Aforismul zilei - Traian Dorz

 "Cei morţi continuă să trăiască şi pe pământ, în amintirea celor vii, prin faptele lor bune".

                                                  Traian DORZ

Lumea Poeziilor - Traian DORZ

 

Aforismul zilei - Traian DORZ

 

Trenul vieţii - Traian Dorz

Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.

Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt staţii!
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Însetaţi după plăceri!

Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte-un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.

Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEŞNICIEI:
Am trăit şi n-am ştiut!

Aforismul zilei - Traian Dorz

PICURI DE ÎNȚELEPCIUNE. OMUL, INTENȚIA DIVINĂ ȘI ...LUMINA

                                  

                        1.„Lumina este o predică fără cuvinte, este o lucrare fără zgomot, este o jertfă și o luptă în tăcere.Mărturisirea Evangheliei prin viu grai, sau cu condeiul, este totdeauna, nu numai lumină, ci și sunet. De cele mai multe ori e mai mult sunet decât lumină.  De aceea lucrarea aceasta atrage o parte de merit  și asupra aceluia prin care ea se răspândește, păgubind astfel pe Hristos căruia I se cuvine orice laudă și mulțumire.”

                        

                           Traian Dorz-„Împreună lucrători cu Dumnezeu”

                       

2.„Cea mai mare minune este aici, că se află un corp, o planetă plină de viață care este Pământul. Acesta este înzestrat cu ființe omenești care mă copleșesc cu darurile  pe care le au. Cel mai de preț dar  pe care omul l-a primit de la Creatorul tuturor este sufletul, sufletul nemuritor,  prin care această ființă-omul-este moștenitor al vieții veșnice”.

                        „Reflecții-III”-(Din caietele Arhiepiscopului JUSTINIAN al Maramureșului și Sătmarului)

                       

3.„Dumnezeu ”a făcut totul din partea Sa pentru om, până și Jertfa Sa supremă de pe Cruce, dovedește că omul are valoare deosebită, are un preț imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intenției divine; centrul și sinteza creațiunii Sale; lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută. Iată de ce suntem datori a viețui  potrivit acestei intenții divine; adică să trăim deodată, și ca persoane văzute, și ca persoane nevăzute. Când omul trăiește în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunță la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.”

                                   Ilie Bucur-„Flori alese din grădina părintelui Arsenie Boca”-volumul II.

                      

  P.S. Dacă lumina care este în noi nu este de la noi, ea trebuie să-L arate pe Acela care ne-a dăruit-o. Cel mai mic ciob de sticlă, sau cel mai ascuns bob de rouă peste care strălucește soarele, îl arată pe soare. După puterea lui de cuprindere, ciobul de sticlă sau bobul de rouă arată în întregime soarele care îi dă strălucirea sa. Te minunezi adesea de strălucirea și frumusețea sa , pe care o are un biet ciob de sticlă, lucind din vreun loc unde a fost aruncat, când iată că din el luminează fața soarelui. Sau un mic strop de rouă dintre niște spini, când o rază de soare s-a oprit o clipă asupra sa.

                        Așa suntem și noi. Nu suntem decât niște biete și trecătoare cioburi aruncate în această existență. Dar când raza soarelui Hristos se oprește o clipă asupra noastră, ce minunat putem noi face să vadă lumea  o parte din El în mijlocul lor. Nu suntem adesea decât niște mici stropi de rouă între spinii atâtor dureri ale acestei existențe de o clipă. Dar când o rază din harul lui Hristos pătrunde în inima noastră, fața noastră devine strălucitoare; și oamenii, văzând această lumină, preamăresc pe Dumnezeu. Fă ca toată lumina Ta să se proiecteze spre Hristos, de la care ai primit-o! Slăvește cu toată puterea pe Dumnezeu care ți-a dat-o!

