prietenos, respectuos, bun familist și consumator mai mult de băuturi răcoritoare, propunerea de excludere din PCR s-a dovedit neconvingătoare. Organizația din Botiz a refuzat expunerea acestui profesor distins la tratamente politice și sancțiuni umilitoare.

        Lacheii Puterii însa au perseverat, mințile lor bolnave au gândit un nou plan de măsuri  demolatoare, care, de data aceasta, trebuiau să fie triumfătoare. L-au transferat la Târșolț, l-au repartizat la organizația de bază dintr-o localitate aparținătoare. Se sconta pe ignoranța atotstăpânitoare, pe comunitatea izolată mai puțin cunoscătoare. Dar nici acolo, excluderea n-ar fi avut loc, dacă nu ar fi ridicat mâna și tovarășii de la județ, ba chiar și securistul responsabil peste Târșolț și comunele înconjurătoare. Deci un fals grosolan, o încălcare gravă a Statutului, o mascaradă dureroasă și jignitoare la adresa unui om integru, bun cetățean, dascăl apreciat, absolvent, la UBB-Cluj, de studii superioare. Cu ducerea la bun sfârșit a procesului de infierare s-au învrednicit cadre importante de la județ bine cotate de eșaloanele superioare : Ioan Ursu, Gheorghe Petrean, Alexandru Ur.  Vazând situația disperată a fostului director de școală, membrii de partid din Târșolț, hotărăsc în unanimitate să-l reprimească în PCR. Însă această rebeliune întâmplată într-o organizație modestă, de la țară, nu este pe placul rechinilor de la județ. Reprimirea nu este confirmată de organele superioare. Între cei mai fermi oponenți ai măsurii reparatoarii,-tovarășii Constantin Stanca și Ecaterina Bencze, secretari ai Comitetului Județean de Partid. Și,- un amănunt semnificativ: Ecaterina Bencze  era verișoară cu soția damnatului. Cine nu și-ar fi dorit astfel de verișoare! Însă nu era și cazul ambițioasei nomenclaturiste, fostă trefilatoare...

            Cât privește excluderea din detașamentul de avangardă al clasei muncitoare, mai merită să reținem comentariul rudelor și colegilor lui Ioan Ternaru:  „Ungurii din Botiz n-au acceptat să sancționeze un om pe care-l considerau fără prihană, în timp ce oșenii noștri, majoritatea parteneri de ghidușii, cândva, în localitatea natală, l-au aruncat ca pe-o măsea stricată”( minunându-se de isprava consătenilor celui ejectat, un coleg de breaslă se spune că le-ar fi recitat din „Toporul și pădurea” de Alexandrescu: „Cele mai multe rele nu vin de pe afară, nu le aduc streinii, / Ci ni le face toate un pământean de-ai noștri, o rudă sau un frate.” Și tocmai în această stare de spirit s-a conturat pomenita tentativă de reprimire în P.C.R. Evident eșuată!

        Teribilă este și acțiunea de dezinformare, desfășurată  sistematic în perioda următoare dispariției din familie a unei ființe atât de apropiate despre care se știa că e anchetată, hărțuită, crâncen bătută de Securitate. Tot soiul de răspândaci, unii rude necunoscute, neobrăzat inventate (io-s văr de-al doilea cu vecinu lui nepotu lu cumnata lui cuscra-sa din Sarasău și am fost coleg de celulă cu Ion la închisoarea din Timișoara, condamnați pentru infracțiuni la trecerea ilegală de frontieră. Va veni și el în doi-trei ani acasă, spunea dătător de speranță solul. Dar n-a venit. Și biata Margyt, a luat din nou ghezășu și s-a dus la Timișoara, să-l cate. A găsit Penitenciarul. A găsit și funcționarul care, pentru cinci kile de palincă, a cercetat răbdător intrările și ieșirile din ultimii ani. Și nimic. Ion al ei n-a fost niciodată depus acolo.

          Dar nu căzuse decât de câteva luni versiunea Timișoara, că  în sat sosește un alt necunoscut. Acesta aduce o versiune care nu va mai putea fi supusă probei verității. Din simplul motiv că, de data aceasta, locul de deținere unde cei doi au fost deținuți politici, colegi de celulă, era o închisoare grea, pe o insulă îndepărtată. Cum procesul de la Haga, la vremea aceea nu se finalizase, prezumtiva închisoare era pușcăria altora, de alt stăpân administrată. Se numea ,,Insula Șerpilor” și aparținea Uniunii Sovietice. Adăpostea o bază militară, și, în ruptul capului, n-ar fi  putut fi vizitată.

         Ultima minciună lansată de zvonaci a fost mai sumbră: dispărutul s-a înecat  în Dunăre, pe când vroia s-o treacă cu înotul. Un singur amănunt nu se potrivea: profesorul Tărnaru n-a luat niciodată lecții de înot. Pur și simplu n-a știut să înoate.

        În cazul Ternaru mai există câțiva martori vii. Ei ar putea să mărturisească tot ce știu și ce au fost îndemnați să facă. Un martor se numește Tiberiu Pop, ajutor de șef de post în Botiz. L-a însoțit pe colonelul Ieremia la Percheziția din 4 ianuarie 1983. I-a înmânat profesorului hărțuit citațiile prin care era chemat sistematic la Securitate pe str. Prutului. Tot el s-a prezentat la centrala telefonică de la Mondiala, împreună cu un individ care s-a prezentat “căpitan de Securitate”, și i-a adus la cunoștință femeii rămase singure, că ar fi bine să plece din Botiz (unde toată lumea știa că i-a fost răpit soțul de Securitate!), și chiar din Satu-Mare, să se mute la București, unde nu va mai comenta nimeni în spatele ei că i-a fost ucis soțul în condiții neelucidate.

      După cum s-a văzut, în instrumentarea cazului Ternaru, au fost implicate permanent și cadre cu funcții importante din activul județean de Partid, unele de-o ținută abjectă și-o lipsă de verticalitate care nu știu dacă vor putea fi vreodată iertate. Amintesc câteva hahalere securisto-pupincuriste, dintre cele mai vehiculate: Ecaterina Bențe –secretar al Comitetului Județean de Partid, Constantin Stanca –secretar cu propaganda la același Comitet și Ioan Ursu-activist. (Ultimii doi îi întinează fără jenă memoria, merg până acolo că, după tragica dispariție, cer desfacerea contractului de muncă cu litera ,,i”(indisciplinat!) pe motiv că împricinatul a fost semnalat prin California, în State). Au mai acționat, pentru înjosirea și umilirea profesorului însetat de dreptate, doi activiști la fel de haini ca și cei pomeniți în ultimele fraze citate : Gheorghe Petrean- șef serviciu evidență și Alexandru Ur-șef secție organizare.  

 de Viorel Rogoz