Vasile Ernu: De ce trebuie să ne solidarizăm cu protestele profesorilor?

 

Pentru generația mea, educată înainte de 1989 sau un pic după, în valea dintre regimuri, școala însemna cel mai sigur ascensor social de ieșire din sărăcie. În anii ’60-’80, aceste școli, cu bunele și relele lor, existau. Chiar și într-un regim dictatorial și criminal, prestigiul educației și al profesorilor era imens, pentru că școala încerca, de fapt, să fie un refugiu în calea bunului plac al regimului.

Zilele trecute am vorbit cu un tânăr profesor din rural. Eram la o școală de vară unde tema era educația. Aveam un subiect: „Libertatea și drepturile: cum sunt ele studiate în sistemul de învățământ”. Cineva mi-a spus de un bun profesor din rural, tânăr și dedicat copiilor, specialist în științe socio-umane. L-am căutat, l-am găsit și l-am invitat. Și mi-a spus ceva ce m-a făcut să mă simt furios, neputincios, rușinat și revoltat simultan. „Domnule, aș veni cu mare plăcere, dar vara merg la munci afară, să strâng bani ca să pot trăi în cursul anului și să predau”

Să plângi, să țipi? Sau mai bine să protestăm. Cum e posibil să se ajungă aici? Tinerii profesori în mâinile cărora le lăsăm copiii și viitorul acestei țări să nu poată trăi din munca lor, să meargă la munci necalificate „afară”, în timpul vacanței, pentru că România secolului XXI, membră NATO și UE, nu poate să-și plătească decent profesorii.

Ce statut oferim profesorului în societate, acela e statutul educației în societate. Cum e văzut profesorul, așa ne gândim, de fapt, la viitorul copiilor noștri.  Și asta are un efect foarte puternic asupra societății, asupra educației în societate și mai ales asupra copiilor. Iar copii sunt garantul viitoarei societăți. Cum spunea Spiru Haret printr-o faimoasă vorbă: „Cum arată astăzi școala, așa va arăta mâine țara”.

Profesorii ar trebui să aibă salarii mari prin simplul fapt că au un rol social fundamental – atât pentru societate, cât și pentru stat. Chiar și în ultima parte a epocii comuniste profesorul ajungea la un salariu dublu față de media pe economie – acum este sub media pe economie. Iar salariul debutantului este umilitor: cam 500 de euro, net. Acesta este prețul pe care-l punem pe educație. Într-o societate în care banul e măsura tuturor lucrurilor, a ține profesorii în sărăcie înseamnă a distruge nu doar statutul profesorului, ci a lovi în însăși ideea de educație. Profesorul și educația capătă un rol social chiar negativ.

Întâi, au renunțat elevii, acum, renunță profesorii Cum vom explica copiilor nevoia de educație, dacă ei văd că profesorii – cei ce dețin cheia spre cunoaștere și educație – au un statut umilitor și sunt în sărăcie? Pentru ce să înveți? Mai ales că media pompează agresiv contramodele de succes în care educația e văzută ca o piedică a succesului. În epoca Băsescu – copiii au înțeles că nu mai au nevoie de școală și nu au mai vrut să meargă la școală. Poți face bani fără școală – noul model de succes.

În epoca Iohannis nu doar copiii nu mai vor la școală, nici profesorii nu mai vor, pentru că nu mai pot trăi din meserie. De aceea, greva nu e contra școlii, greva e una dintre puținele căi de a transmite că așa nu se mai poate și că școala merită o șansă reală.  Din 47.000 de profesori din învățământul primar, 60% au peste 50 de ani Mai toată lumea atenționează că România se îndreaptă spre o criză de personal în sectorul educației: mai puțin de 1 din 10 profesori are vârsta sub 30 de ani. Nu este deloc exclus ca peste 50% dintre profesori să iasă la pensie în următorii 10 ani producând o criză fără precedent.  Statisticile Ministerului Educației arată că în anul școlar 2020/2021 numărul personalului didactic din învățământul preuniversitar a crescut față de anul școlar anterior cu 1.158 de persoane, dar, pe de altă parte, rămâne cu 552 de persoane sub nivelul din anul școlar 2017/2018. (sursa) Potrivit Eurostat, din cei 47.414 profesori din învățământul primar din România, mai mult de jumătate (28.376) aveau, în 2020, vârsta de peste 50 de ani, iar 7.734 dintre ei aveau vârsta între 55 și 64 de ani, în timp ce 820 predau cu toate că au trecut de 65 de ani.