                                          

                                               „1001 CUGETĂRI” VOL.XII

                                                          Prof. Olimpia Mureșan L.S.R. Maramureș

                                                          Preot Ortodox Român Ilie Bucur   Sărmășanul                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           

                                   

Lumea Poeziilor - Traian DORZ

Aforismul zilei - Traian DORZ

LUMEA POEZIILOR

POESIS - TRAIAN DORZ

A fost cândva o veşnicie

A fost cândva o veşnicie

în care toate câte sunt

erau în Tine iar Tu-n Tatăl

Idee-ntâi, — apoi Cuvânt.

...Tu Cel ce-acum, oriunde-n toate

eşti Viaţă, Sâmbure şi Miez

Fiinţă, Suflet şi Mişcare

— întreg niciunde nu Te vezi.

Prin Tine stă, prin Tine suie

lumina-ntregului pătruns,

Tu Care ne dezvălui totul

ne eşti mereu Cel mai ascuns.

Tu Cel ce, cât Te-aflăm mai dulce,

eşti mai dorit şi mai căutat, —

cu cât mai mult ne-apropii totul

ne pari mereu mai depărtat.

...Va fi cândva o Veşnicie

când iar vei strânge câte sunt

în Tine-ntâi, apoi în Tatăl

- Ideea de după Cuvânt!...

A lumii avuţii le caută

A lumii avuţii le caută tot mai puţin, căci ele-ţi fac

tot mai împovărată viaţa iar sufletul tot mai sărac,

dar avuţiile credinţei şi-ale iubirii lui Cristos

le caută tot mai mult că-n ele stă tot ce-i vrednic şi frumos.

Spre lume nu-ţi fă nici un prieten, căci prietenii lumeşti mereu

îţi nimicesc orice virtute şi te despart de Dumnezeu;

far fă-ţi cât poţi mai mulţi prieteni, din cei ce-L caută pe Cristos,

căci ei ţi-aprind mai mult dorinţa spre tot ce-i vrednic şi frumos.

A lumii voie vinovată să cauţi s-o faci cât mai puţin

căci voia lumii desfrânate e nimicire şi venin;

dar caută ne-ncetat a face mai bine voia lui Cristos

că-n ea stă veşnica răsplată a tot ce-i vrednic şi frumos.

A trecut Isuse vântul

A trecut Isuse vântul de-ndoieli şi de-ntrebări

dar adâncurile mele uneori se mai frământă,

uneori mai pierd seninul şi mai vin acele stări

când prăpăstiile mele mă-ntristează şi-nspăimântă.

Dar nu-i zbuciumul căutării în acest frământ slăvit

ci-opintirea năzuinţei de-a mă înălţa mai tare

către zările divine ele-acelui cer suit

din lumină spre-o lumină tot mai mare şi mai mare.

Nu-i popas să mă reţină, nici ajuns la vreun hotar

când avântul mă avântă mai departe şi departe,

simt mereu în mine-ndemnul ce mă-mpinge iar şi iar

fără preget, fără stăvili, dincolo de orice moarte.

Presimţirea-nfrigurată a răpirii sufleteşti

mi-e ca teama-mbrăţişării cu puterile divine,

însă greutatea slavei din trăirile cereşti

nu-mi apasă ci-mi descarcă tot trupescul de pe mine.

Ce milenii de lumină pot străbate-n duh cu-un gând,

cum să-Ţi pot găsi cuvinte şi cântări de preamărire,

care oare e hotarul unde-aş obosi cântând,

când această veşnicie mi-este-un zbor prin strălucire?

Acel ce pururi are grijă...

Acel ce pururi are grijă

de orişicine-i în necaz

îţi numără şi ţie paşii

şi lacrimile pe obraz.

Să nu-ţi pierzi la necaz credinţa

şi nici nădejdea când ţi-e greu

nici dragostea când eşti la bine

— că-n ele-L pierzi pe Dumnezeu.

El ştie cât să-ţi lase lupta

de greutăţi şi de-ndoieli

la timp îţi va trimite harul

prin care sufletul să-ţi speli.

