Ce mai citim: Recomandarea bibliotecarului

 

Sunt cărţi care cresc şi îmbătrânesc în timp şi altele, care rămân proaspete mereu, nişte cărţi pentru copiii din noi, simple ca o bucată de sticlă colorată: ele ne arată lumea aşa cum o vedeam odată şi cum nu o mai putem vedea acum.

Adesea, acestea sunt cărţile unor personaje-copii, cum e Saşa, din Iepurii nu mor, de Ştefan Baştovoi, personaje prin ochii cărora poţi visa din nou lumea.

„Pentru copiii sovietici care au crescut mari”, sună dedicaţia acestui roman, scris de un autor care vine dintr-o istorie personală tulbure.

Romanul lui Baştovoi are acea perfecţiune stilistică şi poezie a unui mare prozator, harul de a reda, fără umbră de falsitate, limbajul şi gândirea unui copil.

Saşa, „copilul sovietic”, ne emoţionează foarte mult, pentru că lumea în care se zbate el este una brutală, lumea unei ideologii bazate pe o minciună grosolană. Este doar un băieţel de clasa a treia care face naveta din satul său până la şcoală cu un autobuz prăfuit, întârzie mereu şi e codaş la învăţătură. Ruşinat de el însuşi, doreşte să facă ceva impresionant: să înveţe un cântec despre Lenin, să ajungă pionier, să omoare nemţi sau să smulgă un copac din rădăcină. Viaţa lui e simplă: pe de-o parte şcoala, cu răutăţile colegilor şi ale învăţătoarei, cu festivităţile comuniste, pe de altă parte, acasă, însărcinarea scârboasă de a da de mâncare la porci. Şi totuşi, viaţa lui Saşa e frumoasă, chiar şi în această lume urâtă. Căci, cu toată minciuna şi constrângerea din jur, el are un secret şi are un loc al lui, unde stă şi se gândeşte la ceva “plăcut”. Acest spaţiu al evadării imaginare e pădurea, unde un alt personaj construieşte, doar pentru el şi fără niciun scop practic, o scară imensă – scară pe care Saşa crede că Dumnezeu urcă noaptea la cer.

Iepurii nu mor constituie o experienţă de lectură interesantă pentru mulţi cititori. E o bună ocazie de a se familiariza cu viaţa cotidiană într-o republică sovietică unională. Cine e curios va afla, de pildă, ce sunt subotnicele leniniste – zile de muncă în folosul comunităţii (aşa-zisa muncă patriotică sau voluntară) prestată de regulă la sfârşit de săptămână.

Povestea cu iepurii, la care face aluzie titlul, este construită în paralel, pe mai multe planuri. Ea este o parabolă a libertății încătușate, spunând pe cale aluzivă ceea ce nu se spune pe față în carte: că viața în comunism este o viață încarcerată, că educația prin sloganuri a copiilor este o crimă, că autoritatea și chiar violența învățătoarei fața de copiii recalcitranți devin odioase atunci când se suprapun celor ale partidului față de clasa muncitoare.

Libertatea este ceva foarte mic sau ceva din mintea ta, este un iepure de casă căruia îi faci culcuş în pădure sau un copil care stă visând pe un sac cu brebenei…

Un roman sensibil și profund, un roman al istoriei nemiloase a unei provincii românești, ruptă de ruși în 1944.

 Nu vom ști niciodată câți oameni au murit sau câți oameni s-au îmbolnăvit după explozia reactorului de la Cernobîl, dar se recunoaște că efectele acestei explozii au fost foarte importante și ele nu s-au terminat încă. La o săptămână de la explozia nucleară, populația din România nici măcar nu știa ce s-a întâmplat, oamenii fiind expuși radiațiilor, din cauza autorităților care au ținut totul sub peceta tainei pentru a nu cauza panică.

Mușamalizarea evenimentului și lipsa de informare a populației au făcut posibile nenumărate tragedii: au fost pârjolite hectare masive de pământ, a urmat foamete, au urmat boli și copii născuți cu grave afecțiuni.

Câteva dintre aceste influențe neștiute, cum ar fi malformațiile, încetineala minții sau pustiirea grădinilor de legume sau fructe sunt descrise, prin intermediul gândurilor unui copil, în romanul Pelinul negru.

