Vasile Ernu: “De ce unul dintre cei mai buni profesori ai României vrea să părăsească sistemul la 61 de ani, după 37 ani de predare?”

 

În timp ce fac de gardă la Alexandrescu, în scop didactic, notez povestea aceasta tragică reală.

Prietenul meu vine din baza societății acelea sărace din satele Moldovei de câmpie. Din acelea flămânde – cu mulți copii în familie și concurență la masa cu mămăligă.

Visul lui a fost să devină profesor.

A ajuns la final de 80 la Iași la fizică: perioada aceea când erau 20 de genii pe un loc.

Era atât de flămând că a terminat șef de promoție Iași – primii trei pe țară.

Azi e greu de imaginat un copil din sărăcie, ruralul profund, să fie cap de serie pe țară. Atunci era o obișnuință – școala din rural nu era tare deosebită calitativ de cea din urbanul mare – dar motivația era imensă. Acești copii arau asfaltul cu mâinile.

Fiind cap de serie a avut de ales: era cu repartizare iar cei din top aveau avantajul alegerii. A ales un județ bogat – fuga de Vaslui l a dus la Brașov că a aflat că se mănâncă mai bune. Visul moldoveanului – să trăiască într-o casă de sas. Atunci visa – azi e critic și față de aceștia, că experiența. Bun.

E în sistem din 89 cred. Repet: unul dintre cei mai buni în domeniu – prof dedicat să-și facă meseria, asta a vrut.

A predat ani de zile fizică și chimie la gimnaziu: a fost și profesor și director. E un prof foarte respectat – până și golănii școlii vin să-i mulțumească că i-a făcut oameni. Exact ce trebuie să fie un prof.

Ieri îmi spune, la 61 de ani, după 37 de ani de predat – că părăsește sistemul: ajunge, nu se mai poate, dezastrul e total.

Poftim? Am crezut că glumește. Uitat sa zic: e un moldovean cu zen și optimism de te sperie. E genul care a văzut tot – nu-l sperie nimic. A trecut prin 80 și 90 cu capul sus, a crescut trei copii, cu studii excepționale, și a predat la mii de copii. Are o mulțime de copii luați de foarte jos și dus sus. Tare respectat

Am zis că nu cred: hai mai, acum cedezi, înainte de pensie.

Primul motiv:

370 de demisii în învățământ anul acesta. E suficient de grav. Cel mai grav este alt aspect. Unul din copiii mei voia să se facă profesor. Văzând desfășurarea evenimentelor de anul acesta, a șters opțiunea de pe listă. Cu el, încă vreo 10.000 de tineri. Asta e gravissim.

Pot să-l contrazic?

Când copilul pe care-l pregătești vrea să devină profesor și renunță după ce vede ce fac actualii guvernanți? Totul e terminat.

Îmi zice:

Am un prieten: un prof universitar dedicat (și bogat prin muncă) 74 de ani, șofează până la Pitești și Craiova (o dată/săpt) unde predă N ore. E la plata cu ora. Știi cât ia?

19 lei /oră la Pitești, 23 lei oră la Craiova!

L-am întrebat: de ce mai mergi? Păi, și copiii ăia ce să facă?! Nu sunt profesori! mi-a răspuns.

Pe ei se ține sistemul, pe acești eroi de care actualii parveniți de la guvern și Cotroceni își bat joc.

Nu mai pot, plec din sistem. Mă fac orice, muncesc cu mâinile, dar aici e terminat tot – îmi spune cu năduf și disperat.

La 61 de ani, după 37 de ani de predat, într-un județ prosper, un profesionist de top al României… abandonează .

Asta pentru mine e un semn al dezastrului total din educație.

Repet: acest om nu se teme de greu, nu se teme de nimic, cu un grad de devotament și profesionalism de top… Cedează.

Nu e grav – e dezastru.

De ce? Nu se mai poate face nimic. Asta e concluzia lui tristă. Omul nu mai suportă să vadă bătaia aceasta totală de joc față de domeniul pe care-l consideră esențial și pentru care și-a dedicat viața.

Ah, uitat sa zic: știe să facă case, știe să repare orice – de la case vechi la mobilă veche… și mai știe să picteze, chiar foarte bine.

Ce se întâmplă cu noi totuși? Cum de am ajuns aici?

Poate fac un interviu cu el…. Are o poveste fascinantă. Revin. Urmăriți pe GuvErnu.ro

Autor: Vasile Ernu 

Vasile Ernu: “Repet: noi idioți nu suntem. Doar oleacă prostovani și supuși.”

Kafka citește ziarul politicii românești: dacă scutești corporațiile de taxă aduni mai mult: dar de ce asta e valabil doar pentru bogați, nu și pentru săraci?!

—

Eu întreb: cum se face că aruncăm afara spre 14.000 de suplinitori, oameni care ne educă copiii, ca să economisim 378 de milioane de lei! în timp ce marile companii sunt scutite de impozitul de 1% pe cifra de afaceri – adică pierdere de 1,2 miliarde de lei! ????

Doar întreb că poate nu știu eu bine mistica teologiei economice românești….

Mi se răspunde de către sectă – că oficial cinismul nu mai are nevoie de comunicare: ești prost – scutindu-i de taxă adunăm mai mulți bani la buget.

Unde? întreb eu. În România? Dar ce corporațiile sunt organizații de binefacere? Nici dacă le-ar conduce Isus nu se poate.

Paradoxul misticii economiei românești: scutindu-i de taxă pe cei bogați adunăm mai mulți bani la buget.

Foarte bine – mă bucur că s-a găsit soluția. Mai pot da o intrebare?

Dar de ce nu folosiți tehnica asta și la săraci? De ce e valabilă doar pentru bogați?

Hai că ne solidarizăm și noi să nu plătim taxele ca să crească bugetul.

Cică nu se poate: invers nu merge că e calea apofatică a lobby-ului divin. Săracii nu au fir direct…

Kafka frate…

PS: Acum sincer asta e o formă de a recunoaște cine fură cu tonele banii în țara asta și cine nu are ce fura. Unii cu optimizarea profiturilor (românește FURT) – alții cu sărăcia.

Repet: Noi idioți nu suntem. Doar oleacă prostovani și supuși. Și un guvern care luptă împotriva intereselor majorității cetățenilor acestei țări.

 

Autor: Vasile Ernu

Ritualul de tortură a mortului...

„Acum 10 zile eram undeva prin satele Bucovinei. M-am intersectat cu niște vechi prieteni din anii 90 împrăștiați pe tot globul și reveniți.

Unul dintre ei a fost misionar prin Asia Centrală - cunoscutele Stanuri din fostul URSS. O zonă complicată cu populație amestecată dominată de o lume musulmană dar altfel decât cea cunoscută nouă.

Am mulți amici misionari pe tot globul și discut constant cu ei pentru că de la ei aflu lucruri incredibile. Sper să ajung și eu pe acolo curând - în stanuri.

Amicul îmi povestește cum în ceva kișlak a decedat o femeie care se convertise la creștinism. O femeie care era apreciată de comunitate până s-a distanțat de comunitatea confuz religioasă dar dominată de influența comunității musulmane. O femeie care a vrut să-și refacă altfel viața personală și religioasă.