El ştie cât să-ţi lase-n lume

viaţa-n bine să-ţi răsfeţi

şi să ţi-l ia când e să-ţi piardă

comoara veşnicei vieţi.

El ştie când e de mustrare

nevoie spre-ndreptarea ta

el ştie-n flacăra-ncercării

cât poţi să stai — şi când s-o ia.

Să-I mulţumeşti de tot ce Domnul

îţi dă-n viaţă de-orice fel

pe El Îl ai când ai credinţa

nădejdea şi iubirea-n El.

Acesta-i Golgota

În marea de păcate

În valuri de necaz,

Mai sus de-acestea toate

Golgota stă şi az’,

Din chinuri şi pieire

Scăparea e la ea -

Liman de izbăvire

Aceasta-i Golgota.

Atâtea răni amare

Şi plâns nemângăiat

Şi-atâta frământare

Sub ea s-a alinat,

Căci orişice durere

Se stinge lângă ea -

Izvor de mângăiere

Aceasta-i Golgota.

În zilele-ntristate

În nopţile pustii

Aduce neuitate

Şi sfinte bucurii,

Viaţa cea pustie

Cu ea se va umplea -

Izvor de bucurie

Aceasta-i Golgota.

Când sufletul suspină

De patimi frământat

Acolo îl alină

Un cântec minunat

A Crucii Jertfă cânta

De taina-nchisă-n ea -

Cântarea cea mai sfântă

Acesta-i Golgota.

O inimă zdrobită

De plâns nestăvilit

Ajunge fericită

Când harul i-a găsit;

Acolo-i mântuirea

Slăvită ce-i lipsea -

Deplina fericire

Aceasta-i Golgota.

În faţa mării moarte

E limpede izvor

Ce-n veci de veci împarte

Viaţă tuturor

Ţâşneşte din vecie

Şi-n veci nu va seca -

Izvor de apă vie

Aceasta-i Golgota,

Din adâncimi de rele

Scăparea e în sus,

În orice clipe grele

Nădejdea e Isus.

Sub Crucea răstignirii

În Jertfa de pe ea

E preţul mântuirii

Aceasta-i Golgota.

Şi harul Jertfei sfinte

Tot caut să-l înţeleg

Dar n-a fost încă minte

Să i-l cuprindă-ntreg.

E mai presus de fire

De tot e mai presus -

Şi-nfrânt de-a ei mărire

Mă-nchin şi plâng ISUS.

Alături am purtat

Alături am purtat povara

aceleiaşi slăvite cruci

deşi, necunoscut şi tainic,

tu altfel ţi-a fost dat s-o duci.

Aceeaşi înspinată creangă

a-ncununat şi fruntea ta,

deşi, tăcut şi singuratec,

de tine nimeni nu ştia.

Eu, din răsplata suferinţei

ceva şi-n lume mi-am primit,

dar tu purtând-o neştiută

chiar şi de-aceasta te-ai lipsit.

O, Mâine, când în Cer Stăpânul

va răsplăti pe drept ce-am dat

— răbdarea ta necunoscută

va străluci mai minunat.

 

Biografie - poetul Traian Dorz

Literatura sensibilitatii religioase româneşti a avut în poetul Traian Dorz una din vocile sale de o expresie cu totul aparte, am putea spune unica, prin profunzimea trăirii religioase.

