Imnul soarelui

 

Între atâtea străluciri

de care-i Cosmosu-nțesat

(planete, stele, galaxii),

multe din ele uriașe

și mai bătrâne decât vremea

atotputernică pe Terra noastră,

doar tu, o, soare, ești divin

pentru viața planetară

(nedeslușită de savanți

și singulară în eter)

cu-a ta căldură și lumină,

ce le reverși în mod egal

și c-o precizie deplină

(și peste buni, și peste răi),

ca lanțul trofic al vieții

mereu să fie-nvingător,

chiar dacă inșii actuali

(că-s mai cu moț sau doar de rând),

prin poluare mașinistă

și prin excese belicoase

pun viului demonic gând,

ce-ndată sau după un timp

se-ntorc năprasnic înspre ei

cu suferințe tenebroase.

 

Căci ăsta-i marele secret

al facerii nelimitate:

văzutele și nevăzutele

sunt într-un Tot armonic parte!

 

De-aceea, nu cred că-i cuminte

s-atribuim lumii o vârstă

(cică vreo două miliarde),

când Universul, spun „experții”,

printr-o explozie apare

(din câte știm, explozia

e la cuțite cu-armonia!)

și – necuprins în timp și spațiu –

el „fuge” fără încetare.

 

Privind la ceea ce se-ntâmplă

în „colțul” nost de Univers,

cu stele care-mbătrânesc

și-apoi se sting pe firmament,

e logic să ne-nchipuim

că soarele, stea mijlocie,

cândva va fi doar ornament

și în final n-o să mai fie.

Dar nimeni dintre noi nu știe

când astrul zilei va muri

(unii vorbesc de milioane,

alții că ani mai mulți vor fi)

și nici cum Terra o s-arate

după acest impact astral:

un soare nou va răsări

pentru sistemul arondat

și viul va fi resetat,

ori toate-atunci vor fi schimbate

dup-al Scripturii legământ,  

că-n urma Marii Judecăți

va fi cer nou și nou pământ?...

 

În paranteză fie spus,

din cele două variante

(una umano-aparentă,

alta divino-consistentă),

eu cred că omul înțelept

va ști s-aleagă justa cale

ce-i girul nemuririi sale.

 

Din imnul astrului divin,

nu pot acele crezuri să omit

ce fac din amerindieni

închinători la soarele iubit,

la fel cum antice popoare

(perși, greci, hinduși și egipteni)

pe soare l-au zeificat

și i-au dat maximă onoare.

 

De pildă, Ra la egipteni

întâiul între zei era

și preoții spuneau așa

despre a lui transfigurare:

„De nimeni nenăscut vreodată,

pe cer te naști din tine-ndată”...

 

Socrate n-a crezut nicicât

în droaia zeilor grecești,

ci-ntreaga viață s-a rugat

la astrul sferelor cerești.

 

Chiar împăratul Constantin,

deși și-a creștinat supușii

din rațiuni politicești,

el însuși a rămas păgân

(închinător pios la soare),

pân-a căzut bolnav la pat

și-atunci de-abia s-a creștinat.

 

În fine, în a mea pruncie

sintagma era „sfântul soare”,

și-n case, sate și cătune,  

unde necrezul spor nu are,

cred că și-acuma se mai spune

că „sfântul soare-i bucurie”.

 

            Sighetu Marmației,                                               George  PETROVAI

               1 aprilie 2023