Despre cauza răului din şcoala românească

de Mircea Platon

 I.C. Brătianu se întreba dacă e corect să pui toată responsabilitatea în cârca părinţilor şi a profesorilor, adică a indivizilor, atât timp cât şcoala e organizată şi controlată de guvern…

Într‑o epistolă deschisă adresată conducerii Ministerului Instrucţiunii publice cu ocazia împărţirii premiilor de la finele anului şcolar 1864‑1865, Ion C. Brătianu, aflat atunci în opoziţie faţă de guvernele fidele lui Al. I. Cuza, făcea observaţia că, în cuvântările lor de la decernarea premiilor, reprezentanţii Ministerului Instrucţiunii publice puseseră neajunsurile sistemului de învăţământ românesc, atunci abia înfiinţat ca învăţământ de mase, pe seama profesorilor şi a părinţilor: „Dacă am pătruns bine ideia dumitale, causele principale ale stării defectuoase a instrucţiunii noastre publice sunt întâi lipsa de o metodă completă şi raţională şi puţinul devotament al profesorilor în îndeplinirea misiunii lor; a doua, nepăsarea părinţilor, atât pentru educaţiunea copilaşilor lor în familie, cât şi pentru priveghiarea ce ar trebui să esercite asupra instrucţiunii ce copii primesc în şcolile publice. Plecând din acest punt de vedere, dumneata faci apel la aceste două categorii de cetăţeni cu un accent ce simte ori cine că iese din fundul inimei dumitale. De ce însă te ai oprit aci, domnule director? Oare posiţiunea dumitale oficială te‑a oprit d’a merge cu investigările mai departe? sau într’adevăr, lipsit de elementele ce nu le puteai lua din cunoscinţa trecutului, n’ai putut compara ceea ce este cu ceea ce a fost ca astfel să descoperi adevăratele cause ale răului?”[1]

I.C. Brătianu se întreba dacă e corect să pui toată responsabilitatea în cârca părinţilor şi a profesorilor, adică a indivizilor, atât timp cât şcoala e organizată şi controlată de guvern: „Cuvintele ce ai adresat profesorilor şi părinţilor am zis c’au fost destul de simţite pentru ca să‑i pătrundă şi să‑i facă să‑şi îndeplinească datoriile lor c’o îndoită silinţă; dar permite‑mi şi mie ca ’n cualitatea de părinte de familie să esamin dacă şi guvernul n’are nimic a‑şi oserva, de nu este nevoie ca şi dânsul să‑şi schimbe sau să‑şi îmbunătăţească metoda în acţiunea ce are asupra instrucţiunii publice. Pe cât timp o funcţiune socială este lăsată la acţiunea individuală a cetăţenilor, răspunderea toată cade asupra lor; dacă ’naintea creării armatelor permaninte, a disciplinei şi a tacticei moderne, cetăţenii unui Stat erau curagioşi, oameni de arme, aceasta o datoreau bărbăţiei lor, demnităţii lor, patriotismului lor individual; dacă asemenea până când nu se organisase instrucţiunea publică, până când guvernele nu concentraseră în mânele lor instrucţiunea naţională, cetăţenii erau bine educaţi şi cu multă instrucţiune, tot meritul era al lor, şi guvernele aveau puţină răspundere. Acolo însă unde armata a devenit permaninte şi supusă la o acţiune directă a guvernului, acolo unde s’a organisat o educaţiune publică şi s’a concentrat în mânele guvernului toate mijloacele de instrucţiune, rămânând individului un foarte mic rol, mai toată răspunderea a căzut asupra guvernului, precum tot lui i s’a atribuit şi partea cea mare a meritului: soldaţii ca şi ofiţerii Papei erau proverbiali în nemernicia lor şi tot acei oşteni ca legiuni ale lui Garibaldi s’au arătat eroi la 49”[2].

Brătianu verifică apoi aceste principii prin aplicare la istoria românilor, arătând cum vitejia românească şi vrednicia cărturărească ţineau, în trecut, de virtutea boierească şi ţărănească, nu de cea a unor state prea slabe pentru a întreprinde eforturi sistematice în acest sens: „Dar să studiem teoria mea într’un cas mai local şi care să nu mai poată lăsa nici o îndoială despre esactitatea sa. În timpii trecuţi, pe când Românii n’aveau nici armate disciplinate, nici instrucţiune concentrată, ei avură oameni mari de resbel, eroi; oamenii lor de Stat nu cedau în nimic celor din Statele vecine, şi documentele ce se găsesc în Archivele străine scrise de dânşii, precum şi cuvintele ce ţineau în latineşte ca ambasadori în dietele Poloniei ş’ale Ungariei, ne mărturesc că ei erau foarte instruiţi pentru timpii aceia şi n’aveau nevoie de străini cari să scrie sau să comande pentru dânşii”. Acele vremuri pre‑moderne erau, afirmă Brătianu, „timpi când fiecare monastire era o universitate, fiecare casă boierească un colegiu, fiecare boier un instructor de arme ş’un iniţiator la vitejia Românească”[3].

Venind mai aproape de epoca sa, Brătianu îl evocă pe Gheorghe Lazăr, unul dintre oamenii mari, care au ştiut să „gândească şi să voiască pentru o naţiune întreagă”: „Lazăr, necunoscut, neavând alt titlu decât acela de Român, ce atuncea, cum am zis, era un nume de dispreţ, din fundul unei chiliuţe din hanul lui Şerban‑Vodă, pre câtu ’mi aduc aminte, găsi discipli şi patroni şi rădică o şcoală măreaţă, puternică, nu de piatră şi de var, ci o şcoală morală de unde virtutea, patriotismul, amoarea ştiinţei şi devotamentul până la sacrificiu pentru binele public se răspândiră ca nişte raze bine‑făcătoare peste toată România. Acestei suflări de viaţă, de viaţă română, datorim tot ce avurăm păn’acum; ea ne‑a dat Văcăreşti, Eliazi ş’Asăcheşti, Alessandreşti şi Alessandri; ea inspiră pe legistul Moroiu, care ne aduse un minut aminte demnitatea magistraţilor români, ea a dat inimă lui Gr. Ghica Vodă, lui Constandin Bălăceanu, Mitropolitului Grigorie; ea a însufleţit pe Dinicu Golescu, pe Câmpineni şi Gr. Cantacuzino; ea a făcut să nască noi Cantemiri, ca iubitul nostru şi de fericită memorie Bălcescu, ea a dat devotament acelor legiuni modeste de profesori cari serviră de cadre la începul organisării instrucţiunii publice şi cari, prin spiritul ce‑l aduseră în noile şcoale, ne făcură se credem într’un viitor prosper şi glorios; tot acea suflare a şcoalei lui Lazăr deşteptă inimile Românilor, le ’mbărbătă şi, prin Vladimirescu, prin Solomon, prin Magheru, ne dovedi că nu este vitejia care a părăsit pe Români, ci ocasiunea, condiţiunile proprii d’a se manifesta”[4].

Date fiind aceste dovezi de vitejie şi cultură ale românilor lăsaţi să se organizeze singuri, organic, Brătianu se întreabă dacă e normal ca guvernanţii moderni, având la dispoziţie un stat ale cărui mecanisme ordonează şi controlează viaţa cetăţenilor, să pună eşecul mecanismelor şi politicilor guvernamentale pe seama cetăţenilor. Statul modern, arată Brătianu, construit în jurul centralizării administrative, are resursele, mijloacele şi autoritatea şi şi‑a arogat şi puterile de a interveni şi de a regla aspecte ale vieţii private sau publice care depăşesc cu mult limitele a ceea ce făcea statul pre‑modern sau posibilităţile de rezistenţă ale cetăţenilor din statul modern. De la şcoală la raporturile omului cu Dumnezeu, totul e supus intervenţiei statului: „N’avem, domnule director, decât se ne aducem aminte că’n trecut, la noi ca ’n toată Europa, guvernele aveau un rol foarte restrâns în societate; că acţiunii individuale erau lăsate mai toate funcţiunile sociale de cari era nevoie ca să se satisfacă trebuinţele societăţii; chiar în apărarea ţărei guvernul n’avea alt rol decât d’a convoca pe apărători, d’a le da semnalul, d’a‑i conduce; în urmă însă, prin progresul ce a făcut spiritul omenesc, s’a dovedit că oricât de puternică este acţiunea individuală ea n’are decât puterea unui atom în comparare cu puterea de acţiune a asocierii tuturor acţiunilor individuale. D’aci născu preocuparea d’a se găsi o combinare; o organisare socială care să concentre toate aceste acţiuni fără ca să stârpească, fără măcar ca să micşoreze acţiunea individuală în această asociaţiune generală. Acesta este problema cea mare pusă de civilisaţiunea modernă, ş’a căreia deslegare frământă de la un timp încoace cu atâta putere societăţile Occidentale. Trebuinţele însă ce au creat şi crează pe toate zilele o civilisaţiune ce naintează cu iuţeala vaporei şi care sboară, pot zice, pe aripele electricităţii nu puteau aştepta soluţiunea acestei probleme, şi cum asociaţiunea, supt toate formele, putea singură se dea resultate cari să ’ndestulese acele trebuinţe, societăţile au alergat ş’au împrumutat o maşină care în vechime, şi mai cu osebire la Romani, a dat resultate măreţie: Centralisarea administrativă. Astfel cele mai multe din Statele cîvilisate au concentrat în mânele guvernului acţiunea individuală în ceea ce priveşte apărarea ţărei, a menţinerii ordinii din întru, adică a asicurării fiecărui cetăţian, a instrucţiunii şi educaţiunii, precumu ş’a tutor lucrărilor ce privesc înlesnirea comunicărilor ş’a transportului. Unele din aceste State au combinat astfel sistema lor de administrare încât a mai lăsat un oarecare rol şi individului în aceste funcţiuni sociale; dar altele, precum este ş’al nostru, au concentrat toată acţiunea în mâna guvernului; nimic nu mai se poate mişca decât prin voinţa sa. Este un bine să se împingă această sistemă până la estremitate, adică până la absolutism? Vom vedea […] Ceea ce însă ar trebui s’atragă atenţiunea noastră mai multă este că de ce un guvern este mai june d’aceea şi presomţiunea lui este mai mare; astfel am văzut la noi guverne cari au voit s’absoarbă chiar acţiunea religioasă, care ’n fond nu este altă decât ca tot guvernul să reguleze şi relaţiunile noastre cu Dumnezeu; nu vă miraţi dară, nu imputaţi Românilor dacă ei aşteaptă tot, dacă cer tot de la guvern, ba încă dacă‑i impută chiar intemperiele cerului; ori ce drept atrage după dânsul o răspundere; cine dară nu voieşte să ia o răspundere mai presus decât suferă puterea unui om să nu‑şi însuşească nici atribuţiuni, drepturi ce un om nu trebue, nu poate să le aibă decât sfidând dumnezeirea”[5].