 Poetul a vazut lumina zilei in noaptea de Craciun a anului 1914, in catunul Raturi (azi Livada Beiusului) din comuna Mizies, judetul Bihor, in apropiere de Beius. Parintii sai, Constantin si Maria, erau buni gospodari si crestini respectati in sat pentru cinstea si vrednicia lor. Era unicul copil la parinti si, bineinteles, acestia voiau sa-l vada ajungand un bun gospodar la casa lui si un sprijin de nadejde la batranete. Baiatul insa se simtea nascut pentru altceva, mai bun. Iubea cartea, citise tot ce era de citit in micuta biblioteca a scolii primare si in aceea a bunului sau invatator, Savu Halbac. Dar, tocmai acum, la terminarea celor sapte clase, a intervenit ceva, un eveniment-cheie, in viata copilului Traian Dorz, care i-a schimbat traiectoria existentei sale. La examenul de incheiere a celor sapte clase primare, sustinut la Beius in 7 iunie 1930, a fost premiat, iar preotul care preda Religia, pentru raspunsurile exemplare la aceasta disciplina, i-a dat ca premiu special cartea Corabia lui Noe, de preotul Iosif Trifa, din Sibiu. Autorul era intemeietorul si conducatorul pamantesc al Miscarii Oastea Domnului, infiintata la 1 ianuarie 1923, la Sibiu, o lucrare de regenerare moral-spirituala a poporului nostru in granitele ortodoxiei strabune. Cartea l-a zguduit puternic pe proaspatul absolvent. In 8 iunie, in duminica Rusaliilor, terminand lectura cartii, simti ca trebuie sa-si schimbe viata, asa cum autorul, in final, o propunea fiecarui cititor.

 Printr-o scrisoare adresata centrului Oastei din Sibiu, il ruga pe Parintele Iosif Trifa sa-l inscrie si pe el in randurile ostasilor si sa-i trimita foaia ŤOastea DomnuluiĹĽ, suplimentul duhovnicesc al saptamanalului ŤLumina SatelorĹĽ. Ambele erau redactate de catre preotul sibian.

 Frecventarea cartilor din biblioteca scolii si pe cele ale profesorului de religie care l-a premiat a avut doua consecinte importante asupra adolescentului. Prima era aceea ca poate sa aspire la ceva mai mult decat majoritatea tinerilor de varsta lui si deci sa iasa din perimetrul vietii rurale. Ca urmare, fara stirea parintilor, se prezinta la examenul de admitere la “Scoala de Arte si Meserii” din Beius. Reuseste printre primii, dar tatal sau ii da de urma si-i interzice sa urmeze cursurile acestei scoli. La fel pateste si in urma reusitei la “Liceul Militar” din Targu Mures. Sunt primele interdictii care intervin in viata lui.

 A doua consecinta, si cea mai importanta, a fost aceea ca lectura cartilor Oastei Domnului si a foilor ei religioase i-a trezit pe nesimtite dorinta si disponibilitatea sufleteasca de a scrie el insusi versuri spre slava lui Dumnezeu. Astfel trimite primele sale incercari Parintelui Iosif Trifa, iar acesta, intuindu-i talentul si evolutia viitoare, i le publica in ŤLumina SatelorĹĽ. Exercitiul acesta creator insemna pentru el o descarcare si o implinire, in acelasi timp. In spiritul ostasiei, incepe deplasarile prin satele din jurul Beiusului, in misiune cu cartea si cu propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu.

 Cand a implinit varsta de 18 ani, parintii il silesc sa se casatoreasca, crezand ca intemeierea unei familii va pune capat plecarilor sale misionare. Dimpotriva, situatia familiala se inrautateste. In lucrarea sa autobiografica “Hristos - marturia mea” (3 vol.) sunt infatisate aceste framantari care, in cele din urma, sfarsesc prin chemarea pe care i-o face Parintele Iosif Trifa, in 1934, de a merge la Sibiu. Aici, alaturi de mentorul sau, va incepe o bogata activitate publicistica, lucrand la redactarea periodicelor Oastea Domnului, Isus Biruitorul, Ecoul, Glasul Dreptatii, Ostasul Domnului etc. Tot la Sibiu ii va aparea si primul volum de versuri, “La Golgota”. Din 1938 si pana in 1943, impreuna cu invatatorul Ioan Marini, va fi redactor la Oradea, la Cluj sau in alte locuri din tara al publicatiilor religioase: Ogorul Domnului, Viata Crestina, Misionarul Vietii Crestine, Familia Crestina, precum si al calendarelor-almanah ale acestora. N-a mai urmat nici o scoala, dar va evolua spiritualiceste ca un autodidact de elita, pana ce Dumnezeu il va chema la El.

 Timp de mai bine de sase decenii, Traian Dorz va fi unul din cei mai buni misionari ai Oastei Domnului, psalmist si propovaduitor neinfricat. Blestemul interdictiilor a planat insa mereu asupra lui, parca pentru a-l impiedica cu orice pret sa-si implineasca chemarea pentru care Dumnezeu l-a randuit. Aproximativ optsprezece ani, parintii si sotia, care nu i-au inteles aceasta chemare, au iscat fel si fel de oprelisti pentru a-l impiedica sa-L vesteasca pe Iisus Hristos asa cum cerea Biserica cea Luptatoare. Incepand cu anul 1948, cand regimul necredintei a preluat puterea politica, sugrumand libertatile religioase, si pana la moartea sa, in 20 iunie 1989, interdictiile s-au permanentizat si diversificat. Oastea Domnului, miscare a ortodoxiei militante, a fost declarata “secta cea mai periculoasa” si scoasa in afara Legii pentru ca nu voia sa renunte la crezul ei crestin, ci, dimpotriva, sa-l mentina viu in constiinta credinciosilor Bisericii noastre bune si strabune. De-a lungul existentei sale zbuciumate, presarata cu scurte pauze, poetul a totalizat peste saisprezece ani de inchisoare. In 1959, a fost condamnat la saptesprezece ani de munca silnica pentru intreaga lui activitate. Decretul de gratiere generala din 1964 ii va reda libertatea. Va fi insa supravegheat pas cu pas si impiedicat sistematic sa scrie si sa-si manifeste convingerile sale. Domiciliile fortate, chemarile inopinate la organele de securitate il vor tine mereu intr-o stare de alerta. Interdictiile devin acum si mai suparatoare si umilitoare.

 Candva, intr-un trecut de trista amintire, a nu stiu cata “sectie” dintr-un nechemat si obtuz “Comitet Central” al Partidului Comunist, care avea pretentia sa ia locul lui Dumnezeu in lume, a hotarat, intr-o sedinta de pomina, “axata pe problemele muncii scriitoricest- ca numitul Traian Dorz, fiind un mistic retrograd, n-are dreptul sa scrie, ba, mai mult, n-are nici talent!” Era ca si cum cineva ar porunci soarelui sa nu mai lumineze sau izvorului cristalin sa nu mai curga, sau vulcanului sa nu mai erupa”

 Astfel, dupa cum afirmam in randurile precedente, mai bine de saptesprezece ani si alti ani grei de presupusa libertate, acesti oameni nesabuiti s-au jucat “de-a privighetoarea si colivia” cu poetul Traian Dorz. Dar cantaretul incatusat n-a putut fi oprit. El a devenit, cum spunea un admirator al sau, “o harfa spanzurata de-o streasina de inchisoare”, vorbind intregii lumi despre credinta in Hristos si despre calvarul Romaniei crestine.

 In pauzele de “libertate”, cu domiciliul obligatoriu la Livada Beiusului, trudind din zori si pana-n noapte la muncile campului, seara, intors acasa istovit, “cu maini batatorite de sapa si de ger”, dupa o cina frugala, se aseza in pat, unde, acoperindu-se complet cu patura, la lumina lanternei, isi scria poeziile si meditatiile crestine. Militianul sau paznicii de noapte, daca zareau cumva vreo luminita inauntru, bateau in geam, aducandu-i aminte ca “n-are voie sa scrie!”. Trebuia sa doarma, sa fie bun de munca a doua zi pe “ogoarele infratite si infloritoare ale colectivei”.

 Astfel si-a petrecut multe nopti, plangand, rugandu-se si scriind, acest trandafir al Golgotei, despre care calaii veacului, zdrobindu-l, n-au stiut ca-i vor spori si raspandi si mai mult mireasma gandului si a simtirii sale.

