de prof. univ. dr. Nicolae IUGA
Fără îndoială, umorul este o formă a dedublării de sine, o
rezervă în sine față de ceea ce este exteriorizat, după cum lipsa de umor,
naivitatea de exemplu, este o exhibare a sinelui fără rezerve. În această
reprezentare, umorul ar fi dat de intervalul dintre ceea ce este ascuns în
interior și ceea ce se vede în exterior. Și ce se află în acest „spațiu”?
Bătrânul Hipocrate (460-370 î. H.), considerat întemeietorul medicinei, zicea
că aici ar fi vorba de proporțiile în care sunt amestecate în om sângele,
flegma, fierea și limfa. Aceste substanțe stau la baza celor patru temperamente, în sensul că dominația uneia
dintre umori în raport cu celelalte ar explica de ce un om are un temperament
sau altul. Așadar, preponderența sângelui ar da temperamentul sangvinic, a
fierei colericul, a flegmei flegmaticul, iar a limfei melancolicul. Chiar dacă
prezența acestor elemente în sânge o credităm astăzi ca fiind falsă, existența
celor patru temperamente, așa cum au fost descrise de către Hipocrate, nu este
mai puțin adevărată.
În literatura de ficțiune, lucrul se vede întrucâtva altfel.
Este vorba de conștiința autorului în raport cu conștiința personajelor create
de el. Un autor poate crea personaje mai proaste decât el, dar mai inteligente
nu. În cazul în care conștiința autorului, ca luciditate, creează personaje cu
o conștiință foarte apropiată de a sa, până la coincidența conștiinței sale cu
aceea a personajului său, avem de regulă o situație tragică, luciditatea fiind
asociată cu sentimentul tragic al vieții. În schimb, cu cât personajul este mai
redus în privința conștiinței față de autor, cu cât diferența dintre conștiința
personajului prezentată ca atare de către autor și conștiința efectivă a
autorului este mai mare, cu atât avem aici un teritoriu propice pentru
dezvoltarea ironiei și a comicului. De exemplu, în comediile sale, Aristofan a
prezentat un Socrate mai prost decât el și decât era Socrate în realitate,
altfel nu îi ieșea efectul comic. Așa stau lucrurile și cu marii „umoriști” în
sens larg ai literaturii universale moderne, de exemplu cu cei care au avut un
mai dezvoltat simț al tragicului ca Flaubert sau Cehov, cu un ironist de primă
mărime precum Jonathan Swift, sau cu cei care au avut organ mai pronunțat
pentru a observa comedia umană cotidiană, Gogol sau Caragiale.
În Filosofie, umorile creatorilor se manifestă în principal
ca ironie și sarcasm. Exemplele din vechime ar fi, inevitabil, Socrate pentru
ironie și Diogene Cinicul pentru sarcasm. La Socrate, ironia era în strânsă
legătură cu „metoda” lui, de fapt cu tot ceea ce făcea el în viața de zi cu zi.
Chiar și etimologic, cuvântul eirōneia (din aceeași rădăcină cu cuvântul care
desemnează pacea sau împăcarea) înseamnă o ignoranță simulată. Și asta a făcut
Socrate toată viața lui, mai puțin în Apologia finală, a jucat perfect comedia
unei ignoranțe bine simulate. El stătea de vorbă zilnic cu oameni de cele mai
diverse condiții, cu o urbanitate desăvârșită, despre lucrurile familiare,
adică despre acele lucruri pe care interlocutorii, prin uzul de zi cu zi, le
considerau cunoscute și adevărate. Socrate examina definiția și, prin diverse
exemple care o contraziceau, arăta că ea întruchipează în sine chiar opusul
său, determinând interlocutorii să tragă consecințe logice care contrazic
punctul de plecare pe care l-au propus inițial. În fine, de la Socrate încoace,
în istoria universală ironia a ajuns să semnifice a spune da cu sensul de nu și
nu cu sensul de da.
