Tot scriu și rescriu articolul ăsta cred că de mai bine de un an și tot nu reușesc să-i dau o formă finală, așa că îl public acum, așa cum e. E lung, zic de acum.
De când avem copilul am început să mă gândesc la
viitor, ce facem și cum facem pentru copil, pentru dezvoltare și pentru a-i
asigura niște pârghii și șanse de reușită în viață.
Și am văzut diferențele dintre oameni, dintre
posibilități, oportunități și copii.
Mă amuză dar mă și intrigă, în același timp, când
aud temele corectitudinii politice, cu egalitate, drepturi egale, acces gratuit
la educație și la servicii sanitare sau sociale. Cum toate funcționează perfect
și cum toate se văd minunat de la nivelul bulei în care mă aflu și eu dar și al
locuitorilor din orașele mari.
Am fost cum 2 ani la Negrești, în Vaslui, să ducem
niște haine și chestii copiilor de care are grijă Magda Săvuică. Pentru cine nu
o știe, este o minune de om care are grijă de niște suflete nevinovate, care au
avut ghinionul să se nască în locul nepotrivit.
Deși nu e bine să faci comparații, nu ai cum să nu
faci, în anumite contexte și circumstanțe. Mă gândeam la copiii ăia de acolo și
făceam comparație cu kiddo, cu ce posibilități și oportunități are, în
comparație cu ei. Cu ce acces la educație și la servicii medicale, ca să rezum
la nevoi de bază. Nu mai spun nimic de acces la resurse, la informație, la entertainment
chiar și de alimentație și nutriție. Poate că sprijin emoțional și mental au,
măcar de la Magda știu sigur că primesc tot ce îi stă ei în putință să ofere.
Șansele egale din naștere dispar atunci când apar
convulsiile și febra 39, sau când există o situație incertă a sănătății
copilului și trebuie să aștepți salvarea câteva ore până ajunge la tine, pentru
că nu ai cu ce te deplasa sau nu ai cu ce merge la o clinică privată pentru
investigații sau control adecvat.
Șansele egale dispar atunci când un copil nu are
bani de rechizite sau de cărți, în acest învățământ gratuit, și trebuie să
meargă câțiva kilometri până la școală. Oricât de geniu ar fi un copil, în
contextul satului românesc va avea toate argumentele să abandoneze și să meargă
cu oile pe câmp sau cu ziua la muncă.
Algoritmul ăsta al șanselor egale se aplică nu doar
la copiii săraci de la sate ci și la copiii normali de la orașe. Prin normali
mă refer la copii din familii normale, care nu sunt milionari, care merg la job
de la 9 la 6, gătesc acasă și fac cumpărăturile din piață. Familie în care ne
regăsim și noi, și prietenii noștri, și cunoscuți sau vecini.
Kiddo nu va pleca niciodată cu șanse egale în fața
copiilor unor oameni care își permit să îi țină la cea mai scumpă școală, să-i
dea la echitație, pian, scrimă sau alte sporturi scumpe în fiecare săptămână și
care merg în școli de vară la Oxford.
Dacă va fi vreodată nevoită să concureze cu ei, va
trebui să muncească de două ori mai tare ca să reușească și să compenseze
anumite diferențe.
Desigur, nu ne rămâne nouă, părinților, decât să fim
alături de copil, să ne asigurăm că tot ce primește o sprijină și o ajută să se
dezvolte calitativ și competitiv pentru viitor. Dacă nu putem câștiga lupta
șanselor egale plătite cu bani, nu ne rămâne decât să facem tot posibilul să
compensăm prin transmiterea altor livrabile: valori, principii, conduită, bună
creștere, empatie, iubire, solidaritate, apropiere.
Nu zic că ceilalți nu le au, zic doar că astea ne
sunt nouă la îndemână.
Ca să nu existe dubii, știam de la bun început ce
presupune un copil și la ce ne înhămăm când am luat decizia asta. Nu se plânge
nimeni, dimpotrivă, suntem mai mult decât fericiți cu ea lângă noi. Cu toate
astea, trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ și să fim conștienți că
eforturile noastre trebuie să meargă înspre dezvoltarea ei.
Știu foarte bine ce spun mai sus, am trăit oarecum
pe pielea mea șansele inegale. Am tras cât am putut de mult să recuperez din
handicapul pe care l-am avut în fața mult mai bogatelor mele rude sau copiilor
bogați din proximitățile copilăriei mele. Eu, un băiat sărac, fără mamă,
crescut de un tată care lucra în fabrica de escavatoare de la Brăila și de o
bunică pensionară.
Am mers pe drumul șanselor inegale încă din
copilărie și am încercat să recuperez din handicap la fiecare pas. Ușor nu a
fost, dar am avut parte de sprijinul ăla din familie, care a făcut de multe ori
diferența.
Cu toate astea poate mi-ar fi prins mai bine alte
experiențe, interacțiunea cu alte medii decât ale mele, accesul la alte
resurse, mai complexe sau complete decât am avut. Nu mă plâng, dar nu pot să nu
mă gândesc „what if”.
Șansele egale se opresc atunci când pornești
antreprenoriatul dintr-o casă primită cadou de la părinți, sau chiar din casa
părinților, fără presiunea chiriei sau a zilei de mâine. Șansele egale se
opresc când primii clienți vin pe filiera părinților nu după 40 de întâlniri
eșuate.
Poate e o chestie de noroc. poate e o chestie de
soartă, poate este o chestie de conjunctură, dar nu este niciodată despre șanse
egale. Nu acum, nu la noi.
Bineînțeles, nu dețin adevărul absolut și asta este
o temă mult mai amplă de dezbatere.
La voi cum se vede? Există, cu adevărat șanse egale
sau sunt doar un mit?
de Andrei CISMARU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu