de Marin Neacsu
Unii oameni se nasc
pentru a fi trădători. Trădează din
fragedă pruncie, apoi fac in trădare un
mod de viaţă, o meserie şi îşi construiesc
averi de pe urma trădării. Ba mai mult, capătă şi stele de pe urma trădării. Apoi ajung vicepremieri
după ce trădează iarăşi. După fiecare
trădare a căpătat câte ceva şi dacă îl întrebi cum şi-a câştigat stelele dă din umerii înstelaţi şi te pune să
îl întrebi pe cel care l-a avansat. Nu
mai spun cine e persoana, abia am mâncat
şi nu vreau să schimb tastatura.
Alţii aflaţi exact la
capătul celălalt al standardelor,
născuţi să se acopere de glorie, să îşi
asume riscuri, să îşi rişte viaţa şi să
se sacrifice în numele onoarei şi a demnităţii, au avut toată cariera parte numai de trădări ale
altora la adresa lor. Dacă îi urmărim
cariera şi soarta nu se poate să nu
sesizăm că omul care nu a ştiut ce e aia
trădare, a pierdut totul din cauza ei. Şi pentru ca nici odihna să nu îi fie liniştită, este trădat şi
după moarte.
Mareşalul.
Oricine a trăit şi a
citit cât de cât istoria ştie că România
a avut 5 mareşali onorifici şi unul singur activ, inconfundabil , care îşi
merită cu prisosinţă acest nume. I se
poate spune UNICUL, pentru că rar se poate găsi atâta onoare, simt al datoriei,
corectitudine, patriotism, putere de muncă, loialitate, dragoste faţă de
ţară, devotament şi spirit de sacrificiu
ca în cazul veşnic trădatului ION
ANTONESCU.
1.Când în vara lui
1919 după campania de eliberare a Transilvaniei l-a decorat cu „Crucea Mihai
Viteazu” nu orice Cruce ci chiar cea pe
care o avea pe pieptul său, Regele Ferdinand spunea: „Antonescu, nimeni
altul nu poate şti mai bine decât regele tău
marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război. Ai fost nedreptăţit până acuma nerecunoscându-ţi-se aceste merite în mod
public. Pentru a repara această
nedreptate, uite, îţi confer ordinul
Mihai Viteazu clasa a III-a dându-ţi chiar decorația mea!” Când vorbea de nedreptate, Ferdinand se
referea la cele 6 luni cât Antonescu
fusese mazilit de la direcţia Operaţii a
Marelui Cartier General , la cererea germanilor pe care îi învinsese în operaţiile din Moldova .
Asta fusese prima trădare pe care o
suferea Antonescu din partea celor care ar fi trebuit să îi facă statuie cât se afla încă în viaţă. Şi era
abia Locotenent colonel.
2.În 4 Septembrie 1940, Regele Carol al II-lea
după ce şefii partidelor istorice
Brătianu şi Maniu refuzaseră să conducă
ţara speriaţi de situaţia gravă în care
ajunsese, îl cheamă pe Antonescu din exilul unde fusese trimis la Bistriţa pentru sfidare la adresa
Elenei Lupescu şi îi spune: ” Antonescu, îţi dau conducerea ţării pe mână. În nimeni altul nu
am încredere decât în tine. Nu poţi
refuza deoarece tu eşti un patriot.”
Interesante cuvinte adresate de Rege
celui pe care şi el îl trădase luându-i comanda Armatei după ce fusese comandant al Şcolii Superioare de
Război actuală, Universitatea de apărare
Naţională. A doua trădare.
3.Când a luat
conducerea ţării Antonescu şi-a fixat nişte obiective pentru scoaterea ţării din criză. Pe măsură ce le îndeplinea
îi contactă pe cei doi mari oameni
politici care refuzaseră preluarea ţării,
oferindu-le conducerea ţării. Aşa s-a
întâmplat şi după înfrângerea Rebeliunii Legionare când le-a oferit celor doi puterea. I s-a
părut un moment potrivit, considerând că
misiunea lui s-a terminat. De fiecare
dată a fost refuzat. Apoi deja din 1941, după
Bătălia Stalingradului Antonescu spunând suitei sale: „Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu îl
pierdem pe al nostru” a început să
caute soluţii pentru scoaterea ţării din
coaliţia cu Germania . Mai târziu deja a
făcut paşi în acest sens. Asta însă nu trebuie
considerată o trădare din partea sa. Încă din primele discuţii cu Hitler, Mareşalul îi spusese:
„merg alături de forţele Axei deoarece
interesele vitale ale neamului românesc
mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor
coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide,
să-mi urmez propriul interes…”Interesul
lui a fost reîntregirea neamului. A DUS TRATATIVE ATÂT CU Ruşii cât şi cu aliaţii pentru scoaterea României din
război dând totodată liber opoziţiei să
facă acelaşi lucru, acceptând în înţelepciunea şi patriotismul său ideea că poate opoziţia are mai multe şanse. Când
siguranţa îi raportează că în casele lui
Brătianu şi Maniu se află staţii de radio, Antonescu spune/pune rezoluţia:„să fie lăsaţi în pace. Politica
unei ţări nu trebuie pusă pe o singură mână, deoarece aceasta poate greşi. O
altă mână va trebui să fie gata de a
prelua şi a aduce la bun sfârşit!” Se
mai îndoieşte cineva de nobleţea gândurilor sale şi clarviziunea actului
politic, patriotismul şi spiritul de sacrificiu? Din aceste cuvinte au de
învăţat şi actualii conducători aşezaţi
la conducerea ţării, cei care vor fiecare să conducă autocrat fără a
avea însă nici priceperea, nici bunul simţ, nici gândurile Mareşalului, ba sunt
exact opusul lui. Când este interpelat
de Hitler cu privire la activităţile
diplomaţiei româneşti din 1943 de
apropiere de forţele Antantei, Antonescu nici nu se ascunde, nici nu minte, nici nu dă vina pe
altcineva, ci răspunde direct:” Cunosc
mein Führer activitatea întreprinsă de
ministerul meu de externe şi o aprob,
deoarece găsesc că nu este inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să
fie întinse punţi de înţelegere către
adversar în cazul în care situaţia
generală ar cere-o.” Ei bine, onoarea şi principiile au făcut din el un abonat la
trădare. Opoziţia nu a jucat fair play,
l-a sabotat în permanenţă şi în toate discuţiile purtate cu aliaţii l-au
prezentat drept omul lui Hitler,
marioneta lui, omul de paie, satrapul, omul cu care nu te poţi înţelege, tocmai
pentru a-i micşora sau anula şansele de
a ajunge la înţelegere cu aliaţii,
oferindu-l pe el drept trofeu. Au pus mai sus
propriile interese, invidia şi
orgoliul personal decât adevărul şi interesul naţional. A treia trădare.
4.În încercările sale de a scoate ţara din
coaliţia cu Germania , Antonescu a
încercat toate uşile. Fidel educaţiei sale dar şi convingerilor progresiste, a
încercat iniţial cu Apusul fără a neglija însă realitatea puterii şi
intereselor ruseşti mult mai aproape de
România. A informat pe toţi şi a cerut acordul unui armistiţiu separat cu Rusia pentru a putea
apoi lupta împotriva nemţilor şi a
înainta spre apus cot la cot.
Dintre toţi cei cu
care a dus tratative, cel mai înverşunat acestui plan a fost Roosvelt care nu
voia ca ruşii să ajungă înaintea lor la Berlin din motive atât de orgoliu cât
şi de a pune mâna pe secretele, armele,
tehnologia şi oamenii de ştiinţă germani. Aşa că au tergiversat cât au
putut aceste discuţii, nu au dat undă verde încheierii unui armistiţiu cu ruşii
care ar fi scurtat războiul cu mai mult de un an şi ar fi dus şi la evitarea pierderilor a sute de mii de victime
că să nu mai spun de evitarea distrugerii Hiroshimei. Numai că SUA avea alte
interese, puţin diferite de ale lui Antonescu, aşa că au împiedicat cât au putut înţelegerea
dintre Antonescu şi ruşi, iar Antonescu fidel convingerilor sale, fair
play-ului şi încrederii în valorile occidentale, nu a forţat nota. A patra
trădare.
5.De fapt până şi
ruşii, adversarii cei mai mari ai lui Antonescu, îi recunoşteau valoarea. Când
în 1943 s-au declanşat negocierile de la Stockholm dintre mareşal şi ruşi, opoziţia încerca si ea să se ajungă la
o înţelegere. Ruşii le-au răspuns: „Moscova preferă să trateze încheierea
armistiţiului cu guvernul Mareşalului Antonescu, singura forţă politică care
poate garanta bună desfăşurare a
tratativelor” Şi asta o spuneau ruşii în condiţiile în care cererile lui
Antonescu erau mult mai pretenţioase şi mai dezavantajoase pentru Ruşi, dar pe
ei nu îi interesa ce promiteau sau
cereau unii sau alţii ci cât de credibili erau. De aceea au preferat un duşman
corect, unui prieten mincinos. De fapt
Ruşii l-ar fi preferat pe Antonescu chiar
şi înaintea prietenilor comunişti ai lui Bodnăraş.
Când Pătrăşcanu s-a
dus să semneze armistiţiul pe 12 Septembrie 1944, întrebând de ce condiţiile
impuse lor erau mai grele decât cele convenite iniţial cu Antonescu Molotov
răspunde direct: ”Antonescu reprezenta
România, iar voi nu reprezentaţi pe
nimeni”. Acest răspuns l-au primit fraţii comunişti trimişi de REGELE
MIHAI. Orice alt comentariu este de prisos.
Numai că din nou Antonescu a fost trădat
pentru a nu putea fi el cel care să semneze armistiţiul. Dacă în politicieni nu
avea încredere prea mare dar îi acceptă
ca pe o prezenţa necesară şi firească, Mareşalului avea încredere aproape oarbă
în militari. Nu putea concepe că un militar să trădeze sau să îl trădeze pe el, cel care nu cunoştea
trădarea decât când o simţea pe propria piele,
dar nici atunci nu voia să o vadă. De fapt încrederea oarbă pe care o avea
în armată şi corpul de cadre, a exprimat-o
clar într-o discuţie avută cu Guderian
după atentatul din vara lui 1944 împotriva lui Hitler : “la noi în armată ar fi
de neconceput o asemenea acţiune infamă. Eu pot dormi liniştit cu capul pe
genunchii generalilor mei”.Iluzie
deşartă. O parte din generalii lui i-au
pierdut capul asa cum şi al lui Mihai
Viteazu căzuse tot pe genunchii unor generali. La începutul verii 1944
serviciul secret îi raportase unele activităţi suspecte şi fluctuaţii de
persoane la palat, atât ziua cât şi noaptea. Mareşalul a dat ordin să se
urmărească şi să fie informat. După ceva
timp, este informat de şeful serviciului că la palat se pune la cale o
acţiune secretă “bine, dar în capul lor cine este – întreabă
Antonescu
Domnul general
Sănătescu – i se răspunde.
Dacă este el, în
capul lor, nu poate fi nimic serios. În orice caz, urmăriţi şi ţineţi-mă la
curent.
Serviciile secrete au
urmărit, dar nu au mai raportat. Întraseră şi ele în joc. A cincea trădare.
6.Frontul din Moldova
era un front bine apărat şi Ruşilor le-ar fi trebuit încă mult timp pentru a-l trece. Antonescu, care luptase şi
în primul război pe frontul moldovean apărând aceleaşi obiective şi puncte
strategice, era conştient de puterea liniei de
apărare. Ştia că ruşii nu pot trece pe acolo atâta vreme cât armata va
lupta, deci nu îşi făcea probleme că ar intra ruşii în ţară şi l-ar lua prin
surprindere. Ceea ce nu ştia el era că se vor găsi trădători în cadrul armatei
care vor face alte jocuri şi vor ceda
frontul. Nu s-a prea vorbit pe nicăieri despre marea trădare de la Iaşi, din 20
august 1944, a comandantului Armatei a
4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţa, săvârşită în strânsa
legătură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist. Actualul preşedinte când a
vorbit despre trădarea lui Mihai, la asta s-a referit, numai că nu a explicat în ce constă trădarea. Responsabili
de acest act sunt Casa Regală, Generalul
Sănătescu, Generalul Aldea, comuniştii lui Bodnăraş şi Pătrăşcanu şi cei
menţionaţi mai sus. Ei au cedat frontul şi au dat posibilitatea armatelor
ruseşti să intre în Moldova şi apoi în ţară . Asta în condiţiile în care pe de
o parte discuţiile lui Antonescu pentru încheierea unui armistiţiu cu ruşii
erau nu numai avansate ci aproape de finalizare, pentru că
în numai trei zile soseşte acordul
ruşilor, pe de altă parte, trupele ruseşti au intrat în ţară ca inamici, nu că aliaţi cum ar fi
intrat dacă se semna armistiţiul şi astfel
s-ar fi evitat prizonieratul a sute de mii de ostaşi români. A şasea trădare.