Dar după ce a murit, în una din serile de priveghi a apărut partea dură a comunității musulmane și au început să lovească, să schingiuiască în bătaie corpul neînsuflețit. Era ca un fel de răzbunare dar arăta foarte trist, tragic - greu de suportat. Trupul neînsuflețit bătut de cei ce nu acceptau o diferență.

Venind spre casă cu trenul m-am tot gândit la această poveste mai ales că acum termin o carte despre moarte.

Ieri citind presa și văzând reacțiile față de vestea internării în spital al fostului președinte Iliescu mi-a reapărut în minte această imagine.

Un amestec de ură cu bucurie și glume macabre pe seama unui bătrân - fie și fost președinte: bucuria și veselia față de moartea unui om.

Nu e treaba mea să evaluez aici viața unui om politic, a unui președinte. Dar reacția colectivă care vine culmea dinspre ”lumea bună” față de Iliescu nu ține de reflecția și practică politică ci de un ritual magic premodern și pre-politic de un primitivism fundamentalist greu de suportat. Lugubru.

Asta ne arată cât de jos suntem cu reflecția și practica politică. Și nu doar - nici uman nu stăm bine că de creștinism nu se mai poate vorbi.

Dar aici rămân la politic: fundamentalismul magic. Evoluția noastră politică e spre zero - noi nu reușim să depășim această relație fundamentalist magică cu un corp politic. Lipsiți total de capacitatea de analiză și practică politică ne aruncăm să dansăm pe mormântul și cadavrul unu fost om politic reducând o lume politică tare complexă la un ritual de tortură a unui cadavru.

Noi încă credem că Revoluția a fost un fulger fenomen natural ca o pedeapsă a sorții: și ca să nu se mai repete torturăm cadavrul, schingiuim mortul.

De fapt despărțirea de Iliescu va fi testul nostru suprem al epocii postcomuniste: vom depăși criza epocii canibale 90 doar atunci când vom fi capabili să ne despărțim politic și uman de Iliescu - de corpul lui politic, firește.

Dacă nu - vom tortura mai departe morții. Asta spune cam totul despre noi. Pace.

(Vasile Ernu, scriitor, pe Facebook)

Vasile Ernu: Poporul zice: dați-ne puțină demnitate sau nu-l vom uita pe Ceaușescu!

Regula unui intelectual, jurnalist decent: nu gândiți în locul poporului, oamenilor ci gândiți alături de el/ei. Ca să putem înțelege ce naiba vor oamenii, cum gândesc, ce probleme au şi de ce gândesc cum gândesc.

Scriam acum 10 zile din piață la Darabani că Ceaușescu se trezește. Asta o știam din ce zic oamenii căci vorbesc cu 100 pe săptămână prin satele de pe aici. Ei strigă în surdină asta: dați-ne puțină demnitate sau nu-l vom uita pe Ceaușescu! De ce? Nu au alt instrument. Poziția lor are o noimă şi e politică nu “religioasă” ca la elită cu bine şi rău. Ei negociază.

66% nu e despre Ceaușescu ci e mai mult despre Bolojan şi reformele care vin peste noi şi care au tot fost. Adică e despre realitate. Pentru ei cuvântul Reformă înseamnă – iar ne belesc. Ştiu ei ce spun.

Fluctuația lui Ceaușescu la bursa de sondaje ține de felul cum arată realitatea: trecutul nu se schimbă – realitate însă da şi afectează trecutul, percepția lui.

Adică baza populației caută un punct de sprijin şi îl găsește în trecut, nu în prezent. De ce? Pentru că prezentul le zice că viața lor e în pericol. Mai şi compară: un regim le deschidea şcoli şi altul le închide școli. Simplu: unde-şi asigurau mai ușor nevoile de bază, în siguranță mai mare. Oamenii reacționează la această precaritate şi nesiguranță totale ca să nu mai vorbesc de inechitatea şi inegalitatea strigătoare la cer. Acestea sunt greu de dus şi oamenii reacționează.

35 de ani de reforme şi construcție capitalistă au dus pe Ceaușescu la 66% …. Asta ce ne spune? ŞI s-a dus propagandă la greu anti Ceaușescu. Şi? Deci problema nu e în propagandă ci în baza social-economică: în realitate, în actualitate. În ceea ce trăim, nu în ceea ce ne imaginăm.

Ceaușescu este folosit ca bâtă propagandistică în acest context de elita conductoare şi ideologică. Sondajul e cu rău şi bine. Nu e chiar despre politică ci despre legitimarea ideologică, aproape religioasă. Dacă poporul zice “Da, e rău” – avem legitimitatea de a exista. Dacă zice “Nu, e bun” – nu plecăm de la putere ci mai băgăm bani în reeducare şi experți. Da poate băgați în scoli, spitale, locuri de muncă?

Poporul abandonat are o ultimă armă: Ceaușescu bau, bau. Nu e idiot cum credeți. Îl folosește şi el ca bată politică împotriva noii ciocoimi care-l conduce. E o formă de negociere politică cu instrumentele pe care le are.

Când au intrat americanii în orașul german în ruine unde era o penurie teribilă un găsit un graffitti care spunea:

Americani, dați-ne ceva de mâncare sau nu-l vom uita pe Hitler!

Așa strigă o bună parte a populației de 35 de ani: dați-ne puțină demnitate socială şi economică pe lângă libertate sau nu-l vom uita pe Ceaușescu! Înțelegeți logica, firește.

Oamenii nu au nevoie de un nou curs de prelucrare politică sau miliarde la experții care să lupte cu fake news – asta doar dacă vreți să-l duceți pe Ceaușescu imaginar la 80%.

Ceaușescu nu e foarte iubit cum se crede: e judecat şi înjurat în crâșme cu rele şi bune. Şi vechiul regim l-a belit la greu pe țăran. Spiritul critic există dar oamenii nu acceptă să fie luați de proști. Ei știu că dacă pică netul, 80% ce au în jur din infrastructură e de pe vremea lui Nea Nicu. Vreți să rezolvați asta? Trebuie să înlocuiți ce a lăsat Nea Nicu cu ceva, atât. Hipermarketurile nu sunt suficiente.

Ca să se schimbe ceva băgați în lucruri banale: schimbarea bazei sociale, economice a minimei lor bunăstări şi nu-i mai tratați ca pe iobagi etc – adică oleacă de școală, oleacă de sănătate, ceva acces la muncă mai decentă, puțină demnitate şi Ceaușescu va deveni o glumă din folclor sau element estetic de tik-tok.

Aşa că nu-l treziți pe Ceaușescu cu reformele voastre sinistre. Căci despre asta e sondajul.

Un DA popular pentru Ceaușescu înseamnă de fapt un NU radical la ce li se întâmplă azi, acum, aici – nu acum 50 de ani. Noapte bună.

Autor: Vasile Ernu

Vasile Ernu: De ce trebuie să ne solidarizăm cu protestele profesorilor?

 

Pentru generația mea, educată înainte de 1989 sau un pic după, în valea dintre regimuri, școala însemna cel mai sigur ascensor social de ieșire din sărăcie. În anii ’60-’80, aceste școli, cu bunele și relele lor, existau. Chiar și într-un regim dictatorial și criminal, prestigiul educației și al profesorilor era imens, pentru că școala încerca, de fapt, să fie un refugiu în calea bunului plac al regimului.

Zilele trecute am vorbit cu un tânăr profesor din rural. Eram la o școală de vară unde tema era educația. Aveam un subiect: „Libertatea și drepturile: cum sunt ele studiate în sistemul de învățământ”. Cineva mi-a spus de un bun profesor din rural, tânăr și dedicat copiilor, specialist în științe socio-umane. L-am căutat, l-am găsit și l-am invitat. Și mi-a spus ceva ce m-a făcut să mă simt furios, neputincios, rușinat și revoltat simultan. „Domnule, aș veni cu mare plăcere, dar vara merg la munci afară, să strâng bani ca să pot trăi în cursul anului și să predau”

Să plângi, să țipi? Sau mai bine să protestăm. Cum e posibil să se ajungă aici? Tinerii profesori în mâinile cărora le lăsăm copiii și viitorul acestei țări să nu poată trăi din munca lor, să meargă la munci necalificate „afară”, în timpul vacanței, pentru că România secolului XXI, membră NATO și UE, nu poate să-și plătească decent profesorii.

Ce statut oferim profesorului în societate, acela e statutul educației în societate. Cum e văzut profesorul, așa ne gândim, de fapt, la viitorul copiilor noștri.  Și asta are un efect foarte puternic asupra societății, asupra educației în societate și mai ales asupra copiilor. Iar copii sunt garantul viitoarei societăți. Cum spunea Spiru Haret printr-o faimoasă vorbă: „Cum arată astăzi școala, așa va arăta mâine țara”.

Profesorii ar trebui să aibă salarii mari prin simplul fapt că au un rol social fundamental – atât pentru societate, cât și pentru stat. Chiar și în ultima parte a epocii comuniste profesorul ajungea la un salariu dublu față de media pe economie – acum este sub media pe economie. Iar salariul debutantului este umilitor: cam 500 de euro, net. Acesta este prețul pe care-l punem pe educație. Într-o societate în care banul e măsura tuturor lucrurilor, a ține profesorii în sărăcie înseamnă a distruge nu doar statutul profesorului, ci a lovi în însăși ideea de educație. Profesorul și educația capătă un rol social chiar negativ.

Întâi, au renunțat elevii, acum, renunță profesorii Cum vom explica copiilor nevoia de educație, dacă ei văd că profesorii – cei ce dețin cheia spre cunoaștere și educație – au un statut umilitor și sunt în sărăcie? Pentru ce să înveți? Mai ales că media pompează agresiv contramodele de succes în care educația e văzută ca o piedică a succesului. În epoca Băsescu – copiii au înțeles că nu mai au nevoie de școală și nu au mai vrut să meargă la școală. Poți face bani fără școală – noul model de succes.

În epoca Iohannis nu doar copiii nu mai vor la școală, nici profesorii nu mai vor, pentru că nu mai pot trăi din meserie. De aceea, greva nu e contra școlii, greva e una dintre puținele căi de a transmite că așa nu se mai poate și că școala merită o șansă reală.  Din 47.000 de profesori din învățământul primar, 60% au peste 50 de ani Mai toată lumea atenționează că România se îndreaptă spre o criză de personal în sectorul educației: mai puțin de 1 din 10 profesori are vârsta sub 30 de ani. Nu este deloc exclus ca peste 50% dintre profesori să iasă la pensie în următorii 10 ani producând o criză fără precedent.  Statisticile Ministerului Educației arată că în anul școlar 2020/2021 numărul personalului didactic din învățământul preuniversitar a crescut față de anul școlar anterior cu 1.158 de persoane, dar, pe de altă parte, rămâne cu 552 de persoane sub nivelul din anul școlar 2017/2018. (sursa) Potrivit Eurostat, din cei 47.414 profesori din învățământul primar din România, mai mult de jumătate (28.376) aveau, în 2020, vârsta de peste 50 de ani, iar 7.734 dintre ei aveau vârsta între 55 și 64 de ani, în timp ce 820 predau cu toate că au trecut de 65 de ani.

Cunosc personal, fără să exagerez, zeci de cazuri ale unor oameni devotați educației care au plecat spre alte meserii din cauza salariilor și a sărăciei.  Prestigiul acestei meserii a fost aproape total devalorizat. În orice societate modernă, profesorul și medicul sunt meserii esențiale, care necesită multă pregătire: în mâna lor ne încredințăm sănătatea, viața copiilor și a viitorului. Nu ne putem bate joc de ei! România nu mai este o țară săracă, ci doar o țară bogată, cu oameni săraci ținuți în sărăcie. Și ne mai mirăm că ai noștri copii fug din țară în masă. Aici e cauza. Atenție: sistemul nu a colapsat încă total datorită investițiilor imense din anii 60-70 în educație. Ce semeni aia culegi. Ce am investit în anii 90-2000? Începem să vedem roadele. Nu putem cere performanță unui sistem ținut în sărăcie și gonind cele mai bune cadre din sistem.

Efectele subfinanțării: de la abandon la inegalitate teribilă

Efectele catastrofale pe lângă cele enumerate și degradarea infrastructurii mai avem abandonul imens al școlii. Practic, în acest moment, noi ne apropiem, ca sistem, de perioada interbelică, într-un context global radical diferit. E o formă de castizare medievală făcută prin mecanismul de acces la educație care ține de resursele financiare.  La protest, cineva dintre elevii care se solidariza cu protestele profesorilor, avea un mesaj: când statul nu-și plătește profesorii – copiii sunt cei ce vor plăti! E cu dublul sens – plata din viitor, dar și plata actuală. Când nu susține statul ceea ce spune prin lege acoperă părinții. Ce însemnă asta? Inegalitate teribilă. Am mai spus-o, ca om care circul mult prin școli. Avem o mică elită care își ține copiii la școli de lux sau afară: școli foarte scumpe. Avem o clasă de mijloc care muncește enorm și-și pompează veniturile în educația copiilor pentru a-i „exporta” afară. Ei sunt în liceele bune „de stat”, dar „investesc” în copii cam minim 2.000 de lei/lună: strict pe cursuri, suplimentare, after school, profesori, limbi străine și tot ce trebuie pentru „export”.  Fără un salariu minim „investit” în copil nu merge. Firește, sunt multe excepții – aici trag linia groasă, comit o simplificare. Dar, statistic, așa funcționează mașinăria. Bine-am intrat într-o societate multilateral subdezvoltată. În acest sens, școala de mult nu mai este gratuită, nu mai este universală și nu mai este un ascensor social decât pentru unii, puțini, care-și permit. Restul, grosul, abandonați: forță de muncă ieftină, necalificată, care produce sărăcie sistemică și o inegalitate teribilă. Iar dacă educația este un eșec, atunci avem un amplu proces de de-modernizare a României.  Avem o Românie care nu mai poate garanta o educație decentă, universală și gratuită – ca în toată UE – așa cum scrie în Constituție. Ci doar o educație pe caste: boierii cu boierii la școli bune – iobagii cei mulți, neșcoliți, pe plantațiile globale, la munci necalificate. Ceea ce înțeleg copiii nu înțeleg președintele Iohannis și Guvernul Ciucă Iohannis zilele acestea la summitul de la Chișinău a pledat pentru „Valorile europene” – iar acasă s-a comportat ca ultimul vătaf de Ev Mediu: „cum îndrăzniți” a strigat el la profesorii care protestează pentru un salariu decent.

Vătaf – Supraveghetor al slugilor de la curtea unui boier sau de la o mănăstire, că tot le zice „dascăli” la profesori. Un gest cinic al unui președinte care de 9 ani boicotează proiectul cu care s-a lansat: România educată. Va intra în istorie ca președintele care a instituit starea de fapt: România needucată – colaps în educație.  Iar Guvernul a venit cu o mărire de salariu în valoare, cum bine a calculat o prietenă, cam de 120 de merdenele pe lună. Acesta este statutul unui profesor și al educației în România Epocii Iohannis. Dacă am explica frumos, copiii și părinții ar înțelege această necesitate stringentă de a le mări profesorilor salariul. De asta mă solidarizez cu protestul lor.

 

Autor: Vasile Ernu

Sursa: libertatea.ro

Vasile Ernu: “Totul e să prindem bunica cu mărar ilegal…”

Băncile – profitul externalizat ca o formă de furt legal. Băncile din România sunt cele mai profitabile din UE.

Acum câțiva ani a fost un scandal – s-a scăpat cineva de la BNR și a spus: ”70% dintre băncile care activează la noi nu au plătit impozit pe profit începând din anul 2011.”

Discuția e veche – cei mari își externalizează profiturile prin scheme multiple. Un impozit mizer.

Mai să sărim să le subvenționam.

Dar ne-am calmat. Aflăm că ”Băncile din România sunt cele mai profitabile din UE – au de 3 ori mai mult profit decât cele germane și franceze”.

Se muncește în România doar că e hoție legală ca în codru.

Așa că dacă tot o ardem cu Jos  Corupția începeți din zona asta – rugații pe băieți aceștia isteți măcar să plătească acel impozit meschin pe profit.

Despre schemele acestea se știe bine – dar când ai stat capturat și nu poți nici măcar impozitul cel mai mic din UE să-l recuperezi – ești luat la mișto. Vezi bancheri la proteste anti-corupție. Cât cinism!

Totul e să prindem bunica cu mărar ilegal…

 Autor: Vasile Ernu

Vasile Ernu: Depresia, acest chip al veacului

O depresie socială, istorică, dar mai ales umană – macină tot. De unde vine? Nu e simplu de dat un răspuns. Citesc: „Consumul global de antidepresive a crescut dramatic în ultimele două decenii, iar europenii sunt cei mai mari consumatori” . „Adolescentul trebuie să accepte că mare parte dintre problemele cu care se confruntă sunt rezultatul unui model de viață transmis de părinți”.

Există un spirit al veacului – un chip al veacului – Zeitgeist. Cei care se pricep la citirea acestui „chip al veacului”, al acestui demon al vremii, un soi de spirit întrupat al istoriei, spun: să nu ne supunem, să nu ne potrivim chipului veacului acestuia. Adică să ne împotrivim acestui spirit al veacului. Să lupți cu Zeitgeistul – să privești în ochi monstrul.

 Epoca în care trăim are o caracteristică mult prea vizibilă pentru a o mai ascunde. Ea poartă numele – Depresie.  O depresie socială, istorică, dar mai ales umană – macină tot. De unde vine? Nu e simplu de dat un răspuns. Dar e clar că vine mai ales din felul de societate pe care am construit-o: fără orizont de sens, fără comuniune umană, mult prea individualistă, mult prea întoarsă spre sine, spre plăcere, spre consum, spre acumulare pentru sine. Adică s-a strâns un cumul de factori sociali, economici, politici, existențiali care au afectat profund fibra umană.

Trei medici români dezbat o practică controversată: moartea asistată. „Un sfârșit creștinesc” sau „misiunea de a opri suferința unui pacient”? La noi, depresia a venit mai târziu Pentru generația mea, cei pe care căderea comunismului i-a prins în adolescență spre maturitate, depresia a venit mai târziu. E un sentiment descoperit târziu. E un sentiment pe care nu-l recunoaștem, ne rușinăm de el şi-l ascundem.  De ce? Pentru că pentru generația noastră este o marcă a înfrângerii. A înfrângerii totale. Noi însă nu recunoaștem că am fost înfrânți. Noi ne comportăm ca şi cum am învins: mimăm tâmp fericirea. Am învins pe dracu‘.  Marea victorie şi speranță din ‘89 s-a întors împotriva noastră ca un tăvălug istoric, care ne-a făcut praf: carne de tun, combustibil pentru mărfurile din raftul supermarketurilor. Am înfrânt catastrofal: fără drept de apel. Istoria s-a răzbunat pe noi crunt.  Iar depresia este marca acestei înfrângeri: ca o decoraţie istorică. Trebuie să purtăm această decoraţie istorică vizibil, la piept, cu demnitate şi asumat ca să o vadă toţi. Depresia este răsplata istorică pentru înfrângerea noastră.  O fiară domesticită. Cei care vin din urmă poartă această depresie deja ca pe o haină primită moștenire.

Ei sunt mult mai familiari cu depresia. Au gustat-o şi învățat-o treptat de la cei mai mari. Au început să o domesticească, au început cumva să se împrietenească și cât de cât cu ea. Merg la psiholog, la terapeut ca la grădiniță. Noi nu, noi nu mergem decât din disperare. Ei merg ca la cursuri, ca la şcoală, ca la market. În drum, trec şi pe la un cabinet să se trateze, consulte, amelioreze. Ei nu ascund asta. Își poartă depresia precum își plimbă cățelul de companie prin parc. Dacă la noi depresia e un ordin pe piept, la ei este deja în priviri – acea tristețe sfâșietoare o vezi în ochii lor. Ea e interiorizată mult mai bine şi curge din priviri.

La copiii noştri, de la mileniali sau cum le mai spunem până la fulg de nea, cei care acum intră în adolescenţă, depresia este cu totul altceva. Este adânc pătrunsă în „adn”-ul fiinţei – e parte intrinsecă, intimă a ființei lor. E deja un sentiment cu care ei se nasc, cu care cresc, cu care trăiesc. Au domesticit cumva acest sentiment pe care noi îl simţim ca pe un intrus. Dacă pentru noi acest monstru este un străin teribil şi feroce, un animal sălbatic cu care nu prea ştim să interacționăm, pentru ei este un soi de fiară domesticită şi duioasă cu care au crescut, dar care din când în când îşi trezeşte instinctele primare monstruoase, de animal de pradă, şi îi sperie. Îi răneşte, îi muşcă şi uneori le fură viaţa.

 Ei au îmblânzit demonul – îl călăresc ca în desenele animate. Dar demonul e mereu periculos – chiar și când e domestic. Generația prea cuminte De câțiva ani, urmăresc cu mare atenție pe acești copii – vreau să înțeleg ce se ascunde în liniștea lor. M-au surprins la ei câteva lucruri: cumințenia şi depresia. Sunt o generație atât de cuminte că mă sperie. Şi profund depresivă – dar depresia lor, repet, este foarte diferită de depresia părinților lor. Ea e o depresie blândă, duioasă şi liniştită. Dar o vorbă veche spune că în apele liniștite se ascund mulți demoni.

Tema lor centrală de discuții cred că este această depresie sau această stare stranie de „liniştire a apelor”. Vorbesc enorm de mult despre depresie, această stare şi marcă a veacului acestuia în care s-au născut.  Însă nici ei şi nici noi, părinții lor, sau cei mai mari ca ei, nu ştim că aceşti demoni nu sunt ai lor, ci sunt moșteniți de la noi şi de la lumea părinților lor. Aceşti demoni sunt problemele nerezolvate ale celor mari, ale noastre, pe care noi nu am avut curajul şi puterea să le rezolvăm şi le-am aruncat cumva în sufletul lor.  Noi sperăm inconștient şi în ascuns că ei vor îmblânzi aceşti demoni şi-i vor umaniza. Adică ei vor rezolva problemele noastre. Vor îndrepta această lume strâmbă. Vor aduce puțină speranţă şi sens în acest deşert existenţial lăsat de „lăcustele” istorice din faţă. Falsa fericire

Mai este ceva: imperativul fericirii impuse de societatea celor mari. Fericirea nu poate fi un ordin, nu poate fi impusă decât în forma ei insuportabilă: de falsitate totală. Depresia este și reacția, revolta lor la acest imperativ al falsei fericiri pe care încercăm să le-o impunem.  Fericirea poate veni doar ca rezultat al suferinței abandonate, excluse din societate și al unui drum lung și anevoios pe care-l trișăm. Nu putem să le impunem ceva ce nouă ne lipsește. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Pentru că teama lor cea mai mare este frica de abandon şi singurătate. O frică strașnică.

Adică ei au înțeles că au fost abandonați total pentru că fuga noastră a fost o fugă teribilă după lucruri, acumulări, reușite. Pentru ei nu avem timp pentru că trebuie să le oferim lucruri.  Nu mai e timp pentru om, pentru celălalt. Puterea acestui veac-monstru este consumul timpului nostru – l-am dat chiar în credit. Copiii au fost abandonaţi şi îngropaţi în lucruri, ca formă de recompensă a abandonului. Abandonaţi în singurătate.

 

Autor: Vasile Ernu

Sursa: libertatea.ro

Vasile ERNU: De la sălbaticii copii dingo la generația canibală

 

Generația mea – ceea ce eu numesc „sălbaticii copii dingo“, ultima generație de copii sovietici – a fost, poate, cea mai liberală generație a Estului. Scriitorul generației noastre, Viktor Pelevin, a numit-o Generația P – de la Pepsi. Dar totul a durat foarte puțin. Și ei s-au transformat în „generația canibală“.

Dar să o luam pe rînd: pe 10 aprilie 1988, Mihail Gorbaciov propune limitarea și distrugerea armelor nucleare. În cinstea acestui eveniment, se produce o monedă care pe verso e rublă URSS – reversul e dolar SUA. Este o monedă produsă din rachetele nucleare distruse, dintr-un aliaj foarte ușor. Este de 2,5 ori mai ușoară ca argintul. „Cînd o iei în mînă, ai o senzație stranie. Te aștepți să fie mai grea, dar parcă este din puf de gîscă“, îmi spune un prieten.

Cam așa a fost liberalismul nostru: pe o parte sovietic, pe o parte american – care îți lasă senzația că e foarte greu, greu de distrus, dar e ca un puf bătut de vîntul istoriei. În 30 de ani, generația noastră a devenit, din cea mai liberală, poate cea mai conservatoare – un revanșism fără margini ne-a cuprins. Și mă tem că e un revanșism mult mai profund decît unul estic. Moneda are două fețe.

În 1988, noi, copiii perestroika, eram mai liberali decît Occidentul, mai americani decît americanii – credeam atît de mult în valorile lor încît îi speriam pînă și pe ei. Le dădeam în mîini nu doar țara părinților și bunicilor, le ofeream nu doar sufletele noastre – le ofeream viitorul. Viitorul nostru era viitorul lor: îl ofeream cu un entuziasm mistic. Totul s-a întîmplat după 1989-1991. Doar că noi eram altă față a monedei. Noi nu eram conștienți – nu știu ei cît de conștienți erau de „marea transformare“.

Lumea liberală și întreg capitalismul care, în anii 1960-1970, păreau în criză au fost resuscitate de unul dintre evenimente cruciale ale secolului al XX-lea – căderea comunismului. Care ni se datorează în mare măsură: noi, cetățenii estici l-am făcut, noi l-am distrus. Și am devenit un soi de transfuzie de energie teribilă: de la infuzie de piață, capital și resurse umane pînă la entuziasmul nebun de care are nevoie orice regim. Cum cîntam noi: Acest vampir tandru (Butusov) a primit o nouă țeavă de sînge proaspăt. Am resuscitat întreg sistemul. Și el a funcționat, dar ceva, profund, nu a mers. Undeva, cumva s-a rupt „lanțul de iubire“.

Cu toate că noii idoli – naționalismul, ortodoxismul și capitalul oligarhic – încă de atunci nu prevesteau nimic bun. Așa îmi termin Sălbaticii copii dingo (Polirom 2021) – cu un sentiment profund de teamă că va veni o epocă a revanșei: un sentiment puternic de neliniște. Recitam Bacovia cu acest sentiment straniu: „Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni/ E timpul… toţi nervii mă dor…/ O, vino odată, măreț viitor“.

Încă de acum cinci ani scriam că vine o epocă a revanșei: ideea că generația cu cea mai mare speranță a devenit o generație a disperării era clară de mai bine de șapte ani. Sincer, nu știam cum va arăta această revanșă. Aveam niște scenarii, dar nu război: dar deja o numeam „generația canibală“.Dorința teribilă de revanșă este construită pe resentiment. Permiteți-mi să vă reamintesc că, potrivit lui Nietzsche, resentimentul este o stare de furie și ură în care cineva se consideră victima unei nedreptăți și nu are nici o posibilitate de a repara această nedreptate. Spre deosebire de supărarea și invidia obișnuite, resentimentul are un fel de putere creatoare: el creează un sistem de valori care, pe de o parte, justifică ex­cepționalitatea celui care suferă și, pe de altă parte, explică nenorocirile sale, care vin din partea unor dușmani josnici. Asta nu înseamnă că revanșa dorită nu are și o realitate socială, politică și economică. O are din plin.

Dar știam cîteva lucruri sigure: că în tranziție am fost niște ostași care au luptat pe toate fronturile și au pierdut toate bătăliile posibile și imposibile. Am fi putut duce și cîștiga orice bătălie – dar am pierdut totul. De la educație la sănătate, de la infrastructură la ascensoare sociale, de la familie la carieră, de la siguranță la stabilitate. Tot: am văzut cum covorul nostru social s-a făcut praf, iar noi ne-am pierdut totala autonomie și practică politică, socială, intelectuală, tot. Problema și soluția brusc nu mai erau în noi, ci altundeva. Și nu sînt genul care să dea vina pe alții: noi am pierdut – noi am devenit propria neputință: am pierdut sensul istoric. După ce a trecut entuziasmul anilor ’90, a urmat un amplu proces de rușinare de sine – „spălați pe creier“, „subdezvoltați“, „necivilizați“. Așa eram etichetați. Plini de umilire socială și economică – pierderi masive de locuri de muncă, munci necalificate, prost plătite, migrațiune economică, distrugerea familiilor și a relațiilor sociale, distrugerea industriei, a educației și a sănătății. Precarita­tea totală adusă de terapia de șoc.