Nici în privinţa învăţământului lucrurile nu stăteau altfel, puterile şi ramificaţiile birocratice ale guvernului fiind copleşitoare: „Să revenim însă la subiectul nostru, la instrucţiunea publică. Astăzi, la noi, […] orice acţiune, orice iniţiativă în ceea ce s’atinge de instrucţiunea publică şi particulară este ridicată indivizilor precum şi oricării asociaţiuni particulare; această funcţiune socială a devenit o atribuţie esclusivă a guvernului; el dispune de fondurile ce societatea română consacră pentru instrucţiunea publică; şi chiar atunci când un individ sau mai mulţi împreună ar voi să consacre fonduri particulare ca să deschidă o şcoală nu pot s’o facă până ce guvernul nu le dă autorisare, nu le concede o părticică din dreptul său, şi încă şi dup’aceasta programa instrucţiunii trebue să fie censurată de guvern”[6].

 Brătianu precizează că intenţia lui nu e de a critica „sistema după care este organisată astăzi la noi educaţiunea şi instrucţiunea publică”, ci de a arăta „că în sistema cea veche iniţiativa individuală avea rolul principal în educaţiunea şi instrucţiunea publică precum şi’n toate celelalte funcţiuni sociale, când din contra prin centralisarea asolută ce domneşte astăzi la noi iniţiativa indivizilor este redusă la cea mai simplă espresiune, şi prin urmare că tot depinde de la inteliginţa, de la devotamentul, de la bărbăţia oamenilor ce suntu la putere”[7].

Brătianu conchide că e lipsit de patriotism şi de onestitate să învinuieşti românii lipsiţi de pârghiile guvernului de păcatele elitelor incapabile să structureze România aşa cum ar trebui: „Constatai cred, domnule directore, care era puterea de iniţiativă individuală a Românilor nu numai într’o epocă atât de depărtată de noi încât să ne scape din vedere condiţiunile organice ale societăţii d’atunci, ci chiar în timpii ce am apucat mulţi dintre noi; nu numai într’o epocă de vigoare naţională ci chiar atunci când eram mai căzuţi decât întotdeauna. Să ’ncetăm dar cu recriminările, cu insultele, ce la toate ocasiunile s’aruncă naţiunii române, să nu mai căutăm scusele relelor ce ne bântuie în stârpirea, în nemernicia indivizilor; să lăsăm acest rol inimicilor naţionalităţii nostre, iar noi să ne convingem că nu suntem în nimică mai corupţi, cel puţin de ce eram supt regimul Fanarioţilor, că simţimântul naţional n’a periclitat supt guvernele ce a succedat p’acelea ce ne veneau din Fanar, că părinţii nu‑şi iubesc astăzi copiii mai puţin decât în trecut, că aspirările d’a se lumina nu sunt mai slabe decât altă dată şi încă, că idealul naţional şi social este astăzi mult mai nalt decât acela al părinţilor noştri, şi să căutăm causa morbului ce bântue nu numai instrucţiunea publică dar toate instituţiunile noastre naţionali aiurea decât în degenerarea, în nemericia, în nepăsarea particularilor”[8].

În concluzie, în condiţiile în care guvernul are toate pârghiile şi stabileşte principiile şi modul de desfăşurare ale sistemului de învăţământ, cetăţenii trebuie să ceară socoteală guvernului, nu invers: „Dacă stăruiţi să păstraţi sistema de astăzi, atunci rolurile se schimbă, şi nu dumneavoastră, cei de la putere, ci noi, părinţii de familie, precum şi profesorii avem dreptul şi datoria să vă cerem socoteală şi să vă întrebăm: ce faceţi cu atâta avuţie ce am pus la disposiţiunea dumneavoastră? Ce faceţi cu atâta sciinţă ce am pus la picioarele dumneavoastră? Căci cine poate nega că astăzi avem fără comparaţiune mai mulţi învăţaţi decât în timpul lui Lazăr? Ce faceţi cu copiii noştri asupra cărora am renunţat la drepturile noastre naturale ca să şi le însuşească Guvernul? Mă opresc aci, domnule director, căci n’am luat pana nici ca să critic, nici ca să încriminez, ci că se te conving şi pe dumneata, cum sunt convins şi eu, că cu sistema ce domneşte astăzi în privinţa instrucţiunii ş’a educaţiunii publice nu mai este nimic a aştepta de la iniţiativa cetăţenilor ci tot de la guvern; că el, care a concentrat toată acţiunea naţională într’însul trebue să se ridice şi la înălţimea aceea unde geniul României să se poată manifesta printr’însul nemaiputîndu‑se manifesta, ca în trecut, prin fiecare Român”[9].

 Dincolo de volutele oratorice ale unui politician de opoziţie, observaţiile lui Ion C. Brătianu despre responsabilitatea unui guvern modern, înzestrat cu puteri strivitoare pentru cetăţenii obişnuiţi, rămân valabile. Într‑adevăr, dacă centralizarea administrativă şi statul puternic ne sunt cerute – şi există, indiferent de pretenţiile libertariene de ici sau de aiurea – de realităţile lumii construite pe un schelet tehnologic care i‑a luat locul celei agrar‑nobiliare, atunci elitele de guvernare, cele politice sau sateliţii lor intelectuali, nu pot da vina pe popor pentru eşecurile lor, nu pot guverna blamând, continuu, poporul că nu corespunde nevoilor lor de guvernare.

 Din păcate, în România, această lecţie a bătrânului Brătianu nu a fost încă asimilată.

 În cazul învăţământului românesc, după cum am demonstrat pe baza unei bogate documentaţii în cartea Deşcolarizarea României (2020), asistăm de 30 de ani la un regim anarho‑tiranic în care, prin ordin de sus, cu mecanisme centralizate, cu imperative ideologice oculte, cu parteneri instituţionali globali şi evazivi, care nu răspund în faţa Parlamentului României şi a niciunei instituţii, ci care cer socoteală instituţiilor noastre de stat, sistemul de educaţie a fost descompus bucată cu bucată, încurajându‑se anarhia la firul ierbii şi impunând schimbări – de scopuri, de programă, de planuri cadru, de pedagogie, de manuale, de logistică – de sus în jos. În tot acest timp, în care presiunea dezintegratoare a venit de sus în jos, vina a fost atribuită, pe orizontală, părinţilor, profesorilor, elevilor, nouă tuturor. Lecţia vechiului Liberalism al lui Brătianu era una a responsabilităţii guvernamentale – de unde au rezultat şi legile lui Spiru Haret, care au pus învăţământul românesc pe un făgaş pe care nu existau motive să‑l părăsească. Lecţia noului liberalism e una a cârpelii mercenare.

 Note:

[1]  Ioan Brătianu, Instrucţiunea Publică. Epistolă către d‑lu directore alu Ministeriului Instrucţiunii publice, adresată cu ocasiunea cuventului oficiale pronunţiatu de domnia‑sea la împărţirea premiiloru (Bucuresci: Tipografia C. A. Rosetti, 1865), 5

[2]  Ioan Brătianu, Instrucţiunea Publică…, 6

[3]  Brătianu, Instrucţiunea Publică, 6‑7

[4]  Brătianu, Instrucţiunea Publică, 7‑8

[5]  Brătianu, Instrucţiunea Publică, 10‑11.

[6]  Brătianu, Instrucţiunea Publică, 12.

[7]  Brătianu, Instrucţiunea Publică, 15.

[8]  Brătianu, Instrucţiunea Publică, 9.

[9]  Brătianu, Instrucţiunea Publică, 16.

 

 

Elitele şi conştiinţa naţională

Elevii nu mai sunt în stare să-l citească pe Ion Creangă, pensionarii au devenit o povară, familia nu mai e de mult formată dintre o mamă şi un tată şi copii, ci din „2 taţi sau 7 mame”. Toate aceste idei promovate ca fiind cele după care ar trebui să se ghideze românii au dus România într-o direcţie greşită. Sunt aspecte negative care au fost aduse în prim-plan de Mircea Platon, redactorul-şef al revistei „Convorbiri literare” din Iaşi în faţa auditoriului prezent la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare. Evenimentul a făcut parte din ciclul de conferinţe: românii dinăuntrul şi din afara graniţelor ţării în oglinda Centenarului Marii Uniri, proiect finanţat de Consiliul Judeţean Maramureş.

După cum remarca şi prof. univ. dr. George Achim în deschiderea con­ferinţei „Elitele şi conştiinţa naţională”, Mircea Platon „pune următorul diagnostic: România are tot ce îi trebuie pentru a fi o naţiune bine întocmită. Doar că firele sunt co­nectate greşit. E ca şi cum ai avea o moară de vânt pe care ai băga-o sub apă, aşteptând apoi să-ţi alimenteze cu energie o fabrică de conserve în care tu ai vrea să fabrici ciorapi. Potenţialul României e ignorat şi risipit din cauză că subansamblele României sunt co­nectate anapoda din cauza unei pseudoelite care nu înţelege să ajute la structurarea personalităţii naţionale a românilor”.

În conferinţă, Mircea Platon a arătat că „unul dintre motivele pentru care în România e greu să se înţeleagă om cu om e criza instituţiilor. După 1989, instituţiile au fost ale tuturor. Uneori ale angajaţilor, alteori ale directorului sau conducerii, iar alteori ale clienţilor care s-au erijat în clienţi ce trebuie neapărat satisfăcuţi”.

După căderea comunismului, s-a instaurat dezordinea, s-a trecut la un sistem în care instituţiile statului au fost lăsate să se prăbuşească, au apărut diverşi formatori de opinie, susţinuţi şi finanţaţi de la nivel internaţional. S-a pierdut şi noţiunea de datorie, după cum a mai remarcat Mircea Platon. Redactorul-şef al revistei „Convorbiri literare” a dat şi exemple de personalităţi care au făcut parte din elită. El spune că aceste modele sunt privite acum cu nostalgie.

„Ne-am obişnuit să spu­nem: da, aşa era în trecut, aveam oameni de stat patrioţi, dar acum nu mai sunt sau spunem că aceasta e o imagine idealizată pentru că, de fapt, toţi erau nişte mişei corupţi care jucau ruletă la Monte Carlo, în timp ce ţăranii mureau de foame şi de holeră în sat. În ambele cazuri, vedem doar o jumătate a paharului. Nimeni nu se întreabă cine a umplut paharul. Aceasta e întrebarea esenţială. E singura întrebare care ne poate ajuta să aflăm ceva despre lumea românească şi despre noi înşine. Pentru a ieşi din constatări de genul aşa e lumea, era mai bine înainte sau nu era mai bine înainte trebuie să vedem şi să înţelegem cât mai bine cu putinţă mecanismele de producere, generare, creştere şi inhibarea binelui şi răului în societate”, a spus Mircea Platon.

