Fix acum șapte ani, celebrul tefelist Lucian Mîndruță, o combinație între Ioana Ene Dogioiu, Moise Guran și Oana Pellea, era de părere că foștii ofițeri ai Armatei Române nu doar că fac umbră pământului degeaba dar, și mai grav, votează și, astfel, nu mai pun mâna pe putere ăia pe care îi considera el demni de pretențiile sale. La acea vreme, Mîndruță era cam ceea ce Andrei Caramitru, fiul primului sâsâito-fonfăit al scenei românești, încă nu visa să fie, un soi Caranica&Belimace ateu, cu bicicletă, cască, cotiere și bidonaș cu apă între picioare. Ei bine, la acea vreme, sub impresia spuselor lui, am scris și eu un text pe care i l-am adresat public, despre unul dintre foștii ofițeri ai Armatei Române, care pe atunci încă mai făcea degeaba umbră pământului lui Lucian Mîndruță, tatăl meu.
La câteva zile după ce senatorul Florin Cîțu, un altfel de Lucian Mîndruță, dar unul cu vlagă și mânecuțe de contabil, tefelist și el chiar dacă cu chelie, a descoperit că bugetarii cu salariile lor cât al lui, ăla de senator – sigur, mai puțin securiștii și magistrații, de ăștia nu este bine să zici nimic – fac umbră degeaba pământului său, am descoperit din întâmplare textul meu de atunci. Și am mai descoperit ceva: că pe oamenii proști și răi timpul nu-i desparte, ci îi unește. Așa cum i-a unit pe Lucian Mîndruță și pe Florin Cîțu, siamezi în a identifica problemele Cetății și a detecta pricina răului social în semeni de-ai lor și în a sugera ceea ce Stalin afirma fățiș: un om poate reprezenta o problemă, dacă omul dispare, dispare și problema.
Dar iată textul pe care l-am scris în august 2012, pe vremea când tatăl meu încă mai trăia și, cu câte un vot, își permitea să le strice mîndruților și cîților năzuințele electorale:
”Tatăl meu, domnule Lucian Mîndruță, colonel inginer genist în retragere, un bătrân de 78 de ani, altfel „pensionar nesimțit”, încadrat de tine la „nostalgici, revanșarzi, ratați și complexați de tot felul, reacționari roș-maronii cu trese purtate în nici un război”, este unul care se zbate, așa cum bine zici, pentru democrație. Asta când nu face matematică cu nepoțica sa, fiica mea, și asta, după ce toată viața a desfăcut bombe, după ce camarazi de-ai săi și-au pierdut viața la un metru de el, sau au rămas fără mâini.
Când faci și desfaci bombe, Lucian, ți se întâmplă ceva foarte plăcut, ai senzația că trebuie să faci pipi la intervale de câteva minute. Din toată cariera sa, i-a rămas drept amintire exact acest reflex, generat de zeci de ani de frică, de spaimă animalică. Drept pentru care, nu poate pleca cu mama în vreo călătorie, prin vreo stațiune, la vreun tratament, la vreo plimbare mai lungă de zece minute, nu se poate duce la un spectacol de teatru sau la vreun film, nu se poate duce în vreo vizita mai simandicoasă, iar cu fetița mea nu se poate duce decât prin parcuri care au wc-uri publice.
Altfel, tata este băiat de liberal arțăgos, chestie care era menționată chiar pe coperta dosarului sau de cadre, pentru ca din vreo greșeală să nu fie luat de lângă bombe și pus în vreo funcție de comandă.
Da, n-a avut parte de războaie! Asta nu înseamnă ca a decis el asta sau că ar fi dezertat. A fost pregătit însă să moară. În 1968, când trupele Tratatului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia, ca tânăr căpitan inginer a fost chemat să-și apere tara. Era într-o noapte, cam pe la ora 1. A venit în camera băiatului sau, elev în clasa a doua, l-a trezit blând, si i-a spus așa: „băiatul lui tata, este posibil ca tata să nu mai vină niciodată acasă, să știi însă că dacă nu va mai veni, este pentru că s-a dus să te apere pe tine, pe mama, să-și apere țara și casa”. Lucian, atât de puternică este amintirea asta, încât simt și acum în nări mirosul de spirt medicinal de pe obrazul său proaspăt bărbierit.
Mai târziu, în 21 dec. 1989, seara târziu, l-am sunat de la un telefon public, din holul stației de metrou Piața Universității, la unitatea sa, pe care în sfârșit o comanda, pentru a-i spune: „Tata, armata ne împușcă aici, trage în oameni în plin. Dacă te scot ăștia și pe tine, nu cumva să tragi în lume!”. „Fii foarte liniștit, așa mă cunoști? Dacă se va pune problema, știu exact ce am de făcut!”
Aveam sa aflu peste câteva zile ce ar fi făcut, i-ar fi împușcat pe CI-ști și pe secretarii de partid ai unității și apoi și-ar fi tras și lui un cartuș în cap.
Câteva luni mai târziu, îmbrăcat în uniforma militară, dădea interviuri din Piața Universității, în vremea „golanilor”, unor televiziuni străine. N-a fost dat afara din armata, doar pentru că eu eram deja un ziarist de temut.
A fost însa pensionat înainte de vreme, pentru că eu am dezvăluit afacerea „Țigareta 1”, afacere din care colegi de-ai săi au devenit milionari în dolari. Colegii ăștia au intervenit la tata să mă oprească din scris, tata i-a băgat în locurile cuvenite, drept pentru care ministrul Niculae Spiroiu l-a trecut în rezerva înainte de vreme.
De ce ți-am povestit astea? Ca să aflu de la tine, pentru ca-ți observ o fina și adâncă înțelegere a tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru și o mare propensiune pentru operarea cu adevăruri, noțiuni și sentințe absolute, ca sa aflu de la tine, deci, dacă tata mai are sau nu voie să se zbată pentru democrație. Pentru că încă se mai zbate, bietul de el! Sigur, atât cat mai poate, într-o discuție cu vecinii, cu un vot, cu vreo înjurătură cazonă, cu d-astea!
Bătrâneți senine, Lucian!”
De atunci, așa cum am spus, au trecut șapte ani. În răstimpul ăsta tatăl meu a plecat la camarazii lui din toate oștirile lumii și ale istoriei, nepoata lui pe care a învățat-o să socotească mai are un an și termină liceul, iar eu, fiul lui, încep să semăn din ce în ce mai mult cu el, atunci când el devenea un bătrân. Mai toate s-au schimbat exact după cum a lăsat Dumnezeu.
Doar prostia și răutatea sunt neschimbate! Ne privesc fix, ca într-un coșmar, cu ochii larg deschiși, două insecte hidoase încremenite de o glaciațiune, rămase tinere în cristalul apei care le-a încleștat pe veci.
Autor: Mirel Curea
