Anul
acesta, în luna decembrie, vor fi 30 de ani bătuți pe muchie de
postdecembrism, adică 10 ani peste umilitoarea (la acea vreme) previziune
brucaniană și 10 ani sub necesara pribegie a evreilor biblici prin
pustie, până la totala dispariție a mereu cârtitoarei generații scoasă
de Moise din robia Faraonului.
Sigur,
treizeci de ani constituie un fleac la scara unei istorii multimilenare, precum
cea a urmașilor daco-geților de pe aceste
meleaguri, și reprezintă mai puțin decât un strop de apă
(stropul efemerității umane) în raport cu oceanul eternității. Dar pentru
un om, respectiv pentru o generație, trei
decenii înseamnă foarte mult. Practic înseamnă totul, atunci când nu se dă
uitării faptul că, aproximativ aceeași generație, a fost
silită în perioada antedecembristă să-și sacrifice tinerețea,
energia și idealurile atotumane întru construirea castelelor de
nisip bolșevico-sovietice, mai apoi întru înălțarea celor
ceaușiste.
Prin
urmare, cele trei decenii de postdecembrism se cheamă pentru unii (politruci,
ciocoi, descurcăreți, infractori) mumă și pentru cei mulți ciumă.
Iată de ce a devenit deja o dezgustătoare cutumă în democrația noastră
originală (a se citi „democrația aleșilor nelegiuiți și a
ciocoilor fără scrupule”) ca politrucii și fârtații lor să
se înfrupte pe rupte din bucatele națiunii (nu există opoziție la
votarea în regim de urgență a actelor normative care le apără interesele!), ca, în
campaniile electorale, să cerșească voturile alegătorilor, cărora din când în când le
mai aruncă niște firimituri, și ca, în cazul în care n-au
ajuns ei înșiși la butoanele puterii, să-și permită să le reproșeze
legiunilor de dezmoșteniți din această țară ba că nu iau cu asalt
secțiile de votare (cică votul ar fi mai tare ca glonțul...orb),
ba că starea dezastruoasă a nației nu li se datorează lor, foștilor
cârmuitori, ci masei de alegători neinspirați, care din acest motiv își merită
pe deplin soarta. Atenție, se are în vedere/se subînțelege (de
noi, cel puțin) soarta pe întreaga perioadă a postdecembrismului,
căci toate cârmuirile (de stânga, dreapta, stânga-dreapta, dreapta-stânga) au
fost la fel de catastrofale, nu doar pe perioada unui mandat sau două.
Păi da,
căci dacă unii se cred mai cu moț (politic) ca alții, de ce
atâția compatrioți de-ai noștri s-au
săturat să mai voteze „Aceeași Mărie, dar cu altă pălărie”, îndreptățită
lehamite ce-și trage seva din ultimul loc al României între țările din
Uniunea Europeană, din datoria externă de peste 100 miliarde euro și din
golul populațional-valoric de peste cinci milioane de suflete
expatriate?!...
Apropo,
actualul Cabinet minoritar și monocolor al palavragiului de Ludovic Orban poate pune
umărul său fragil la efectiva redresare economico-financiară a țării prin
(re)activarea Legii ilicitului, modalitate corectă și
reparatorie prin care toate averile necinstite (inclusiv ale liberalilor necușeri) ar
reintra în proprietatea statului jefuit și a poporului sărăcit. Așa vor fi
suficienți bani pentru lichidarea datoriei externe, pentru plata
lefurilor și pensiilor și, desigur, pentru atât de
trebuincioasele investiții în industrie, agricultură (îndiguiri, irigații,
desecări), transporturi (autostrăzi, infrastructură feroviară, transporturi
maritime și fluviale), educație, sănătate, cercetare,
cultură, turism.
Întrucât
o atare strategie a echității naționale necesită curaj, iar orbanienii duc mare lipsă de așa ceva (în
primul rând duc lipsă de oameni vrednici și modești), mult
mai simplu pentru ei a fost s-o ia pe calea bătătorită a austerității și să se
plângă de găurile lăsate în urma lor de pesediști, ca și cum
n-aveau știre de ele. Însă n-au făcut-o oricum, ci cu surle și trâmbițe încă din
prima zi a mandatului lor...
În atari
condiții propice pentru o politichie eminamente demagogică și
păguboasă, ce să ne mai mire că în turul doi al prezidențialelor au
ajuns Klaus Iohannis, președintele în funcție, și
expremierița Viorica Dăncilă, președinta neconflictuală (!) a
Partidului Social Democrat (un corigent și o repetentă într-ale
gândirii simple, necum de anvergură națională), că neamțul greoi și încăpățânat n-a
prezentat niciodată vreun raport despre împlinirile și
neîmplinirile sale din cei cinci ani de mandat, dar cu toate astea este câștigătorul detașat al primului tur, că-i tot dă înainte cu „România
normală”, după ce a contribuit la anormalizarea ei prin desăvârșita ratare a sloganului/angajamentului electoral „România
lucrului bine făcut” din urmă cu cinci ani și că a refuzat în primul tur orice confruntare cu ceilalți 13 competitori, iar acuma, în pofida regulilor
elementare ale democrației nesăsești, procedează la fel cu Viorica Dăncilă.
Cică, ne
înștiințează caraghiosul său staff electoral, ba nu vrea să
întâlnească reprezentantul unui partid nereformat (ei da, Partidul Național Liberal s-a tot reformat și fragmentat până la deplina lui deformare), ba că el
preferă întâlnirile cu alegătorii (evident, cu simpatizanții, care, dacă nu-l tot aplaudă în pauzele lungi și dese, măcar nu-l huiduie).
Nea
Klaus, ai uitat că în urmă cu cinci ani erai aproape în situația Vioricăi (după primul tur, aveai 10 procente sub Ponta)
și că, în cele din urmă,
acesta a acceptat confruntarea care te-a propulsat în miraculos câștigător? Mă rog, nu vreau să insinuez că cele două situații sunt identice și că Viorica ar putea să te detroneze. Tocmai de aceea am
folosit adverbul „aproape”... După spectaculoasa (sic!) neizbândă a lui Dan
Barna și cu ajutorul neîntreruptei
logici a alegătorilor noștri
postdecembriști („Din doi răi să-l votăm
pe răul mai mic”), toată lumea din țară și din afara ei este convinsă că vei obține a doua
vacanță luxoasă de cinci ani la Cotroceni. Tocmai de aceea, n-ar trebui să
ignori în chip sfidător faptul că disputa televizată este un drept al
contracandidatei și o obligație, hai să-i spunem cavalereasco-democratică, a
matale. Sau ți-e frică de ea și de ceea ce ți-ar imputa în auzul milioanelor de
telespectatori?...
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
13 nov. 2019