7.După cum se ştie,
la 23 August 1944 Antonescu a fost chemat la Palat de rege. Ceea ce nu se ştie
este că el aştepta să meargă la palat dar nu înainte de a primi răspunsul de la
Stockholm unde se negocia armistiţiul cu ruşii. Ceea ce iarăşi nu se ştie este
că răspunsul venise, era favorabil, numai că nu ii mai fusese înmânat lui, ci
regelui iar acesta nu I l-a arătat şi nici nu a pomenit de el în întâlnirea pe
care au avut-o, deşi practic rezolva
problema ieşirii din război în condiţii mult mai avantajoase pentru România.
Numai că regele nu
voia că meritul să îi revină lui Antonescu, voia să fie el cel care “a salvat
ţara ”.
S-a văzut cum a salvat-o. De fapt intenţiile şi
gândurile sale au fost clar exprimate de însuşi Mihai, într-o discuţie cu G.
Brătianu: Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub
papuc” A şaptea trădare. Şi la această trădare s-a referit Băsescu,
nu îl simpatizez dar dacă are dreptate, are dreptate.
8.Dar Mareşalul nu a
fost trădat numai în ţară ci şi în afară, de proprii săi miniştri. Trimis la
Stockholm pentru negocierile cu ruşii, Gheorghe Duca se lăuda la bătrâneţe cu
misiunea pe care i-a dat-o regele de a sabota negocierile lui Antonescu. A
opta trădare.
9.Chemat la palat,
Mareşalul este convins că acolo va discuta ieşirea din războiul împotriva Antantei şi era bucuros şi convins
că vor ajunge la aceeaşi concluzie pentru că normal ar fi trebuit să aibă
aceleaşi interese. Pe când se urca în maşina ce urma să îl ducă la palat,
colonelul Davidescu vine la el şi ăi spune suficient de tare, să audă şi alţii
de lângă ei: “Domnule Mareşal, nu găsiţi că garda care vă însoţeşte (doi
ofiţeri de jandarmi şi 6 subofiţeri în
două turisme) este insuficientă? Vă rog să ordonaţi să trimit întăriri.” – “Nu
e nevoie, Davidescule- răspunde Mareşalul
plin de încredere – E de ajuns şi aşa, doar merg la Casa Regală.” Asta arată
atât credinţa lui că Regele urmăreşte binele ţării şi deci nu are de ce se teme
atâta vreme cât sunt de aceeaşi parte a baricadei, cât şi respectul pentru Casa
Regală pe care nu o vedea capabilă de trădare ca instituţie. Din păcate s-a
înşelat. A noua trădare.
10.Despre momentul
arestării sale se mai ştie câte ceva. Fie din manualele de istorie fabricate de
comuniştii care se lăudau că au scăpat ţara de dictatura lui Antonescu, fie din
filmul recent decedatului Sergiu Nicolaescu. Ceea ce nu se ştie este că totuşi
I se promisese că nu va fi predat
ruşilor dar a fost trimis la “reciclare un an şi jumătate”. A 10-a trădare.
Pentru cei care îl învinuiesc că a pus ţara la cheremul lui
Hitler, amintesc două lucruri: primul este declaraţia făcută de Antonescu chiar
înainte de a prelua funcţia de şef al statului, când era în discuţie doar idea colaborării cu nemţii “Generalul
Antonescu nu poate semna nici o politică
în alb privind bogăţiile ţării. Totul se va fixa pe baza unui schimb reciproc
de valori egale”.Al doilea lucru este chiar dovada faptului că s-a ţinut de
cuvânt: Germania are o datorie istorică faţă de România, datorie neonorată exact de pe acea vreme ca urmare a contractelor
semnate de Antonescu cu Hitler. Ei bine, paradoxul este că Antonescu a putut
semna aceste hârtii de pe picior de egalitate cu Dictatorul Lumii, dar actualul
guvern sau preşedinte nu poate nici măcar să pună în discuţie recuperarea
datoriei, cu un cancelar care se declară prieten şi democrat. Cine este trădătorul în acest caz,
cine este dictatorul?
11.La întoarcerea în
ţară este judecat condamnat la moarte şi executat. Ruşii nu au făcut-o deşi le
provocase pierderi imense. Au făcut-o conaţionalii săi. A 11-a trădare.
