Într‑o epistolă deschisă adresată conducerii
Ministerului Instrucţiunii publice cu ocazia împărţirii premiilor de la finele
anului şcolar 1864‑1865, Ion C. Brătianu, aflat atunci în opoziţie faţă de
guvernele fidele lui Al. I. Cuza, făcea observaţia că, în cuvântările lor de la
decernarea premiilor, reprezentanţii Ministerului Instrucţiunii publice
puseseră neajunsurile sistemului de învăţământ românesc, atunci abia înfiinţat
ca învăţământ de mase, pe seama profesorilor şi a părinţilor: „Dacă am pătruns
bine ideia dumitale, causele principale ale stării defectuoase a instrucţiunii
noastre publice sunt întâi lipsa de o metodă completă şi raţională şi puţinul
devotament al profesorilor în îndeplinirea misiunii lor; a doua, nepăsarea
părinţilor, atât pentru educaţiunea copilaşilor lor în familie, cât şi pentru
priveghiarea ce ar trebui să esercite asupra instrucţiunii ce copii primesc în
şcolile publice. Plecând din acest punt de vedere, dumneata faci apel la aceste
două categorii de cetăţeni cu un accent ce simte ori cine că iese din fundul
inimei dumitale. De ce însă te ai oprit aci, domnule director? Oare posiţiunea
dumitale oficială te‑a oprit d’a merge cu investigările mai departe? sau
într’adevăr, lipsit de elementele ce nu le puteai lua din cunoscinţa trecutului,
n’ai putut compara ceea ce este cu ceea ce a fost ca astfel să descoperi
adevăratele cause ale răului?”[1]
I.C. Brătianu se întreba dacă e corect să pui toată
responsabilitatea în cârca părinţilor şi a profesorilor, adică a indivizilor,
atât timp cât şcoala e organizată şi controlată de guvern: „Cuvintele ce ai
adresat profesorilor şi părinţilor am zis c’au fost destul de simţite pentru ca
să‑i pătrundă şi să‑i facă să‑şi îndeplinească datoriile lor c’o îndoită
silinţă; dar permite‑mi şi mie ca ’n cualitatea de părinte de familie să esamin
dacă şi guvernul n’are nimic a‑şi oserva, de nu este nevoie ca şi dânsul să‑şi
schimbe sau să‑şi îmbunătăţească metoda în acţiunea ce are asupra instrucţiunii
publice. Pe cât timp o funcţiune socială este lăsată la acţiunea individuală a
cetăţenilor, răspunderea toată cade asupra lor; dacă ’naintea creării armatelor
permaninte, a disciplinei şi a tacticei moderne, cetăţenii unui Stat erau
curagioşi, oameni de arme, aceasta o datoreau bărbăţiei lor, demnităţii lor, patriotismului
lor individual; dacă asemenea până când nu se organisase instrucţiunea publică,
până când guvernele nu concentraseră în mânele lor instrucţiunea naţională,
cetăţenii erau bine educaţi şi cu multă instrucţiune, tot meritul era al lor,
şi guvernele aveau puţină răspundere. Acolo însă unde armata a devenit
permaninte şi supusă la o acţiune directă a guvernului, acolo unde s’a
organisat o educaţiune publică şi s’a concentrat în mânele guvernului toate
mijloacele de instrucţiune, rămânând individului un foarte mic rol, mai toată
răspunderea a căzut asupra guvernului, precum tot lui i s’a atribuit şi partea
cea mare a meritului: soldaţii ca şi ofiţerii Papei erau proverbiali în
nemernicia lor şi tot acei oşteni ca legiuni ale lui Garibaldi s’au arătat eroi
la 49”[2].
Brătianu verifică apoi aceste principii prin
aplicare la istoria românilor, arătând cum vitejia românească şi vrednicia
cărturărească ţineau, în trecut, de virtutea boierească şi ţărănească, nu de
cea a unor state prea slabe pentru a întreprinde eforturi sistematice în acest
sens: „Dar să studiem teoria mea într’un cas mai local şi care să nu mai poată
lăsa nici o îndoială despre esactitatea sa. În timpii trecuţi, pe când Românii
n’aveau nici armate disciplinate, nici instrucţiune concentrată, ei avură
oameni mari de resbel, eroi; oamenii lor de Stat nu cedau în nimic celor din
Statele vecine, şi documentele ce se găsesc în Archivele străine scrise de
dânşii, precum şi cuvintele ce ţineau în latineşte ca ambasadori în dietele
Poloniei ş’ale Ungariei, ne mărturesc că ei erau foarte instruiţi pentru timpii
aceia şi n’aveau nevoie de străini cari să scrie sau să comande pentru dânşii”.
Acele vremuri pre‑moderne erau, afirmă Brătianu, „timpi când fiecare monastire
era o universitate, fiecare casă boierească un colegiu, fiecare boier un
instructor de arme ş’un iniţiator la vitejia Românească”[3].
Venind mai aproape de epoca sa, Brătianu îl evocă pe
Gheorghe Lazăr, unul dintre oamenii mari, care au ştiut să „gândească şi să
voiască pentru o naţiune întreagă”: „Lazăr, necunoscut, neavând alt titlu decât
acela de Român, ce atuncea, cum am zis, era un nume de dispreţ, din fundul unei
chiliuţe din hanul lui Şerban‑Vodă, pre câtu ’mi aduc aminte, găsi discipli şi
patroni şi rădică o şcoală măreaţă, puternică, nu de piatră şi de var, ci o
şcoală morală de unde virtutea, patriotismul, amoarea ştiinţei şi devotamentul
până la sacrificiu pentru binele public se răspândiră ca nişte raze
bine‑făcătoare peste toată România. Acestei suflări de viaţă, de viaţă română,
datorim tot ce avurăm păn’acum; ea ne‑a dat Văcăreşti, Eliazi ş’Asăcheşti,
Alessandreşti şi Alessandri; ea inspiră pe legistul Moroiu, care ne aduse un
minut aminte demnitatea magistraţilor români, ea a dat inimă lui Gr. Ghica
Vodă, lui Constandin Bălăceanu, Mitropolitului Grigorie; ea a însufleţit pe
Dinicu Golescu, pe Câmpineni şi Gr. Cantacuzino; ea a făcut să nască noi
Cantemiri, ca iubitul nostru şi de fericită memorie Bălcescu, ea a dat
devotament acelor legiuni modeste de profesori cari serviră de cadre la începul
organisării instrucţiunii publice şi cari, prin spiritul ce‑l aduseră în noile
şcoale, ne făcură se credem într’un viitor prosper şi glorios; tot acea suflare
a şcoalei lui Lazăr deşteptă inimile Românilor, le ’mbărbătă şi, prin Vladimirescu,
prin Solomon, prin Magheru, ne dovedi că nu este vitejia care a părăsit pe
Români, ci ocasiunea, condiţiunile proprii d’a se manifesta”[4].
Date fiind aceste dovezi de vitejie şi cultură ale
românilor lăsaţi să se organizeze singuri, organic, Brătianu se întreabă dacă e
normal ca guvernanţii moderni, având la dispoziţie un stat ale cărui mecanisme
ordonează şi controlează viaţa cetăţenilor, să pună eşecul mecanismelor şi
politicilor guvernamentale pe seama cetăţenilor. Statul modern, arată Brătianu,
construit în jurul centralizării administrative, are resursele, mijloacele şi
autoritatea şi şi‑a arogat şi puterile de a interveni şi de a regla aspecte ale
vieţii private sau publice care depăşesc cu mult limitele a ceea ce făcea
statul pre‑modern sau posibilităţile de rezistenţă ale cetăţenilor din statul
modern. De la şcoală la raporturile omului cu Dumnezeu, totul e supus
intervenţiei statului: „N’avem, domnule director, decât se ne aducem aminte
că’n trecut, la noi ca ’n toată Europa, guvernele aveau un rol foarte restrâns
în societate; că acţiunii individuale erau lăsate mai toate funcţiunile sociale
de cari era nevoie ca să se satisfacă trebuinţele societăţii; chiar în apărarea
ţărei guvernul n’avea alt rol decât d’a convoca pe apărători, d’a le da semnalul,
d’a‑i conduce; în urmă însă, prin progresul ce a făcut spiritul omenesc, s’a
dovedit că oricât de puternică este acţiunea individuală ea n’are decât puterea
unui atom în comparare cu puterea de acţiune a asocierii tuturor acţiunilor
individuale. D’aci născu preocuparea d’a se găsi o combinare; o organisare
socială care să concentre toate aceste acţiuni fără ca să stârpească, fără
măcar ca să micşoreze acţiunea individuală în această asociaţiune generală.
Acesta este problema cea mare pusă de civilisaţiunea modernă, ş’a căreia
deslegare frământă de la un timp încoace cu atâta putere societăţile
Occidentale. Trebuinţele însă ce au creat şi crează pe toate zilele o
civilisaţiune ce naintează cu iuţeala vaporei şi care sboară, pot zice, pe
aripele electricităţii nu puteau aştepta soluţiunea acestei probleme, şi cum
asociaţiunea, supt toate formele, putea singură se dea resultate cari să
’ndestulese acele trebuinţe, societăţile au alergat ş’au împrumutat o maşină
care în vechime, şi mai cu osebire la Romani, a dat resultate măreţie:
Centralisarea administrativă. Astfel cele mai multe din Statele cîvilisate au
concentrat în mânele guvernului acţiunea individuală în ceea ce priveşte
apărarea ţărei, a menţinerii ordinii din întru, adică a asicurării fiecărui cetăţian,
a instrucţiunii şi educaţiunii, precumu ş’a tutor lucrărilor ce privesc
înlesnirea comunicărilor ş’a transportului. Unele din aceste State au combinat
astfel sistema lor de administrare încât a mai lăsat un oarecare rol şi
individului în aceste funcţiuni sociale; dar altele, precum este ş’al nostru,
au concentrat toată acţiunea în mâna guvernului; nimic nu mai se poate mişca
decât prin voinţa sa. Este un bine să se împingă această sistemă până la
estremitate, adică până la absolutism? Vom vedea […] Ceea ce însă ar trebui
s’atragă atenţiunea noastră mai multă este că de ce un guvern este mai june
d’aceea şi presomţiunea lui este mai mare; astfel am văzut la noi guverne cari
au voit s’absoarbă chiar acţiunea religioasă, care ’n fond nu este altă decât
ca tot guvernul să reguleze şi relaţiunile noastre cu Dumnezeu; nu vă miraţi
dară, nu imputaţi Românilor dacă ei aşteaptă tot, dacă cer tot de la guvern, ba
încă dacă‑i impută chiar intemperiele cerului; ori ce drept atrage după dânsul
o răspundere; cine dară nu voieşte să ia o răspundere mai presus decât suferă
puterea unui om să nu‑şi însuşească nici atribuţiuni, drepturi ce un om nu
trebue, nu poate să le aibă decât sfidând dumnezeirea”[5].
Nici în privinţa învăţământului lucrurile nu stăteau
altfel, puterile şi ramificaţiile birocratice ale guvernului fiind
copleşitoare: „Să revenim însă la subiectul nostru, la instrucţiunea publică.
Astăzi, la noi, […] orice acţiune, orice iniţiativă în ceea ce s’atinge de
instrucţiunea publică şi particulară este ridicată indivizilor precum şi
oricării asociaţiuni particulare; această funcţiune socială a devenit o
atribuţie esclusivă a guvernului; el dispune de fondurile ce societatea română
consacră pentru instrucţiunea publică; şi chiar atunci când un individ sau mai
mulţi împreună ar voi să consacre fonduri particulare ca să deschidă o şcoală
nu pot s’o facă până ce guvernul nu le dă autorisare, nu le concede o părticică
din dreptul său, şi încă şi dup’aceasta programa instrucţiunii trebue să fie
censurată de guvern”[6].
Brătianu conchide că e lipsit de patriotism şi de
onestitate să învinuieşti românii lipsiţi de pârghiile guvernului de păcatele
elitelor incapabile să structureze România aşa cum ar trebui: „Constatai cred,
domnule directore, care era puterea de iniţiativă individuală a Românilor nu
numai într’o epocă atât de depărtată de noi încât să ne scape din vedere
condiţiunile organice ale societăţii d’atunci, ci chiar în timpii ce am apucat
mulţi dintre noi; nu numai într’o epocă de vigoare naţională ci chiar atunci
când eram mai căzuţi decât întotdeauna. Să ’ncetăm dar cu recriminările, cu
insultele, ce la toate ocasiunile s’aruncă naţiunii române, să nu mai căutăm
scusele relelor ce ne bântuie în stârpirea, în nemernicia indivizilor; să lăsăm
acest rol inimicilor naţionalităţii nostre, iar noi să ne convingem că nu
suntem în nimică mai corupţi, cel puţin de ce eram supt regimul Fanarioţilor,
că simţimântul naţional n’a periclitat supt guvernele ce a succedat p’acelea ce
ne veneau din Fanar, că părinţii nu‑şi iubesc astăzi copiii mai puţin decât în
trecut, că aspirările d’a se lumina nu sunt mai slabe decât altă dată şi încă,
că idealul naţional şi social este astăzi mult mai nalt decât acela al
părinţilor noştri, şi să căutăm causa morbului ce bântue nu numai instrucţiunea
publică dar toate instituţiunile noastre naţionali aiurea decât în degenerarea,
în nemericia, în nepăsarea particularilor”[8].
În concluzie, în condiţiile în care guvernul are
toate pârghiile şi stabileşte principiile şi modul de desfăşurare ale
sistemului de învăţământ, cetăţenii trebuie să ceară socoteală guvernului, nu
invers: „Dacă stăruiţi să păstraţi sistema de astăzi, atunci rolurile se
schimbă, şi nu dumneavoastră, cei de la putere, ci noi, părinţii de familie,
precum şi profesorii avem dreptul şi datoria să vă cerem socoteală şi să vă
întrebăm: ce faceţi cu atâta avuţie ce am pus la disposiţiunea dumneavoastră?
Ce faceţi cu atâta sciinţă ce am pus la picioarele dumneavoastră? Căci cine
poate nega că astăzi avem fără comparaţiune mai mulţi învăţaţi decât în timpul
lui Lazăr? Ce faceţi cu copiii noştri asupra cărora am renunţat la drepturile
noastre naturale ca să şi le însuşească Guvernul? Mă opresc aci, domnule
director, căci n’am luat pana nici ca să critic, nici ca să încriminez, ci că
se te conving şi pe dumneata, cum sunt convins şi eu, că cu sistema ce domneşte
astăzi în privinţa instrucţiunii ş’a educaţiunii publice nu mai este nimic a
aştepta de la iniţiativa cetăţenilor ci tot de la guvern; că el, care a
concentrat toată acţiunea naţională într’însul trebue să se ridice şi la
înălţimea aceea unde geniul României să se poată manifesta printr’însul
nemaiputîndu‑se manifesta, ca în trecut, prin fiecare Român”[9].
[1] Ioan
Brătianu, Instrucţiunea Publică. Epistolă către d‑lu directore alu
Ministeriului Instrucţiunii publice, adresată cu ocasiunea cuventului oficiale
pronunţiatu de domnia‑sea la împărţirea premiiloru (Bucuresci: Tipografia C. A.
Rosetti, 1865), 5
[2] Ioan
Brătianu, Instrucţiunea Publică…, 6
[3] Brătianu,
Instrucţiunea Publică, 6‑7
[4] Brătianu,
Instrucţiunea Publică, 7‑8
[5] Brătianu,
Instrucţiunea Publică, 10‑11.
[6] Brătianu,
Instrucţiunea Publică, 12.
[7] Brătianu,
Instrucţiunea Publică, 15.
[8] Brătianu,
Instrucţiunea Publică, 9.
[9] Brătianu,
Instrucţiunea Publică, 16.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu