Regatul amintirilor (III)

                                                               

 

Însă nimic nu se compară

cu vara și-ale ei ispite,

când soarele revigorat

esența vieții ne trimite

 

prin cald, lumină și-alternanță,

căci fără el, n-ar mai rămâne

din viul diversificat

decât niște sărmane urme,

 

acele prime vietăți

ce stau la baza viului,

fără să simtă trebuința

luminii și a caldului.

 

Tocmai de-aceea în vechime

omul la soare se-nchina,

cinstindu-l ca pe-un mare zeu

de care viața-i depindea:

 

În Panteonul egiptean

și-n lumea microneziană,

la loc de frunte era Ra

prin preoțimea lui avană;

 

însuși Socrate înțeleptul,

ce zeii greci i-a tachinat

și-n cuget a făcut lumină,

numai la soare s-a-nchinat;

 

chiar împăratul Constantin,

ce creștinismul l-a impus,

până pe patul lui de moarte

a adorat astrul de sus

 

și-abia atunci s-a botezat

în crezul cultivat politic,

din el făcând ortodoxia

un sfânt alimentat cu mitic.

 

Aici mai trebuie incluse

acele nații din Americi

(azteci, incași și alți solari),

toate stropșite de iberici...

 

Coeziunea e deplină

cu următoarea precizare:

Deși creștini, noi invocam

astrul ceresc cu Sfântul Soare!

 

Iar Sfântul Soare-mi dăruia

atâtea bucurii de neuitat

la câmp și-n codrul primitor,

apoi la Ronișoara la scăldat.

 

În paranteză fie spus,

pârâul care curge-alene

aproape de căsuța noastră,

avea pe-atunci mulți raci și mrene.

 

Azi, însă, nesimțiții toți

l-au transformat în colector

de zoaie, plastic și-alte cele,

unde doar broaștele nu mor...

 

Tare-mi plăcea la câmp cu mama,

că-n timp ce ea prășea de zor,

eu mă jucam de unul singur

sau păsări urmăream în zbor,

 

închipuindu-mi că odată

și eu ca ele voi zbura

până la norul alburiu,

ce în tării se tot schimba.

 

Vedeam în zare ciocârlia

spre-albastrul cer cum se-nălța

și cum în liniștea deplină

doar cântul ei se auzea...

 

Venea apoi al mesei ceas

cu ritualul așteptat:

energicul spălat pe mâini

cu apa dintr-un vas smălțat,

 

pe urmă pâinea feliată

și hrana-ntinsă ca o mană

de mâinile măicuței mele

cu iute iz de buruiană.

 

Când seara o porneam spre casă,

eu pretindeam că-s obosit

și mama mă sălta cu drag

pe spatele ei mult trudit,

 

unde eram așa ferice,

lipit de ea și legănat,

încât chiar ațipeam nițel

pân-ajungeam l-al nost olat.

 

Dar tot atunci, ca prin minune

și spre revolta celorlalți,

pe loc uitam de oboseală

ca să-ntâlnesc niște fârtați...

 

O bucurie similară

cu tata-n brazdă mă cerca,

deși era un om abraș

și rareori mă alinta.

 

Dar îmi plăcea îndemânarea

cu care iarba o tăia

(în brazde ample și precise),

ca un artist ce zămislea.

 

Mergeam în urma lui pe brazdă,

cu simțurile activate:

Vedeam cum iarba-n pale grele

surâde chiar și după moarte,

 

simțeam în nări mirosul crud

al florilor înrourate

și deslușeam în fâșâit

protestul ierbii condamnate.

 

Pe lângă noi, terenul luptei

cu miliarde de răpuși,

era de păsări cercetat

pentru a ciuguli intruși.

 

Iar alte multe păsărele

mă delectau cu-a lor cântare,

o simfonie închinată

naturii fără de hotare.

 

Și toată firea înota

în a căldurii apă mare,

care creștea cât timp pe cer

astrul era în cățărare.

 

Adesea parte noi aveam

de-o ploaie caldă și rapidă,

iar eu în ea mă bălăceam

cu îndârjirea mea avidă,

 

până ce mă certau ai mei

că iarăși nu-s la adăpost

și c-aș putea parte să am

de vreo surpriză fără rost...

 

Revăd apoi mersu-n pădure

cu a copiilor grupare,

unde intram în lumea umbrei

și-a păsăretului cântare,

 

un ciripit la unison

pe-o arie desăvârșită,

că unii Ciripeș numeau

întreaga zonă-mpădurită.

 

Mă fermeca purul amestec

de sunete și de culoare

din uriașul templu viu

al facerii originare:

 

Acordul foșnet-ciripit

din verdele coronament,

precum și-ansamblul de lumini

cu rol de cosmic ornament,

 

pe care picurii de rouă

le reflectau neîncetat

sub forma unor minijerbe

în aerul îmbălsămat.

 

În raiul ăsta adunam

ciuperci și vreascuri pentru foc,

nu înainte de-a porni

un foarte nebunatic joc.

 

Firește c-a noastră arenă

era un loc foarte-nsemnat,

pe care de comun acord

l-am botezat „Drum măturat”.

 

Aici, feriți de zăpușeală

și de-ncruntarea părintească,

porneam întreceri ce tindeau

la sfântu-așteaptă să se-oprească.

 

Așa că ajungeam acasă

târziu, flămânzi și obosiți,

însă ca-n ziua ce trecuse

la fel spre pozne de porniți...

 

            Sighetu Marmației,                                                            George  PETROVAI

                Ianuarie 2024