El a adăugat că „în România de acum 100 de ani nu era totul roz, era multă mizerie, multă sărăcie şi mult analfabetism, dar găsim şi exemple de strălucire culturală, de demnitate politică sau morală, de viaţă creştină, de solidaritate naţională. Ce e important să reţinem e că aceste modele nu erau rodul întâmplării, ci erau rezultatul unor structuri, al unor instituţii, al unui mod de viaţă susţinut de instituţii, pe nişte tradiţii, de o armătură naturală istorică şi culturală moştenită sau creată în secolul al 19-lea. Am ajuns să trăim astăzi ca şi cum am crede că binele e întâmplător, iar răul inevitabil, cu o desfăşurare sistematică. Nu e aşa. Binele e de cele mai multe ori sistematic, are nevoie de sprijin, de sisteme de irigare, de ocrotire instituţională, de protejare principială. În timp ce răul creşte oricând şi oriunde”.

Mircea Platon a mai evidenţiat care au fost „structurile de rezistenţă ale României”. „Biserica, şcoala, familia, ierarhia social-istorică, adică generozitatea frăţească au fost structurile de rezistenţă ale României mici care a devenit Mari. Fără aceste structuri şi fără a înţelege rolul şi rostul lor, România nu poate exista. Modul aleatoriu în care percepem azi şcoala, Biserica, familia, şi chiar relaţia cu semenii noştri superiori sau inferiori din anumite puncte de vedere, dar care ne sunt totuşi fraţi din punct de vedere creştin şi naţional sunt lăsate pradă individualismului. Nu putem pleca grumazul în faţa experţilor care ne spun că aşa e acum, că şcolarii nu mai pot citi Creangă, din cauză că sunt prea multe arhaisme acolo, că toţi trebuie să stea pe telefon, că familia trebuie să aibă 2 taţi şi 7 mame, că mâncarea de fast-food e excelentă, că antibioticele trebuie luate la orice strănut, că pensionarii sunt o povară. Toate aceste idei presupun schimbarea modului de viaţă normal. Nu e normal să li se spună românilor pe toate posturile de televiziune că românii sunt proşti, murdari. Trebuie create elite şi întărite instituţiile”, a conchis Mircea Platon.

Autor: Camelia Tocaci

Sursa: Graiul Maramureşului

În loc de editorial - Resursele României şi securitatea naţională a altora...

                                                     de MIRCEA PLATON

Tony Blair a „vândut” Marea Britanie Statelor Unite, iar Reagan a „vândut” Statele Unite corporaţiilor Patrick Basham, de la C.A.T.O. Institute, l-a „uns” pe Victor Ponta drept „Blair al Balcanilor”. Nu ştim cum şi unde l-a „uns” premierul Victor Viorel Ponta pe dl Basham. Dar ştim că, în 2010, Daniel Mitchell, de la acelaşi C.A.T.O. Institute, l-a proclamat pe Traian Băsescu drept „următorul Ronald Reagan”. În viziunea neoliberalilor sau libertarienilor agresivi de la C.A.T.O., Băsescu e un nou Reagan, pentru că susţine ideea neoliberală a „statului minimal” şi a reducerii pensiilor, ajutoarelor sociale şi salariilor bugetarilor. Ponta e un Blair balcanic, pentru că, îşi freacă mîinile analistul C.A.T.O., vrea să deschidă România investiţiilor străine de tipul celor ale companiei R.M.G.C. Hotărîrile lui Ponta de a sprijini exploatările Chevron, Exxon şi Roşia Montană Gold Corporation în România ar fi, conform domnului Basham, tot ce stă în calea invaziei (economico-politice) ruseşti a României. Sînt perfect de acord că Băsescu e un nou Reagan şi că Ponta e o clonă a lui Blair. Tony Blair a „vîndut” Marea Britanie Statelor Unite, iar Reagan a vîndut Statele Unite corporaţiilor. Ambii au erodat clasa de mijloc a ţărilor lor. Ambii au pus pe butuci economia, bugetul şi instituţiile statului, în numele „liberalizării” şi al luptei împotriva ameninţării comuniste/comunisto-fasciste/islamo-fasciste ş.a.m.d. Sub Reagan şi Blair, inegalităţile dintre bogaţi şi săraci au crescut, la fel a crescut şi deficitul bugetar al statului, iar economia reală a fost exportată („outsourced”). Deci comparaţiile mi se par apte. Şi nu mă surprind. Mai ales că vin de la persoane precum Patrick Basham, afiliate unor think-tankuri precum „C.A.T.O.” Institute, „Democracy Institute” sau „Fraser Institute”. Toate, obişnuite să lucreze cu materialul clientului.
Nişte obscurantişti opuşi progresului şi bunăstării au contracte de exploatare a resurselor naturale ale României
Fraser Institute (Vancouver) a primit 120.000 de dolari de la „Exxon Mobil” pentru a „cerceta” chestiunea încălzirii globale. Deloc surprinzător, rezultatele cercetării celor de la Fraser Institute au fost că încălzirea globală e o gogoriţă a ecologiştilor. Ca atare, Fraser Institute a promovat opera soţilor Phelim McAleer şi Ann McElhinney, autori de filme documentare precum „Not Evil Just Wrong” (2009, film care contrazice ideea încălzirii globale), „FrackNation” (2013, film care susţine exploatarea gazelor de şist) şi „Mine Your Own Business” (2006). „Mine Your Own Business” a fost finanţat de Gabriel Resources şi susţine că toţi cei care se opun proiectului exploatării cu cianuri a aurului de la Roşia Montana sînt nişte agenţi străini şi nişte obscurantişti opuşi progresului şi bunăstării aduse de Roşia Montana Gold Corporation. Şi „R.M.G.C.” şi „Exxon Mobil” au contracte de exploatare a resurselor naturale ale României: R.M.G.C., în Apuseni, Exxon, la Marea Neagră.
Democracy Institute – The Institute of Economic Affairs – Exxon Mobil & Co.
„Democracy Institute” (Washington), think-tank fondat de Patrick Basham, a publicat lucrări de susţinere a industriei tutunului finanţate de gigantul corporat Imperial Tobacco. Basham şi cu John Luik au publicat, sub egida lui „Democracy Institute”, o serie de lucrări în care atacau politicile anti-fumat şi anti-obezitate duse de guvernele din S.U.A. şi Marea Britanie. Conform unui articol publicat de cercetătorul Jacqui Drope în revista de studii medicale „Journal of Epidemiology and Community Health”, în 1993, Luik a corespondat intens cu John Legere, preşedintele Confederaţiei Producătorilor de Ţigarete din Uniunea Europeană, în privinţa conţinutului şi locului de publicare a cărţii sale de suţinere a industriei tutunului, „Pandora’s box: the dangers of politically corrupted science for democratic public policy”. Înfiinţarea lui Fraser Institute a fost sprijinită de Anthony Fisher, fondatorul lui The Institute of Economic Affairs (Londra), unul din think-tankurile de bază ale lobby-ului pro-tutun. Ca atare, Fraser Institute a primit bani nu doar de la industria extractivă, ci şi de la cea a tutunului. The Institute of Economic Affairs a organizat conferinţe de susţinere a lucrărilor pro-industria tutunului semnate de Basham şi de Luik. Ca şi Fraser Institute, The Institute of Economic Affairs a primit bani (cel puţin 50.000 de dolari) de la „Exxon Mobil”, prin intermediul organizaţiei The American friends of Institute of Economic Affairs. În 2006, The Institute of Economic Affairs a promovat în Anglia filmul pro-R.M.G.C. „Mine Your Own Business”. Mark Littlewood, actualul director al I.E.A., a vorbit la ambasada României de la Londra, iar în vara lui 2013 a participat, în calitate de profesor/mentor, la o şcoală de vară neoliberală din Bled, Slovenia. Din partea României a participat o membră a Noii Republici, partid de butonieră, care cere privatizarea tuturor resurselor subsolului. Nu întîmplător, în darea ei de seamă pe blogul partidului, reprezentanta Noii Republici se declara emoţionată de „profesorii şi mentorii” de la C.A.T.O. şi I.E.A., ce au vorbit tinerilor care, asemenea ei, „şi-au făcut din libertate o religie”. Cît despre libertatea exportată de mentorii de la C.A.T.O., ajunge să precizez două lucruri. John Yoo, autorul celebrelor „Memorii ale Torturii”, prin care administraţia Bush jr. justifica tortura prin „waterboarding”, detenţia fără condamnare în justiţie (la Guantanamo) şi ascultarea convorbirilor telefonice fără mandat, era membru al colegiului revistei de studii juridice a lui C.A.T.O. Institute la vremea cînd lucra pentru administraţia Bush. Roger Pilon, vicepreşedinte al lui C.A.T.O. pentru probleme legale şi fondator al Centrului de Studii Constituţionale al lui C.A.T.O., a susţinut şi el interceptările telefonice fără mandat. Directorul departamentului de politici sociale al lui C.A.T.O. e Jose Pinera, fost ministru al Muncii şi Protecţiei Sociale şi ministru al Minelor în timpul dictaturii militare a Generalului Pinochet. Ca ministru al Muncii sub Pinochet, Pinera a distrus puterea sindicatelor. După care a privatizat fondurile de pensii şi sistemul de sănătate. La C.A.T.O. Institute, Pinera nu este doar co-preşedinte al lui Project on Social Security Choice, ci şi fondator şi preşedinte al Centrului Internaţional pentru Reforma Pensiilor. În această ultimă calitate, Pinero urmăreşte să convingă cît mai multe state să îşi privatizeze sistemele de pensii, după modelul pus în practică de el însuşi în Chile, sub Pinochet.
Pinera şi C.A.T.O. – Privatizarea fondului de pensii din România
Preşedintele Bush jr. l-a recrutat pe Pinera, împreună cu alţi experţi C.A.T.O., pentru a privatiza sistemul de pensii american. Nu i-a reuşit. Dar Pinera şi C.A.T.O au reuşit să privatizeze sistemul de pensii din Slovacia, în 2003, în timpul guvernării creştin-democratului Mikulas Dzurinda. În 2005, ambasadorul Americii lui Bush jr. în Slovacia, împreună cu un alt membru C.A.T.O, a publicat un articol foarte elogios despre programul de reforme pus în aplicare de Dzurinda sub bagheta celor de la C.A.T.O. Ulterior, au ieşit la iveală uriaşe scandaluri de corupţie legate de privatizarea patrimoniului statului slovac. Domnul Pinera a lucrat din 2000 pînă în 2007 şi la privatizarea fondului de pensii din România. Ne-a vizitat ţara. În 2007, domnul Pinera a felicitat România preşedintelui Băsescu, pentru că a adoptat sistemul de pensii private. Cu acea ocazie, Pinera îi asigura pe români că sînt „pe calea cea bună”, alăturîndu-se unui „club select” de alte 31 de ţări cu fonduri private de pensii. Între timp, în 2012, guvernul slovac a redus contribuţiile la fondurile private de la 9% la 4% din salariul brut. În 2011, Polonia a procedat la fel, reducînd contribuţiile de la 7,3% la 2,3% din salariul brut. Ungaria lui Orban a naţionalizat de-a dreptul fondurile private de pensii, echilibrînd astfel bugetul Ungariei. Pînă şi Chile a abandonat sistemul lui Pinera şi a început să revină la vechiul sistem al pensiilor de stat, după ce atît chilienii obligaţi să contribuie la fondurile private de pensii, cît şi un raport al Băncii Mondiale au constatat că planul lui Pinera redistribuia banii în favoarea celor bogaţi şi oferea pensii extrem de modeste. Raportul Băncii Mondiale arăta ca managerii fondurilor private de pensii, pe lîngă „profituri”, reţineau între 25% şi 33% din banii contribuabililor pe motiv de comisioane, asigurări şi alte costuri administrative.
Preşedintele Băsescu a deschis corporaţiilor şi speculanţilor la bursă posibilitatea de a pustii România şi din punctul de vedere al pensiilor
Astăzi, pe harta ţărilor care au adoptat „modelul chilian” al pensiilor, Jose Pinera ne arată cu mîndrie Columbia, Kazahstan, Mexic sau Rusia. Mă întreb, aşadar, de ce, conform experţilor C.A.T.O, România dă semne că alunecă în sfera de influenţă a Rusiei, dacă respinge catastrofa ecologică, economică şi naţională de la Roşia Montană, dar se alătură unui „club select”, conform domnului Pinera, dacă adoptă un sistem de pensii practicat nu de democraţii solide precum Statele Unite ale Americii sau Canada, ci de ţări dominate de regimuri autoritare, carteluri ale drogurilor şi junte militare. De ce era preşedintele Băsescu lăudat de C.A.T.O Institute drept un al doilea Reagan, pentru că a deschis corporaţiilor şi speculanţilor la bursă posibilitatea de a pustii România şi din punctul de vedere al pensiilor?
Cum putem fi independenţi cu miniştri sau prim-miniştri care sînt pe statele de plată ale corporaţiilor şi fundaţiilor stăine?!
Ce putem înţelege din toate aceste încrengături? Că nimic, mai ales elogiile de la afiliaţi ai think-tankurilor neoliberale, nu vine gratis. Totul se plăteşte. De obicei, din buzunarul public. Noi îi plătim cu bucăţi de ţară, ei ne dau, în schimb, vorbe. Oamenii politici de mîna a doua îşi cumpără laude de la think-tankuri, iar corporaţiile îşi cumpără politicieni şi ţări prin intermediul think-tankurilor, fundaţiilor şi altor fronturi, care menţin iluzia „pluralismului”. Sînt, cu toţii, oameni politici corupţi şi think-tankuri de închiriat, interdependenţi. Atunci de unde insistenţa preşedintelui Băsescu şi a premierului Ponta pe ideea de „independenţă energetică” a României? Şi Ponta, şi Băsescu susţin că de contractul cu Chevron pentru exploatarea gazeor de şist depinde „independenţa energetică” a României. Mai ieri, Băsescu ne spunea că România trebuie să cedeze „masiv” suveranitate către Europa dacă vrea să îi fie bine. De unde atunci fixaţia de acum pe „independenţă”, fie ea şi energetică? Cum pot micile caractere duse în lesă de marile corporaţii să ne vorbească de independenţă? Cum putem fi independenţi cu miniştri sau prim-miniştri care sînt fie ei înşişi, fie membri apropiaţi ai familiilor lor, pe statele de plată ale corporaţiilor şi fundaţiilor stăine?
Au fost ani de zile pe statele de plată ale Fundaţiei Sörös din România
De unde pînă unde îngrijorarea domnului Basham faţă de influenţa foarte mare pe care o are George Sörös în România? Ştie domnul Basham cîţi dintre actualii promotori ai neoliberalismului, neoconservatorismului, statului minimal şi privatizării patrimoniului naţional au fost, ani de zile, pe statul de plată şi în structurile de conducere ale Fundaţiei Sörös din România? Nu e „piaţa globală liberă” promovată pe banii corporaţiilor de dl. Basham parte a „societăţii deschise” vestite în întreaga lume de domnul Sörös? Dacă vrea să ajute România să iasă din sfera de influenţă ideologică şi instituţională a unora dintre marile fundaţii, dl. Basham ar trebui să efectueze, pro-bono, un studiu referitor la influenţa fundaţiilor germane Konrad Adenauer şi Hans Seidel în România. Institutul de Studii Populare al PDL şi Fundaţia Creştin-Democrată a îmbătrînitului în băsism Teodor Baconsky sînt sprijinite şi inspirate de aceste două fundaţii germane.
„Începutul unei noi ere” nu e decît revenirea uneia vechi. Iar „independenţa energetică” nu e decît înrobirea totală.
Domnul Basham ar putea cere informaţii de la celălalt iubitor de România, domnul Pinera. În anii ’60-’70, în America Latină, chiar şi în Chile, ţara de baştină a domnului Pinera, Fundaţia „Konrad Adenauer” era cunoscută ca şi conductă a fondurilor C.I.A. către politicienii „creştin-democraţi” şi către juntele militare opuse socialiştilor, ţăranilor, universitarilor şi clerului catolic, care refuzau să îşi dea ţările, cu mine, cu terenuri agricole şi cu fonduri de pensii cu tot, pe mîna corporaţiilor americane. Conform jurnalistei americane Penny Lernoux, care citează un raport al Senatului American, C.I.A. i-a ajutat pe oamenii de afaceri şi economiştii chilieni care au complotat la înlăturarea, în 1973, a preşedintelui Salvador Allende (democratic ales) să întocmească planul pentru transformare a economiei chiliene conform teoriilor lui Milton Friedman. În S.U.A., monetarismul represiv al neoliberalilor reprezentaţi de un Pinera şi oblăduiţi de Pinochet a fost considerat un mare succes, iar junta militară a lui Pinochet a primit de la băncile americane împrumuturi de peste 1 miliard de dolari la nivelul anilor ’70. Printre băncile care au susţinut regimul Pinochet s-a numărat şi Chase Manhatan, deţinută ca şi Exxon de familia Rockefeller. Exxon a devenit primul mare investitor în Chile sub dictatura militară a lui Pinochet, cumpărînd o mină de cupru care fusese iniţial naţionalizată de Salvador Allende. Privatizarea sectorului de stat din Chile sub miniştrii neoliberali ai lui Pinochet s-a numit „tratamentul de şoc” (vă amintiţi de expresia similară apărută ca din senin la începutul anilor ’90 în dezbaterile referitoare la viitorul economiei româneşti?). Pentru reuşita reformei neoliberale a economiei, junta militară a procedat la depolitizarea societăţii, la îngenuncherea vocilor interesate de binele public şi de democraţia participativă. „Chicago Boys” au procedat la reforme care au „sărăcit serviciile de asistenţă socială, au menţinut salarii foarte joase şi au crescut şomajul” (Lernoux, „Cry of the People”, 207-8). În 1982, Chile era o ţară falimentară, cu un sistem bancar corupt şi şomaj de peste 20%. Din 1982, pentru a reface economia statului, Pinochet a fost silit să re-naţionalizeze industriile care fuseseră naţionalizate sub Allende. Printre cei îmbogăţiţi de pe urma privatizărilor lui Pinochet s-a numărat, conform documentelor C.I.A. obţinute de presa chiliană, şi clanul Pinera, poziţionat strategic la confluenţa dintre Ambasada Statelor Unite, Curtea Supremă de Justiţie din Chile şi Pinochet. Sebastian Pinera, fratele lui Juan, e actualul preşedinte de „centru-dreapta” în Chile, are o avere estimată la aproape 1 miliard de dolari, deţine un club de fotbal şi reţele de televiziune. E considerat un „Berlusconi de Chile”. Victoria lui în alegeri a fost salutată de Fundaţia „Konrad Adenauer” drept „începutul unei noi ere în Chile”. Cu alte cuvinte: „business as usual”. „Începutul unei noi ere” nu e decît revenirea uneia vechi. Iar „independenţa energetică” nu e decît înrobirea totală.
Am dat aur dacic  pe mărgele din plastic
Dacă ne uităm cu atenţie, în ultimii ani, regimul Băsescu s-a sprijinit tot pe lobby-ul Amabasdei S.U.A. şi al Creştin-Democraţilor germani (Angela Merkel şi Fundaţiile „Konrad Adenauer” şi „Hans Seidel”) şi pe Curtea Supremă de Justiţie. Şi au privatizat tot ce au putut. Pînă şi rezultatele referendumului din vara lui 2012. Cît despre securitatea energetică a României, conform chiar schiţei Acordului de Parteneriat al României cu U.E. (2014-2020), din octombrie 2013, rezultă că am putea, cu puţintică răbdare şi bunăvoinţă, să atingem acest obiectiv apelînd la foarte importantul potenţial energetic regenerabil al României, mai ales la cel hidroelectric şi la cel bazat pe biogaz. Dar securitatea noastră energetică nu e totuna cu profitul şi comisioanele veşnic regenerabile ale altora. Cîte ţări din Africa sau din America Latină şi-au cîştigat independenţa economică pe bază de industrii extractive? Nu putem vorbi de independenţa, fie şi energetică, a României, atît timp cît sîntem conduşi de slugi la mai mulţi stăpîni. Oricît de multe exploatări miniere am deschide, nu vom ajunge independenţi energetic fără a fi mai întîi suverani politic. Degeaba extragem cu cianuri aurul din munţi şi „fracturăm” radioactiv dealurile, dacă nu găsim în noi şi în cei care ne conduc nici o fărîmă de demnitate. Orice negociere cu marile corporaţii şi orice laudă adusă liderilor noştri de marile think-tankuri americane trebuie privite în lumina celebrului Memo PPS23 scris la 28 februarie 1948 de George Kennan, unul din principalii arhitecţi ai structurilor de securitate americane postbelice: „Avem cam 50% din bogăţia lumii şi doar 6,3% din populaţia globului. (…) Principala noastră sarcină în perioada care urmează e să punem la punct un model de relaţii internaţionale, care să ne permită să menţinem această poziţie de disparitate, fără a pune în pericol securitatea naţională. Pentru a face acest lucru, va trebui să abandonăm orice sentimentalism şi aiureală şi va trebui să ne concentrăm atenţia, în toate ocaziile, pe interesele naţionale concrete. Nu putem să ne auto-iluzionăm cum că ne putem permite luxul altruismului şi al bunăstării globale. (…) Trebuie să abandonăm dorinţa de a fi «plăcuţi» sau de a fi priviţi ca apărători ai idealismului şi altruismului internaţional. (…) Trebuie să încetăm să vorbim despre obiective vagi şi ireale, precum drepturile omului, ridicarea standardelor de viaţă şi democratizarea. Nu e departe ziua cînd va trebui să operăm folosind conceptele puterii pure. Cu cît ne împiedicăm mai puţin în sloganuri idealiste, cu atît mai bine”. Deocamdată, cu actuala clasă politică, am tot exportat resurse şi am tot importat sloganuri. Am dat aur pe mărgele din plastic. De cîte ori mai citiţi că Băsescu e un nou Reagan şi că Ponta e un nou Blair, să vă gîndiţi la acest lucru.