 Nu mai vorbim de cele aproape 200 de poezii create in inchisoare fie scriindu-le pe cate un ciob de sticla gasit din intamplare si apoi memorate, fie bazat numai pe memorie. In aceste conditii grele de neinchipuit, cu multe sacrificii, lipsuri si riscuri de tot felul, au fost create in inchisoare si lagare de munca fortata ori in precarele pauze de libertate cele aproximativ 100 de titluri de lucrari. Unele volume din aceasta vasta opera cuprind eseistica religioasa, meditatii crestine, altele sunt niste avantate pledoarii pentru pastrarea credintei, iar altele, povestiri pentru copii - de toate varstele. Poeziile sale totalizeaza un numar de peste 5000 de titluri, la care se mai adauga 7000 de proverbe versificate, din intelepciunea romaneasca si aceea a diferitelor popoare.

 Din toata aceasta opera, doar cateva volume de poezii au vazut lumina tiparului, pana in 1947. Creatia poetica a acestor ani este stransa in voĹšlumul “Spre Tara dragostei”, aparut in 1947. Dupa 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tiparit in tara nici o carte dorziana. In schimb, precum in Evul Mediu, a inflorit epoca tenace a copistilor. Manuscrisele erau copiate cu mana sau la masina de scris, in clandestinitate si in conditii de mare risc. Existenta acestor actiuni dovedeste cat de mare era setea dupa literatura crestina in catacombele Estului. Tot atat de primejdioasa si ilegala era raspandirea operei prin benzi magnetice.

 Totusi macar o parte din opera poetica a lui Traian Dorz a vazut lumina tiparului, in strainatate, prin bunavointa si dragostea mai mult sau mai putin dezinteresate ale unor credinciosi neoprotestanti. Mentionam ca acceptul pentru tiparirea acestor lucrari a fost dat de catre autor numai dupa repetatele incercari de publicare esuate in Romania.

 Tiparirea in afara tarii a acestor carti a atras mania autoritatilor comuniste care, in ciuda tuturor asteptarilor, tocmai intr-o perioada de o mai mare deschidere spre Occident prin relatii economice si culturale, in 1982, l-au arestat pe poet si l-au condamnat la doi ani de inchisoare pentru delictul de tiparire si raspandire de literatura interzisa. Probabil, trebuia ca jertfa sa fie dusa pana la desavarsire. In urma interventiei publice din strainatate, a fost eliberat dupa cateva luni.

 Ajuns din nou in mijlocul fratilor sai de credinta, eroul crestin isi va continua lupta cu si mai multa darzenie pentru apararea adevarului si pentru recunoasterea Miscarii Oastei Domnului in adevarata ei lumina de catre autoritatile de stat si de catre pastorii si ierarhii de atunci ai Bisericii Ortodoxe.

 Tema majora a creatiei dorziene o constituie Golgota - izvorul netarmuritei si vesnicei iubiri - si biruinta invierii lui Iisus cel Rastignit. Pentru unii, poetul ar putea sa para o lira monocorda: Iisus, Iisus, Iisus. Dar pe aceasta lira, cantarea poetului ne face sa simtim adancimile inefabile ale credintei. Aceasta, pentru ca in Iisus, asa cum ne spune apostolul neamurilor, “sunt ascunse toate vistieriile intelepciunii si ale cunostintei” (Col. 2, 2-3) si de aici, indemnul aceluiasi apostol: “Iar peste toate acestea, imbracati-va in dragoste, care este legatura desavarsirii” (Ibid. 3, 14). Iar daca Dumnezeu este iubire, atunci intelegem de ce acest poet este un cantaret infocat al Iubirii. Din acest ocean fara margini izvorasc toate apele creatiei sale lirice. Realitatile vietii si ale istoriei devin, pe harfa sa, tot atatea rauri care, transfigurate si primind aura vesniciei, se reintorc tot in el, gasindu-si si implinirea, si desavarsirea.

 In volumul “Locurile noastre sfinte” - o imbinare fericita intre poezie si proza - locurile, evenimentele si personalitatile istoriei noastre nu sunt vazute doar sub aspectul lor real. Poetul scoate la lumina tocmai planul spiritual al acestora, facandu-ne sa vedem partea lor nevazuta cu ochiul omenesc, dar care devin palpabile prin ochiul credintei. Astfel, toate aceste realitati primesc o dimensiune hieratica, devenind niste uriase fresce in catedrala istoriei noastre. Mesterul Manole, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Horia, Alba Iulia, Targu Jiu, Curtea de Arges, Muresul, Oltul, bisericile si troitele maramuresene, toate acestea se transforma in personaje sau in locuri emblematice ale spatiului nostru mioritic, ducandu-ne in final spre Patria de dincolo de zare. In acest fel, aceasta carte-album se transforma intr-un manual de educatie a tuturor generatiilor, autorul devenind un pedagog national.

 La fel de original in valentele sale spiritual-morale este si volumul “Minune si Taina”, dedicat Maicii Domnului. Preacurata Nascatoare de Dumnezeu, in viziunea poetului, este in acelasi timp si modelul de mama pentru toate femeile din lume. Maica Domnului infatisata de poetul transilvanean traieste sub cerul romanesc, in tara aceasta din care a facut o gradina a sa. De aceea si gesturile sale, si grija pentru Pruncul Sfant ne aduc in fata imaginea mamei dupa cea mai buna si sfanta traditie a acestor meleaguri. Din acest unghi spiritual, poetul a “romanizat” intreaga imagine a Maicii Domnului in cel mai nobil inteles al cuvantului.

 Intr-o vreme ca aceea a zilelor noastre, in care interesul pentru poezie scade tot mai mult, publicul gasind alte cai pentru a-si hrani si desfata sufletul si pentru a-si satisface setea de frumos, poezia psalmistului bihorean are o mare putere de a misca inimile si constiintele, de a le transforma, innoindu-le, prin Iisus Hristos, Mantuitorul lumii.

 La peste o mie din poeziile sale li s-au creat melodii adecvate, intrand astfel in biserici, in manastiri si in alte medii religioase din tara si de peste hotare. Dovada ne-o ofera cea de-a opta editie a acestor cantari nemuritoare, ce apare sub titlul “Sa cantam Domnului”.

 Cu toate ca poetul a cunoscut suferinta pe toate treptele ei, el ramane un poet al luminii, al iubirii, al credintei si smereniei. Versurile sale imbraca expresia imnului si a odei sau devin, cand e cazul, cantec de lupta care apara drepturile lui Dumnezeu intr-o lume in care cel rau se sileste pe orice cale sa apere drepturile omului la pacat, adica la desfigurarea sa moral-spirituala. Asadar, aceste versuri au devenit niste cantari luptatoare.

 In noaptea spre dimineata zilei de 20 iunie 1989, Traian Dorz se intalnea cu Luceafarul Diminetii. Sufletul lui isi anunta rasaritul pe firmamentul altei lumi, acolo unde il asteptau bratele deschise al Mirelui sau Ceresc, de a Carui intalnire i-a ars in dor nestins intreaga viata. El i-a luat de pe umar crucea si i-a asezat pe frunte stralucitoarea cununa a biruintelor. Privighetoarea a parasit cuibul ei de lut, spre a se aseza pe una din crengile pomului vietii vesnice.

 Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creata de Traian Dorz il situeaza in constelatia unor mari creatori ai sensibilitatii religioase, precum ieroschimonahul Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotatiile mistice, de ce nu, si cu Daniel Turcea.

 Putem afirma cu toata convingerea ca poetul interzis Traian Dorz de-abia acum, dupa moartea lui, isi incepe cariera literara.

 Sursa: http://www.oasteadomnului.ro/acasa/58/

                                                                                   Iulian COZA