Ni s-a cerut „schimbarea mentalității“ – noi eram suboameni. Ni s-a oferit, în loc de o integrare firească – cu bunele și relele noastre –, o nouă formă fără fond violentă și umilitoare. Trebuia să renunțăm umilitor la tot ce eram, la trecut – trebuia să ne fie rușine de noi și de trecutul nostru. Am fost considerați analfabeți politici noi, cei care am distrus matur un regim dictatorial? Duritatea și violența tranziției, total injustă și lipsită de echitate – politic, social și economic – a fost pentru o largă pătură socială umilitoare și dezumanizantă. În locul vechilor umilințe și dezumanizări au venit unele de rit nou. Poate chiar mai profunde. Unele care ne-au secat de o minimă speranță și sens. Cei mulți au tăcut și așteaptă revanșa. Tranziția a fost un soi de „contrarevoluție“: victoria celor foarte puțini asupra celor foarte mulți.

Adică ne-am simțit trădați, folosiți, abandonați, umiliți. Dar cel mai mult – înfrînți. Repet: eu nu dau vina niciodată pe alții. Dar și mai grav – simțim că am pierdut total controlul asupra copiilor noștri și a întregii societăți. Grosul copiilor noști nu mai vor să rămînă în Est – fug afară: viitorul lor e „afară“ din Est. Atît am putut. Rezultatul? State capturate de oligarhi și corporații, de noii boieri – elite prădătoare, populații abandonate transformate în noua iobăgime, instituții – moșii care funcționează doar pentru o mică elită, mase imense ale căror interese nu sînt reprezentate și a căror voce nu se aude. Această masă imensă, scoasă din mecanismele accesului la decizii politice, reprezentare, redistribuție, acces la ascensoare sociale, la educație, sănătate, protec­ție socială, muncă decentă și sens politic, se va răzbuna mai devreme sau mai tîrziu. Și cu siguranță va apărea „populistul“ Putin, care va direcționa această imensă nemulțumire spre ambiții și scopuri aberante, revanșiste și violente. Apropo de regimul Putin: este un produs și estic, și vestic. Se naște din furia revanșei antiliberale ruse, a umilinței anilor ’90, dar și din enorma sete de putere și profit a lumii occidentale. Peste 20 de ani, mai toți liderii mari ai politicii și capitalului occidental au stat la masă cu el și au profitat. Ei l-au legitimat. Să nu uităm asta. „De-putinizarea“ ar trebui să înceapă de acolo. Regimul Putin are media de peste 65 de ani, cel de la Kiev – în jur de 40. Generația mea, de 50 de ani, e prinsă la mijloc. E și un conflict generațional. Ceea ce spun nu are legătură cu justificarea războiului: recunosc că nici acum nu pot să accept că aceasta este realitatea. Războiul nu intra în niciuna dintre analizele cele mai pesimiste ale generației mele. E un scenariu care ne depășea. Acest război va deveni cea mai mare tragedie a generației mele estice.

Faptul că s-a întîmplat este ceva mai mult decît catastrofal. Dincolo de moartea oamenilor nevinovați – care nu poate fi acceptată și legitimată de nimeni și de nimic –, există o catastrofă istorică care poate transforma pentru totdeauna Estul în ceva profund nociv sau îl poate exclude din cîmpul lumii occidentale. Adică europene. Cam ce s-a întîmplat cu Balcanii: negativitatea totală și scoaterea din istorie.

Și mai rău: acest război poate scoate Estul din istoria Occidentului nu doar ca formă de viitor, ci și ca trecut. Estul poate dispărea din imaginar – poate fi dizolvat. Războiul ne poate schimba radical chiar și trecutul. Eu sînt un om profund estic. Cred cu toată tăria în faptul că Estul este un important alter ego al Europei occidentale. Așa cum sînt și SUA. Experiența Estului – ca întindere, ca timp, ca geografie, ca religie, politică și cultură, ca istorie colosală a suferinței și imaginarului – este ceva copleșitor. Una dintre cele mai fascinante moșteniri ale Occidentului. O parte indispensabilă a lui.

Europa are doi copii teribili – doi fii risipitori. Are niște fii puternici și teribili care pot produce catastrofe de care nici Europa nu e în stare. Cu toate că de la ea au învățat. Acești doi copii sînt SUA și Rusia. Poate Europa fără ei? Posibil că da, dar nu va mai fi Europa. Poate fără unul dintre ei? Da, probabil – dar nu va mai fi Europa. Europa fără cei doi copii ai săi, în contextul actual global, pare o provincie neputincioasă. Oricum, în acest conflict joacă atît de neputincios că ar trebui să ne îngrijoreze.

Cei doi copii teribili au avut o poftă de viață fără margini și au experimentat-o diferit. Dorința imensă de modernizare a SUA, luată din Europa, i-a dat o viteză prin care a speriat lumea. Chiar dacă această modernizare a avut și sclavagism, și colonialism, și raderea unor civilizații și popoare de o manieră violentă radicală. Toate astea sînt mărci ale Occidentului. Și răni ale Occidentului. Să ni le asumăm. E vio­lența noastră.

Pe partea cealaltă, am avut comunismul sovietic ca o altă fațetă a modernizării, și mai radicală și cu o viteză și mai accelerată, pentru că era o zonă mai puțin dezvoltată: arderea etapelor și depășirea decalajelor. Da, comunismul, ca și fascismul, sînt fațete ale Europei, copii ai Occidentului. Ca și Gulagul, ca și Holocaustul. Ambele tragedii imense, crime sistemice fără precedent, sînt fețe ale lumii noastre occidentale. Hitler și Stalin sînt copiii Europei. Nu putem uita asta și nu putem să ne facem că nu știm.

În același timp, nu putem să nu conștientizăm că tot noi am fost cei care au ajuns la o pace lungă politică și socială, prin conciliere, iertare, pedeapsă, lege, acorduri, instituții, negociere, distribuție, drepturi, stat social. De fiecare dată, războiul a fost cea mai proastă strategie. Europa Occi­dentală, Europa de Est și SUA au avut o lungă pace – a existat un echilibru. Chiar dacă în afara acestui spațiu au existat multe abuzuri, generate chiar de lumea occidentală. E foarte important să fim corecți și sinceri cu noi înșine. Furia noastră, a celor estici, vine acum din neputință, rușine, vinovăție, responsabilitate: cum de nu am putut preîntîmpina tragedia? Eu cred cu toată ființa că se putea. Cum se face că generația noastră profund liberală a ajuns acum profund antiliberală și antisocială? Și asta nu e doar Rusia – deși ea are vina și responsabilitatea imensă pentru începerea acestui război. Dar oare în Ungaria e altfel? De Polonia mai bine tac: revanșa e totală.

Noi, România, nu prea contăm, dar semne sînt: liberalii au ajuns să fie conduși de militari – armata e instituția cea mai liberală la noi? După 30 de ani de tranziție, Partidul Liberal (PNL) a avut un singur candidat la funcția de președinte, un general de armată ales cu 94,64% din voturi. Nici o femeie în noua conducere. Iată esența „liberalismului estic“. Oare am uitat că noul construct politic a avut un singur slogan al urii redus la M.ie? Adică politica urii – de unde vina asta? Dacă aveam puterea Rusiei, cred că isteria și ura noastră scoteau globul de pe orbită. Cele două partide noi au politici cam așa: unii interzic și alții obligă. Iar lumea „progresist&ong-istă“ este de un fundamentalism al „bunei narative“ că, dacă în 1988 îi spuneai asta unui „copil dingo“, te trecea la staliniști. Iată revanșa. Dar e doar începutul.