Cunosc personal, fără să exagerez, zeci de cazuri ale unor oameni devotați educației care au plecat spre alte meserii din cauza salariilor și a sărăciei.  Prestigiul acestei meserii a fost aproape total devalorizat. În orice societate modernă, profesorul și medicul sunt meserii esențiale, care necesită multă pregătire: în mâna lor ne încredințăm sănătatea, viața copiilor și a viitorului. Nu ne putem bate joc de ei! România nu mai este o țară săracă, ci doar o țară bogată, cu oameni săraci ținuți în sărăcie. Și ne mai mirăm că ai noștri copii fug din țară în masă. Aici e cauza. Atenție: sistemul nu a colapsat încă total datorită investițiilor imense din anii 60-70 în educație. Ce semeni aia culegi. Ce am investit în anii 90-2000? Începem să vedem roadele. Nu putem cere performanță unui sistem ținut în sărăcie și gonind cele mai bune cadre din sistem.

Efectele subfinanțării: de la abandon la inegalitate teribilă

Efectele catastrofale pe lângă cele enumerate și degradarea infrastructurii mai avem abandonul imens al școlii. Practic, în acest moment, noi ne apropiem, ca sistem, de perioada interbelică, într-un context global radical diferit. E o formă de castizare medievală făcută prin mecanismul de acces la educație care ține de resursele financiare.  La protest, cineva dintre elevii care se solidariza cu protestele profesorilor, avea un mesaj: când statul nu-și plătește profesorii – copiii sunt cei ce vor plăti! E cu dublul sens – plata din viitor, dar și plata actuală. Când nu susține statul ceea ce spune prin lege acoperă părinții. Ce însemnă asta? Inegalitate teribilă. Am mai spus-o, ca om care circul mult prin școli. Avem o mică elită care își ține copiii la școli de lux sau afară: școli foarte scumpe. Avem o clasă de mijloc care muncește enorm și-și pompează veniturile în educația copiilor pentru a-i „exporta” afară. Ei sunt în liceele bune „de stat”, dar „investesc” în copii cam minim 2.000 de lei/lună: strict pe cursuri, suplimentare, after school, profesori, limbi străine și tot ce trebuie pentru „export”.  Fără un salariu minim „investit” în copil nu merge. Firește, sunt multe excepții – aici trag linia groasă, comit o simplificare. Dar, statistic, așa funcționează mașinăria. Bine-am intrat într-o societate multilateral subdezvoltată. În acest sens, școala de mult nu mai este gratuită, nu mai este universală și nu mai este un ascensor social decât pentru unii, puțini, care-și permit. Restul, grosul, abandonați: forță de muncă ieftină, necalificată, care produce sărăcie sistemică și o inegalitate teribilă. Iar dacă educația este un eșec, atunci avem un amplu proces de de-modernizare a României.  Avem o Românie care nu mai poate garanta o educație decentă, universală și gratuită – ca în toată UE – așa cum scrie în Constituție. Ci doar o educație pe caste: boierii cu boierii la școli bune – iobagii cei mulți, neșcoliți, pe plantațiile globale, la munci necalificate. Ceea ce înțeleg copiii nu înțeleg președintele Iohannis și Guvernul Ciucă Iohannis zilele acestea la summitul de la Chișinău a pledat pentru „Valorile europene” – iar acasă s-a comportat ca ultimul vătaf de Ev Mediu: „cum îndrăzniți” a strigat el la profesorii care protestează pentru un salariu decent.

Vătaf – Supraveghetor al slugilor de la curtea unui boier sau de la o mănăstire, că tot le zice „dascăli” la profesori. Un gest cinic al unui președinte care de 9 ani boicotează proiectul cu care s-a lansat: România educată. Va intra în istorie ca președintele care a instituit starea de fapt: România needucată – colaps în educație.  Iar Guvernul a venit cu o mărire de salariu în valoare, cum bine a calculat o prietenă, cam de 120 de merdenele pe lună. Acesta este statutul unui profesor și al educației în România Epocii Iohannis. Dacă am explica frumos, copiii și părinții ar înțelege această necesitate stringentă de a le mări profesorilor salariul. De asta mă solidarizez cu protestul lor.

 

Autor: Vasile Ernu

Sursa: libertatea.ro