Cartea Ioanei Nicolaie nu este neapărat despre Cernobîl, ci mai degrabă despre una dintre victimele acestei tragedii.

Într-o localitate aflată în proximitatea acestui loc, se naște, într-o familie cu 12 frați, Augustina, care este aparent normală, însă, odată ce ajunge la școală, își dă seama că nu poate învăța să citească. E cea mai cuminte, cea mai ascultătoare, însă literele pur și simplu nu vor să îi intre în cap. Le desenează pe caiet ca nimeni alta, le poate citi, dar nu poate să le pună cap la cap.

De aceea, repetă de câteva ori clasa 1 și este luată în batjocură și chiar lovită de colegii ei. Unicul om care e mereu acolo, care o apără, o îmbărbătează și o salvează, este fratele ei mai mic.

Lumea ei se împarte între două stări, care îi definesc viața pentru totdeauna, fata cea bună, cuminte și isteață și fata obraznică, necunoscătoare, molatică și „idioată”. Între aceste sintagme pendulează permanent, fie că se află pe drum, în oraș sau la țară, la școală sau acasă, în interacțiune cu oamenii sau singură, ascunsă sub plapumă.

Incapacitatea ei de a învăța să citească suprapusă peste incapacitatea învățătorilor de a o învăța la rândul lor, batjocura periodică la care este supusă din partea colegilor mai mici sau mai mari, îi determină pe părinți, la îndemnul școlii, să ia decizia să o trimită la o școală specială, unde sunt amestecați laolaltă copii cu handicap, orfani, copii cu nevoi speciale (precum ale ei), copii bolnavi.

Aici i se îndeplinește visul de a trece în clasa a doua, însă lucrurile nu stau atât de bine, fiindcă cei mai mulți dintre copiii acestei școli au probleme mult mai grave decât ea și nici fratele ei nu mai este acolo să o salveze.

Sosirea ei în școala specială este momentul-cheie al romanului, cel în care latura tragică a cărții se dezvăluie în fața cititorilor. Agustina este lăsată singură, este surghiunită fără voie de către familia sa într-o lume cu prea puține reguli, în care un copil inocent este lăsat în voia sorții. Treptat progresele de învățătură sunt lăsate la o parte pentru transformarea ei aproape definitivă, fiindcă nimic nu mai este la fel: fetele din jurul ei țipă și se lovesc, mâncarea suficientă din prima clipă dispare treptat din farfurie atunci când Augustina este asaltată de o fată mai mare, părul ei superb devine din prima zi istorie, fiindcă regula este „chelia”, iar fetele din jurul ei sunt „chelioasele”; diferențele de personalitate dintre fetele „internate” acolo sunt enorme și astfel se demonstrează ineficacitatea sistemului românesc de învățământ pentru persoanele cu persoane speciale; există tentative dese (unele reușite) de sinucidere.

Așadar, transformarea ei apare destul de firesc, din ființă rațională în „nebună” cu acte, din fată normală în persoană care are accese de plâns, frică și furie, cu totul altfel față de cum o cunoșteau familia și cititorii.

E o carte densă și apăsătoare ca o apă neagră, o carte care a reușit să înțeleagă mintea unei fetițe de școală primară, a făcut-o și puternică, și fragilă, și copilă dar și foarte matură, în același timp. Fără a folosi cuvinte mari sau complicate, autoarea a scris un roman al copilăriei distruse, anulate dintr-o greșeală a istoriei.

Pelinul negru este un lung poem al dramei celor inocenți, cei care suferă mereu pentru greșelile celor mari și puternici. Augustina poartă o vină de care nu se face vinovată și în momentele în care este conștientă de situația ei nu se lamentează, doar se întristează și își acceptă soarta. Din rarele momente de fericire, fetița își extrage puterea pentru multele zile negre.

Vă așteptăm să descoperiți cărțile, împrumutându-le de la Biblioteca Județeană „Octavian Goga” Cluj, de la Secția Împrumut pentru Adulți și Artă, Sala de literatură română. Rezervările de titluri le puteți face direct de pe site-ul nostru www.bjc.ro

 

 Rodica Uifălean, Biblioteca Județeană ”Octavian Goga” Cluj