Unde s-a rupt toată povestea asta? Mă tem că revanșismul nu e doar pe partea rublei, ci și pe cea a dolarului: moneda are două chipuri. Am uitat ce s-a întîmplat acum un an și ceva la Capitoliu? Inima democrației americane? Trump ce este, dacă nu revanșismul american? Dar ce se întîmplă în Franța – inima socialismului european? Cu transformarea politicii UE într-un tehnocratism ultraetatist al „experților“ e totul ok? Oare războiul e dorit doar de Rusia? Chiar dacă vinele sînt multiple, vina centrală și responsabilitatea războiului o are regimul Putin: el a declanșat acest război, el poartă vina, pentru care ar trebui o pedeapsă așa cum există o responsabilitate politică a cetățenilor (au explicat-o Jaspers și Arendt).

Eu am crezut mult timp că revanșa noastră va fi autoreflexivă, pentru a putea recupera și îmbunătăți situația Estului. Am susținut că ne vom devora – de unde și ideea de canibalism. Da, ne devorăm de ceva timp: noi, țara, societatea. Dar recunosc că nu am crezut că e posibil războiul – metafora devine realitate.

Durerea cea mare pe care e tot mai greu să o ascundem – tranziția – a avut prea mulți perdanți și prea puțini cîștigători. Puținii cîștigători au luat tot – perdanții mulți au rămas cu răni, nemulțumiți, umiliți și cu o dorință de revanșă teribilă. Ba mai mult – ei nu sînt reprezentați de nimeni și vocea lor e puțin auzită. Cînd se aude, sînt considerați suboameni. Repet: dar oare ce s-a întîmplat în ultimii 30 de ani de toată regiunea arată abandonată, jefuită, dezindustrializată, demodernizată, lipsită de instituții și de educație autonomă? Așa cum le reproșez și rușilor: unde e soft power-ul vostru? Elita voastră a furat, a produs oligarhie și cartiere bogate în Londra, iahturi scumpe și atît. Cam ca tot Estul. Acum îi propun Ucrainei dragoste cu tancul – revanșismul imperialist care dovedește o neputință totală.

Da – am înfrînt total. Am crezut mult timp că ultimul nostru război va fi despre cum să nu ne ascundem înfrîngerea, despre cum să renun­țăm la ură și revanșă și despre cum să ne arătăm toate rănile. Să arătăm că am fost înfrînți pe toate planurile. A recunoaște înfrîngerea și catastrofa este un punct din care poți începe să speri: o reinventare a speranței. Să arătăm rănile purulente și ficații praf. Pentru ca aceia care vin după noi să nu repete acest traseu al canibalismului vesel în care am trăit: rana ca punct final pentru un nou început. În război nu am crezut. Dar, cum spune poetul estic –, el s-a produs cam așa:

„Orbii nu pot privi cu mînie,

Surdomuții nu pot striga furios.

Cei fără brațe nu pot ține o armă în mînă,

Cei fără picioare nu pot mărșălui înainte.

Dar – surdomuții pot privi cu mînie,

Dar – orbii pot striga furios.

Dar – cei fără picioare pot ține arme în mîini.

Dar – cei fără brațe pot mărșălui înainte“.

Autor: Vasile ERNU

Sursa: observatorcultural.ro

 

Vasile Ernu: „Corupția crește sub guvernarea ”jos corupția”. Amin”

 

În perioada lui Băsescu am scris tranșant: felul de luptă împotriva corupției dus de regim va accelera corupția, nu o va distruge.

Regimul Băsescu a transformat lupta împotriva corupției în bâtă ideologică și politică: lichidarea adversarilor, distrugerea partidelor, atacuri instituționale.

Rezultatul? Haos instituțional, război civil instituțional și între grupuri sociale, slăbirea instituțiilor și partidelor.

Scopul: lupta anticorupție stil Băsescu – duce la monopol asupra corupției. Așa e când lupți cu efectele nu cu cauzele corupției care presupune un set de politici publice mult mai complicate. Cum ar fi lupta cu sărăcia, lupta pentru accesul la educație etc. La noi se luptă doar cu săracii nu cu sărăcia.

A venit USR cu un discurs anticorupție. Un discurs violent și ultra populist. Am susținut aceeași teză: corupția va crește, se va amplifica și chiar va tinde spre monopol. Care e programul social-politic? Avem doar ”m.uie PSD”? Ok. Repetăm povestea: monopol asupra corupției.

Monopolul asupra corupției este mult mai periculos decât ”corupția democrată concurențială” – împărțită între mai multe grupuri. Adică să vă ferească dumnezeu de corupția investitorului strategic și cel al lobby-ului. Nu am timp acum să explic pe larg. Dar știți ce spun: ăia ne belesc cu mănuși albe pe salar minim cu asistență de la stat de ne ies fulgii. O fac și legal: corupția legală e și mai perversă.

Așa că avem rezultatul din epoca ”anticorupților”. Jos corupția! – dă roade.

”În 2021, România s-a prăbușit cu 13 (sau 18 mai exact n. m. ) locuri în clasamentul corupției, adică a ajuns mai coruptă cu 29% decît în 2020. Indexul Global al Corupției, un mecanism internațional care măsoară șpăgile, traficul de influență, corupția instanțelor și celelalte forme de furt prin oamenii și instituțiile statului, plasează România pe locul 79 în topul celor mai puțin corupte state, după ce, în 2020, a fost pe locul 61. De notat că, în 2019, România a fost considerată mai puțin coruptă ca în 2020, fiind localizată pe locul 60.” (din Cațavencii citatul).

Doamne câte m.uii mi-am luat pe povestea asta de la ”lumea bună”. Acum ne lingem rănile – pardon m.uia. S-a întors.

Bună dimineața sau noapte bună…

 

Autor: Vasile Ernu

Vasile Ernu: SRI și Cercetarea românească

 ”Bugetul SRI este dublu față de cel al întregii cercetări românești, dar ia bani și de la Ministerul Cercetării.”

Poftim? Da, e o realitate: bugetul acela minuscul e ras de structurile de putere – noua cercetare românească.

Asta-mi amintește de un banc sinistru de pe vremuri. Să-l adaptăm puțin.

Arheologii de la un centru de cercetare în timpul săpăturilor arheologice dau peste un cadavru bine conservat. Fac studii, cheamă specialiști din diverse domenii să afle despre cine, ce e vorba. Arheologi, antropologi, etnografi, medici și chimiști își bat capul. Nimic. Nu pot da un răspuns științific clar.

Cei de la SRI află despre situație. Vin și spun: dați-ne nouă bugetul pe cercetare și vă spunem cu exactitate cine e ”subiectul cercetării”.

– Cum adică? Cele mai bune minți ale științei românești nu reușesc și voi o să reușiți?

– Da, avem metodele cele mai avansate. Știință pe pâine.

Iau bugetul și doar după câteva ore vin specialiștii de la SRI cu rezultatele.

– Și cum ați reușit așa repede să găsiți răspunsul? se întreabă nedumeriți cercetătorii.

– E foarte simplu: cadavrul a recunoscut…

Cam asta este istoria viitoare a cercetării românești: pe mâini sigure. O să recunoaștem tot: și ce nu am făcut. Vor vorbi și morții. Au metode științifice și mai ales buget.

Autor: Vasile Ernu

Nostalgia pe înțelesul copiilor: unde nostalgie nu e, nimic nu e

 În ultimii 30 de ani s-a construit un adevărat bullying împotriva nostalgicilor. Nostalgia a devenit ceva damnabil. E o adevărată umilire publică. Nu ai voie să fii nostalgic. Dacă ai nostalgii trebuie să-ți fie rușine. Intelectualii publici au devenit un soi de polițiști ai memoriei: anitinostalgici. Ai nostalgii? Ești nefrecventabil.

Dar ce este nostalgia? Orice om întreg la mine care a citit câteva cărți elementare – nu neapărat Marcel Proust ”In căutarea timpului pierdut” – știe un lucru banal, ceea ce ”miliția cultă” nu știe.

Nostalgia nu este un act politic ci un sentiment. Un sentiment profund uman. Un sentiment precum dragostea. Nostalgia e un sentiment care dovedește că suntem oameni. Dacă nostalgii nu ai înseamnă că ți-ai trăit viața degeaba. Unde nostalgie nu e, nimic nu e.

Dar ce este totuși nostalgia? Sentimentul acesta profund uman este legat de câteva lucruri fundamentale: de timp, loc și memorie. Nostalgia nu e despre un regim, ideologie, politică ci e despre o țară a timpului: un loc al memoriei – acele vremuri. Nu au nostalgii doar oamenii bolnavi care nu pot să rețină – care nu au memorie. În rest omul devine om în măsura în care reușește să rețină, să aibă memorie: memoria timpului, locului, evenimentelor și a oamenilor din jur. Până și DEX-ul știe ce este nostalgia: Sentiment de tristețe, de melancolie provocat de dorința de a revedea un loc drag, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut. Dar poliția memoriei spune: interzis.

Știm: nu există întoarcere în timp decât în forma memoriei, a nostalgiei.

Nostalgia, ne învață Proust, este o madlenă. O madlenă care declanșează amintirea, memoria – te ajută să retrăiești lucruri din trecut. E poate cel mai mare mister și putere pe care o are omul. Toată cultura umană este construită pe acest sentiment – NOSTALGIA. Ștergem nostalgia? Devenim animale – mult mai rău ca animalele. De ce? Pentru că ștergem memoria iar fără memorie omul este un mancurt. Știți povestea lui Cinghiz Aitmatov – O zi mai lungă decât veacul.

Mergi pe stradă undeva în Sarajevo, ai 50 de ani, și deodată te lovește un miros. Acel miros e atât de puternic și cunoscut. Nu știi ce e dar în tine declanșează o amintire, o retrăire puternică a ceva uitat. Îți amintește de bunica care-ți făcea ardei copți tu fiind copil. Ah acest miros de ardei copți – te face să te naști din nou. E atât de puternică amintirea din cauza acestui miros că-ți amintești și crăpăturile mâinilor bunicii tale, simți mâna ei pe creștet.

Mergi pe faleza din Odessa și te izbește un miros straniu, nu foarte plăcut dar… Îți amintești prima zi de pescuit cu frății tăi: tu aveai 6 ani, ei te duceau pe sus cu undițele în mână. Când scoteau paștele din baltă, tu-l strângeai de pe jos, era lunecos, mirosea straniu – dar erai fericit.

Vezi o eșarfă undeva în zare și-ți amintește ceva intim doar de tine cunoscut. Ce e asta? E nostalgie…

Treci prin piața din Cahul și auzi Sofia Rotaru – Melancolie, dulce melodie. Mergi prin Bârlad sau Tecuci și auzi Mirabela Dauer – Te aștept sa vii, Sa te întorci la mine, Numai aici, Ne va fi cel mai bine. Și în tine se declanșează tot – memorie, sentimente, plăcere și durere. Tot. Simți că ești om.

Gust, sunet, miros, imagine, simț – toate declanșează memorie: nostalgie. Până și mirosul acela de clor cu rahat din wc-urile publice insuportabile te răvășesc de la o vârstă. Pentru că ești ființă umană. De unde știi asta? Pentru că nostalgia îți reamintește.

Să-ți fie rușine că ești nostalgic înseamnă să-ți fi rușine că îți iubești bunica, mama, sora, fratele – înseamnă să-ți fie rușine de tine, de memoria ta, de tot ce ai trăit. Firește, în viața sunt lucruri de care te rușinezi, dar nu te poți rușina de tot ce ai trăit.

De fapt antionostalgia este un act profund politic – nu și nostalgia.

Antinostalgia vrea să te rușinezi de tine și trecutul tău. Vrea să-l șteargă. Antinostalgia vrea să controleze trecutul tău: ce ai voie și ce nu ai voie să-ți amintești. Antionostalgia vrea să spună: tot ce ai trăit până acum e de rahat, tot ce trăiești acum este perfect – nu ai voie să ai spirit critic pentru că de fapt legitimezi trecutul. Trecutul nu e al tău – e al puterii. ”Polițiștii memoriei” au grijă de asta: o să te învățăm noi ce ai voie și ce nu ai voie să memorezi. Știu ații pentru tine.

Antonostalgia este un act de legitimare a hegemoniei puterii actuale: e act de ”domesticire” – de excludere din câmpul critic al gândirii. De ce? Pentru că vrea să controleze memoria: să-ți ofere doar pastila ”bună”. Antinostalgia e un mecanism de control. A propos: nimeni nu va lupta cu ”nostalgia interbelică” – ”nostalgia” 30 e ok, ”nostalgia” 60-70 e diavolul. Oare de ce?

În realitate tu doar vrei să-ți amintești de mama, de bunici, de ardei copți, de gustul acela din copilărie, de timpul petrecut cu frații și surorile tale, de prima dragoste. Tu vrei doar să nu uiți. Da: nu am trăit în cea mai bună dintre lumile posibile – dar e trecutul nostru, e viața noastră. Renunțăm la ea – murim. Nu e voie, e periculos. Oare?

Repet: întoarcere în trecut nu există decât sub forma de memorie.

Nu vă rușinați să fiți nostalgici – e unul dintre cele mai profunde gesturi umane. Nostalgia e sentimentul care dovedește că sunteți oameni, oameni vii. Și încă aveți memorie.

Viața nu este despre salam, PIB, venituri, consum etc. Fericirea și sensul vieții nu este dat de cantitatea de salam din frigider. Firește, e bine să avem o viață în bunăstare, fără crize: dar nefericirea e mereu cu noi, în noi. Suferința și nefericirea e parte a bucuriei și fericirii noastre.

Fericirea este despre cum știi să-ți gestionezi suferința și nefericirea. Iar memoria fericirii ei este nostalgia.

Mama la a ei aproape 90 de ani îmi spune că cea mai puternică amintire a ei e de prin 47: nu mâncase de multe zile, era foamete și după zile de foame a primit o felie de pâine – acea felie de pâine e totul pentru ea: e fericirea și sensul ei. De atunci susține: ai o felie de pâine nu ai voie să fii nefericit și nemulțumit – pentru că ai totul.

Bunica orbise devreme. Dar ne identifica fără să ne vadă și audă: după miros. Ea spunea că fiecare avem mirosul nostru. Asta înseamnă memorie, nostalgie, viață.

Bucurați-vă de nostalgiile voastre, trăiți-le din plin și să nu vă fie rușine. Dacă sunteți oameni…

Autor: Vasile Ernu