12.Ai spune că odată
cu moartea sa s-a închis ciclul trădărilor, dar nu e aşa. Neamul românesc
continuă seria trădărilor. După moartea sa, o perioadă era interzis să pronunţi
chiar şi numele său. Apoi încet încet se mai fac concesii, se mai dă liber la
documente, profesorii prin liceele şi şcolile militare fie întrebaţi de elevi
fie din conştiinţă şi respect faţă de el şi de istorie mai aţâţă jarul încă
nestins al conştiinţei de neam. Ceea ce nu au făcut însă comuniştii oricât de
barbari au fost, au făcut cei care au
venit după ei. Comuniştii l-au scos din cărţile de istorie, dar nu şi din
conştiinţa neamului. I-au şters poza,
dar nu au murdărit-o, l-au demitizat dar nu l-au satanizat. Ceea ce au făcut însă cei care au
venit după ei la îndemnul “prietenilor”
cu bani depăşeşte toate trădările de până acuma. Pentru că anti românii cu
mască de Hallowen şi sticle de Coca Cola la îndemnul unor Ştruli au considerat
că românii nu trebuie să aibă eroi şi noţiunea
onoarei şi demnităţii trebuie să dispară din conştiinţa lor. Antonescu a fost
declarat criminal de război şi condamnat pentru crime împotriva umanităţii. Iar prin ordonanţa de
urgenţă nr 31 din 2002, se interzice expunerea tablourilor sau statuilor lui
Antonescu, în numele“interzicerii promovării cultului persoanelor vinovate de
săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii,” A 12-a trădare.Curios este că în vreme ce
Antonescu este învinuit de moartea câtorva
mii de evrei, în America , la mare fast şi cu mari onoruri este păstrat eroul
naţional al Americii, marele general Custer, cel care a exterminat sute de mii
de indieni ducând la dispariţia, DECIMAREA , EXTERMINAREA multor triburi de
indieni, mulţi cu o cultură şi morală mult superioară şi Americii de azi. Cine
nu cunoaşte să citească “Călătorie în Virginia a lui Yves Berger să se
convingă. Cum este posibil ca un
criminal, un exterminator crud şi sadic să fie declarat erou al unui stat care
ne obligă pe noi să ne acoperim de noroi
eroii şi să ne slăvim trădătorii care au
dezertat şi trădat în favoarea lor? Ce va scrie istoria acestui neam – dacă vom
mai rămâne în istoria omenirii ca neam,
despre noi? Noi nu avem dreptul să ne cinstim eroii? La Universitatea Naţională
de Apărare, pe holul comandanţilor sunt tablouri cu toţii comandanţii Academiei
de-a lungul vremurilor. Al lui
Antonescu, a fost scos de pe perete, dar durerea este că a fost scos în urma
unei vizite de peste ocean. Iată ce
ordin a dat “criminalul Antonescu” soldaţilor săi după trecerea Prutului:
“Vreau ordine! Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată care aduce cu
ea ordinea şi siguranţa şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul
în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi
prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.”Faţă de el,” eroul
Custer” a rămas faimos prin aplicarea principiului “un Indian bun este un Indian mort!” Astea
sunt valorile care ni se bagă pe gât în
numele democraţie. Ca să nu mai amintesc că nu Antonescu a aruncat bombele
atomice la Hiroshima şi Nagasaki .
13.Că ai noştri
cârmuitori se dau după cum bate vântul şi fac legi dictate de alţii, nu e de
mirare, ei îşi apără scaunele, averile, încearcă să scape de puşcărie,
vând tot, trădează pentru că marile
democraţii ale lumii urăsc trădarea dar sprijină trădătorii altora.
Trădarea supremă,
trădarea cea mare faţă de mareşal, faţă de ţară, o comitem noi, cei care ne
facem că nu vedem, care ştim dar nu spunem nimic de frică, din comoditate, scârbă, servilism, laşitate,
parvenitism. Noi cei care acceptăm toate aceste trădări şi le ascundem undeva
în colţurile conştiinţei noastre numai pentru a
nu ne strica “liniştea
sufletească” sau a casei, a ne păstra serviciul, salariile, pensiile,
sporurile, privilegiile. Marea trădare o comitem noi toţi cei care ne
considerăm români, dar nu suntem în stare nu numai să apărăm ceea ce ne-au
lăsat înaintaşii, dar nici măcar să
respectăm şi să cinstim memoria lor, pentru că “aşa se spune “. Noi nu avem
cap, nu avem judecată proprie, nu avem conştiinţă, nu avem morală, nu avem principii, le primim pe
ale altora, fie de împrumut, fie impuse, e mai lejer, nu ne obosim şi avem şi
pe cine arunca vina dacă lucrurile merg
prost. A 13-a trădare, cea mai
dureroasă.
1946: 