În acest sens, jucând de fiecare dată comedia ignoranței
bine simulate, Socrate ajunge să aibă o ironie previzibilă și, oarecum,
monotonă. Totuși, în fața condamnării la moarte, el și-a ieșit din ritm și a
rostit și unele ironii unicate, impuse de ineditul situației. De exemplu, după
pronunțarea condamnării, când Xanthipa îi deplânge situația în care a ajuns,
zicând: „vai, te-au condamnat nevinovat!”, Socrate i-a răspuns simplu: „Dar ce,
ai fi vrut să fiu vinovat?” Sau, când se punea problema dacă după moarte există
o altă viață și o altă de lume, Socrate s-a arătat încântat, zicând că speră că
cei de pe lumea de după moarte nu îl vor mai condamna încă o dată la moarte,
pentru faptul că el va continua să pună întrebări și acolo. Și, în fine, o
ultimă ironie conținută în chiar ultimele sale cuvinte, este aceea celebră, în
care spune prietenilor săi, care rămân să trăiască, să nu uite că sunt datori
să-i aducă lui Asklepios jertfă un cocoș. Poate pentru aceea că, la moarte,
Asklepios ne eliberează sufletul din temnița trupului acestuia.
Există și cazuri, multe chiar, în care ironia singură nu
este eficientă și nici suficientă, în special în cazul oamenilor mai primitivi
de felul lor, care nu simt ironia. Atunci este necesară o formă mai aspră, mai
abrazivă a umorului, anume sarcasmul. Și atunci, după Socrate cel ironic, își
face intrarea pe scena umorului filosofic Diogene cel sarcastic. Iar dialogul
civilizat este înlocuit de sarcasm și invectivă.
Diogene din Sinope, poreclit Cinicul, este întâiul sarcastic
consecvent din istoria filosofiei, care se manifestă ca atare în toate
împrejurările vieții. Sarcasmul, prin definiție, este o formă de ironie
extremă, usturătoare, o bătaie de joc, soră bună cu insulta. Se deosebește de
ironie, prin aceea că sarcasmul caută intenționat să rănească preopinentul, în
timp ce ironia nu caută acest lucru. Spre deosebire de Socrate, Diogene a scris
și cărți, din care nu ni s-a păstrat însă nimic. Ci la fel ca și în cazul lui
Socrate, de la Diogene ne-a rămas amintirea unui mod de viață exemplar,
consecvent cu sine însuși, amintiri care au reușit să străbată veacurile, să
răzbată până la noi. Întrebat fiind ce fel de om i se pare Diogene, Platon a
răspuns scurt: un Socrate dement. Există multe anecdotele puse pe seama lui
Diogene, fiecare dintre ele însemnând instituirea unei noi perspective morale
asupra lumii, un ceva ce reduce din prăpastia ipocrită între vorbele și faptele
oamenilor. Demers reducționist care merge până acolo, încât Diogene zicea că nu
găsește, în viața de zi cu zi din Atena timpului său, nici un individ uman care
să corespundă prototipului omului ideal. Chiar dacă l-ar căuta cu o lampă
aprinsă ziua în amiaza mare.
Sau cu privire la modul de a concepe zeii în general. Chiar dacă ne aflăm în plin politeism, filosofii, începând cu Pitagora, vorbesc de obicei despre zei nu la plural, ci la singular și cu articol hotărât (ton Theos). Ca într-o adiere de monoteism, ei spun simplu: Zeul. Deci Zeul trebuie să fie, între altele, omniscient și ubicuu. Diogene a văzut odată o femeie care se ruga și se prosterna în coate și în genunchi în fața statuii unui zeu. Voind să o scape de superstiții, Diogene a trecut în spatele ei și i-a zis: „De ce nu bagi de seamă femeie, căci un zeu s-ar putea afla în spatele tău, deoarece el se află pretutindeni, iar tu te comporți necuviincios, arătându-i fundul?” (Diogene Laertios, VI, 37). Sau încă o întâmplare și mai dură. Cineva, se zice că era un om bogat și de nimic, l-a invitat odată într-o casă luxoasă și, știind comportarea „naturală” a Cinicului, i-a atras atenția să nu scuipe. Diogene, trăgându-și flegma din gât, o scuipă în obrazul aceluia, spunând că nu a putut găsi un loc mai potrivit unde să scuipe (Ibidem, VI, 32).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu