de Gheorghe Pârja
Despre Maramureșul născător și ocrotitor de virtuți
și memorie am scris de multe ori în preajma Sărbătorilor de Paște. De fiecare
dată descopeream mărturii spirituale care m-au împlinit ca om născut, crescut
și învrednicit cu puterea locului. Cu sufletul, nu am plecat niciodată din
Deseștiul natal. Deși mi-am pus suficiente întrebări despre legătura mea cu
locul, despre plecări și reîntoarceri, despre perindarea neamurilor prin
vreme, despre singurătatea natală. Le-am găsit la toate suficiente explicații,
tocmai în înțelepciunea omului statornic. Profunzimea sărbătorilor în Maramureș
este o tablă de legi care a guvernat spiritul maramureșeanului prin veacuri.
Văd schimbarea din preajmă, uneori dură, dar nu uit esența vieții de aici, care
mai poate fi observată și trăită. Aici ne putem închipui uriașa lucrare, prin
jertfa Mielului, prin sacrificiul uriaș care înseamnă ieșirea din moarte la
viață, din teluric în uranic, din veșnicia morții în veșnicia vieții, cum
spunea, pe pragul unei porți din Nord, poetul creștin Ioan Alexandru.
De aceste sărbători am trecut apa Tisei, cu gândul
de acum trei decenii, când de Paște am părăsit casa părintească, să intru în
legătură cu un spațiu știut din cărți, dar nebătut cu pasul. Pe maramureșenii
din dreapta Tisei i-am văzut pentru prima dată în viața mea. Ce oameni frumoși,
curajoși și bravi în misterul lor de viețuire prin vreme! Au rânduieli și
obiceiuri ca la noi, în stânga Tisei. În casa Vioricăi Lumei, dirijoarea
Corului din Slatina, m-am simțit ca într-o casă din Săpânța. Așa am înțeles că
istoria poate bate geografia, iar apa râului poate urca la Cer. Mă neliniștea
drumul să ajung în aproapele de mai departe, adică în Cernăuțiul lui Aron
Pumnul și Mihai Eminescu, dar și al scriitorilor de-o seamă cu mine: Vasile
Tărâțeanu, Ilie T. Zegrea, ori Ștefan Hostiuc.
Și am ajuns dimpreună cu prietenii de-o viață, din
Marmația: Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea și Spiridon Pralea, conducând una
dintre faimoasele formații folclorice sighetene, Ansamblul MARA. Când am ajuns
la Cernăuți, în Bucovina înstrăinată, băteau clopotele Învierii. Atunci am
trăit profund sentimentul creștin al ființei românești. De atunci, despre
Cernăuți scriu ca despre mâna mea dreaptă, retezată într-o bătălie. Așezarea
poartă pe frunte hrisov semnat de domnitor român. Mă interesez de la frații români
bucovineni cum și-au trăit Paștele în vâltoarea istoriei, cum își trăiesc
Paștele astăzi? Unul dintre prietenii noștri, Ilie, ne spune, ca la carte, că
un popor fără tradiții și obiceiuri, fără limba lui, în cazul nostru Limba
Română, pierde culoarea națională, se descompune ca neam și rămâne fără
identitate.
Aflu că nu este departe vremea când românii
bucovineni erau opriți pe drumuri să nu sfințească pasca, să nu cinstească
hramul. Dar acum s-a dat slobozenie. Luni și marți, după Paște, se face toacă, adică
două zile de horă în sat, se adună cu mic cu mare să ciocnească și ouă roșii. A
doua zi de Paște mai este un obicei: creștinii se duc în Codrii Cosminului, la
Stejarul lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Oamenii din jur, în frunte cu preoții,
primarii și dascălii satelor. După atâta pustietate roșie, în sufletele
românilor bucovineni, această ieșire în numele Învierii Mântuitorului leagă
malurile timpului. Timp mai bun, izbăvitor. Când bucovinenii de lângă Cernăuți
se întorc la portul strămoșesc.
I-am văzut în satele lor, la Hliboca și Pătrăuți, la
Voloca, ori Boian, unde reînvia pe față spiritul pascal. Bisericile, care au
fost transformate în depozite, își reclădeau altarul, își primeau pictura și
crucile. Iisus și apostolii, Maica Domnului și-au primit chipurile sfinte. Așa,
atunci, ne-am descoperit, față în față, bucovinenii și maramureșenii, frați în
Lumină, în Lumina Învierii. La Centenarul Unirii Bucovinei cu România mă aflam
la Cernăuți. Mi-am făcut prieteni noi, cum sunt: Pr. Vasile Covalciuc, protopop
de Storojineț, și profesorul Iurie Levcic, care este și directorul Centrului
Bucovinean de Artă pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale
Românești din Cernăuți. Și cu ei am discutat cum, prin lege, Guvernul Ucrainei
a redus drastic drepturile minorităților. A fost îngrădit serios dreptul la
învățământ în limba română.
În aceste zile, românii din țară au răspuns cu
iubire la suferință. Poate fi o lecție de bună conviețuire. În preajma
Învierii, cinstită în acest an tragic și pentru ei, au făcut declarații presei
din România despre: război, refugiați, cruzime, moarte și dărâmări de orașe. În
timp ce alarma urlă în Cer, Cernăuțiul a devenit vatră de refugiați veniți din
largul Ucrainei. Și preotul, și profesorul apreciază marea frăție a românilor
în aceste vremuri de restriște. Domnul fie cu voi, cu noi și să fie liniște în
această parte de lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu