(Poem-romanul noii încercări de salvare a omenirii)
2.Nunta de la Cana
Pe-atunci, în Cana Galileii
trăia Estera, dulce floare,
precum frumoasa-ndrăgostită
din a Cântărilor Cântare.
Fără-ndoială că era
o roză albă din Sharon –
cu fruntea nea sub păr noptos,
regină-n toate fără tron.
Fiind nespusă încântare
pentru atâţi admiratori
(zeiţă-n carne şi în oase
ce-n inimi iscă dulci fiori),
fireşte că părinţii ei
nu mai puteau de fericire,
având o fată nepereche
la-nfăţişare şi la fire.
Sub influenţa lui Ioan,
apostol de Mesia mult iubit
şi a lor rudă-apropiată,
ei amândoi s-au convertit
la noul crez mântuitor,
şi tare s-au mai bucurat
Estera când le-a spus că-n ţel
sunt mai uniţi ca niciodat.
Dar inima şi mintea – părţi
dintr-un întreg dumnezeiesc,
în fapte de rutină se-nţeleg
şi-n cele mari altfel gândesc.
Căci e ştiut c-adeseori
schimbările în viaţă vin
nu din a minţii-nţelepciune,
ci din al inimii preaplin.
Aşa Estera, tot văzându-l
pe Caius, chipeşul roman
cu coiful lui de ofiţer
şi-n port distins patrician,
cum călărea cu eleganţă
în fruntea unităţii lui
din garnizoană sau spre ea
(mai zeu ca toţi acei tehui),
simţi că-n inima-i doldora
de dragoste pentru Mesia
s-a strecurat o-nfiorare
care-i alungă voioşia,
un sentiment nemaicercat
cu-aşa o voluptate grea –
era copilă, dar prin el
femeia-n ea se zvârcolea!
La rândul lui, când o-ntâlnea,
se încingea Caius ca focul
şi,-ndrăgostit de ea lulea,
nu cuteza să-şi spună oful...
Confuză şi înspăimântată
de ceea ce-i părea păcat,
pe blândul Ioan l-a căutat
cu inima înlăcrimată
ca din povară să-i mai ia.
Dar spre adânca ei mirare
şi bucurie totodată,
în loc de severa mustrare
la care tocmai se-aştepta,
apostolul, surprins de-abia,
o mângâie cu bunătate:
- Nu-i un păcat, copila mea,
pe un bărbat să-l îndrăgeşti
şi-apoi, cu dragoste curată
familie să-ntemeiezi
prin vieţuire-ntreolaltă!
Au Cartea sfântă nu divulgă
acea poruncă pentru fiu,
ca rodu-mpreunării cu soţia
să prelungească viu-n viu,
aşa ca prin perpetuarea
prezentului în viitor,
Voi creşteţi şi vă înmulţiţi
să fie-n căsnicii izvor?
În cazul vostru este-o hibă
ce trebuie pe loc tranşată
(fireşte, de se va ajunge
să-ţi ceară mâna vreodată):
Tu o creştină, el roman
la zei jenanţi închinător.
Chiar crezi că peste ani, cu tine
nu s-ar purta îngrozitor?
Iar sfatul meu e să alegi
remediul cu mai micul chin:
Ori scoate-ţi-l de la inimă,
ori fă din el un bun creştin!
Pe gânduri, dar cu duhul fulg,
porni Estera către casă
şi zile-n şir, fără să-l vadă,
în rugi cătă soluţia miezoasă.
În ăst răstimp, sărmanul Caius
- bolnav de-a sorţii silnicie –
porni spre casa ei decis
s-o ceară în căsătorie.
Ajunge, şi cu mari emoţii
ca orişicare-ndrăgostit,
el întră-n casa spaţioasă
a unui jidov înstărit,
unde-i primit cu deferenţă
de fată şi ai săi părinţi.
Iar el le povesteşte-n pripă
de boala ce l-a scos din minţi
- acea a inimii chemare
de-un aprig chin făcut din miere –
şi, în final, cu ochii-n lacrimi
el mâna Esterei o cere.
Îngrijoraţi, părinţii vor
un necesar timp de gândire;
Estera, însă, inspirată
iute-şi revine din uimire:
- Nu voi ascunde, dragul meu,
că-mpărtăşesc a ta iubire!
Dar diferenţele de crez
nu-ţi par o mare poticnire,
dacă nu azi, atunci cu vremea?
Eu sunt creştină, tu te-nchini
la zeii voştri-mprumutaţi,
hazlii dar mai ales haini.
Mă iartă că-ţi vorbesc despre ceva
ce-i pentru mine un vital reper –
distanţa dintre zei şi-al nost Mesia
e ca de la Pământ la cer.
- O, dulcea mea, ce bine-mi pare
că între noi oprelişti nu-s!
Nu doar că zeilor le râd în nas,
da-s chiar atras de-nvăţul lui Iisus.
Dovada cea mai grăitoare:
Botezu-n legea ta-l doresc,
ca nunta şi viaţa noastră
să fie-un lung regal ceresc!...
Şi-aşa făcură, iar la nuntă
- printre mulţimi de invitaţi –
a luat parte şi Mesia
cu mama Lui şi câţiva devotaţi.
La mesele întinse-n casă
şi în ograda-ncăpătoare,
vinul curgea, curgea întruna
în burţile doldora de licoare.
Dar iată că în plin chiolhan
cu horă şi cântări divine,
n-a mai rămas un strop de vin
în vasele la-nceput pline.
Atunci Iisus, din apa pusă
de servitori în vasele acelea,
făcu un vin atâta de gustos,
încât în nun stârni nedumerirea:
- Voi, mirilor, le zise el,
n-aţi procedat cu judecată
servind la urmă vinul bun –
la nunţi e pus pe mese prima dată!
Sighetu Marmației, George PETROVAI