Vasile cel Mare (330-379), unul dintre cei trei Parinti capadocieni si singurul care s-a bucurat de cinstea de a fi numit „cel Mare”, si aceasta datorita darurilor speciale cu care a fost inzestrat: mare personalitate ecclesiastica, organizator, excelent exponent si aparator al invataturii crestine ortodoxe, parinte al monahismului rasaritean, reformator al liturghiei. S-a nascut la anul 330, in Capadocia, intr-o familie vestita pentru nobletea, bogatia materiala si spirituala si credinta ei cu totul deosebita. Temelia educatiei sale este pusa de tatal sau, Vasile, profesor de retorica la Neocezareea in Pont, fiu al Sf. Macrina cea Batrana, si elev al Sf. Grigorie Facatorul de Minuni. Doi dintre fratii sai au ajuns episcopi alaturi de el: Grigorie de Nyssa si Petru II de Sebaste, iar sora sa, Sf. Macrina cea Tanara, a ajuns un model de viata ascetica. Dupa ce a studiat la Cezareea Capadociei, la Constantinopol si Atena, insusindu-si si aprofundand tot ceea ce era mai bun din cultura pagana, revine in tara in 356 si devine profesor de retorica.
Nu dupa multa vreme, paraseste cariera de profesor pentru a imbratisa viata monahala. Primul pas pe care il face este de a se boteza. Apoi porneste intr-un pelerinaj, care il duce in marile centre de traire ascetica din Egipt, Palestina, Siria si Mesopotamia, pentru a-i cunoaste pe marii traitori asceti ai vremii, in cele din urma se stabileste ca sihastru pe malul raului Iris de langa Neocezareea (358). Nu dupa mult timp, in jurul sau se aduna o multime de ucenici, punandu-se astfel temeliile primei comunitati cenobitice. in 358 este vizitat de Grigorie de Nazianz, cu care legase o trainica prietenie, in timpul studiilor la Atena, si impreuna redacteaza Filocalia, o colectie de texte din scrierile lui Origen. Totodata, Vasile concepe setul de Reguli monahale (Regulele mari si mici) care vor avea un mare impact asupra organizarii si dezvoltarii monahismului cenobitic in Biserica Rasariteana. Totodata, infiinteaza o serie de manastiri care vor urma regulele intocmite de el. Eusebiu, episcop de Cezareea, sesizand aptitudinile deosebite ale lui Vasile, il convinge sa primeasca harul preotiei. Este hirotonit in 364. Vasile se dedica trup si suflet noilor sale indatoriri, fiind un bun sfatuitor, remarcabil exeget al Sfintelor Scripturi, stalp al credintei si sprijinitor al Bisericii. Dupa moartea lui Eusebiu in 370, este numit succesor al acestuia in scaunul episcopal de Cezareea, mitropolit de Capadocia si exarhal diecezei politice a Pontului. Constient de importanta misiunii sale, Vasile s-a ostenit sa fie la inaltimea raspunderilor care ii reveneau.
A incercat sa curme schismele si ereziile din intregul Rasarit crestin, prin cuvantari unite cu actiuni, prin tratate polemice, prin legaturi practice cu toti, cautand pe unii, trimitand pe altii, apeland, avertizand, blamand, cenzurand, aparand popoarele, cetatile, pe particulari, ajutand pe cei saraci, pe bolnavi si napastuitii soartei. El creeaza un complex de asistenta sociala langa Cezareea, supranumit Vasiliada, pe care Sf. Grigorie il asaza mai presus de cele sapte minuni ale lumii, in materie de credinta, il infrunta direct pe imparatul Valens, sprijinitor al arianismului si pe trimisii sai. Pentru el, succesul Bisericii era strans legat de unitatea ei. In acest sens, s-a straduit sa mentina relatii bune cu Biserica Romei. Personal i s-a adresat papii Damasus, descriind situatia dificila a Bisericii din Rasarit si invitandu-l la un contact direct cu aceasta. Din nefericire, unitatea dintre Rasarit si Apus nu putea fi realizata din pricina disputei legate de cearta dintre Paul in si Meletie pentru scaunul de Antiohia, mai exact, care dintre ei era ocupantul legal al scaunului episcopal antiohian. Apelurile facute de catre Vasile la Alexandria si Ia Roma, nu au dat nici un rezultat, mai ales pentru ca ierarhia apuseana era impotriva lui Meletie, favorizat de Vasile, recunoscandu-l pe Paulin.
In planul controverselor teologice, Vasile s-a confruntat cu aripa extremista a arienilor, condusi de catre Eunorriiu, cat si cu pnevmatomahii, care negau dumnezeirea Duhului Sfant. Dupa cum era de asteptat, activitatea deosebita pe care Marele Vasile a desfasurat-o, nu a fost vazuta pretutindeni cu ochi buni. in unele cercuri a fost suspectat de apolinarism, pentru ca a corespondat cu Apolinarie si ca ar fi accentuat mai mult unitatea Persoanei lui Hristos, decat separarea celor doua firi. Cu toate acestea, el si-a dus misiunea la bun sfarsit, adormind intru Domnul la l ianuarie 379, fara a vedea rezultatele stradaniilor sale concretizate in convocarea si tinerea sinodului ecumenic de la Constantinopol, din 381/2, prin care se pune virtual capat ereziei ariene. Opera scrisa completeaza excelent portretul Sf. Vasile. Desi adeseori s-a accentuat doar latura sa de organizator, diplomat, sau administrator bisericesc, activitatea sa literara il dezvaluie in plinatatea maretiei sale. Opera sa s6risa a fost apreciata atat de cei educati, cat si de cei mai putin educati, de crestini, dar si de pagani. Vasile a abordat dintre cele mai variate teme: dogmatice, ascetice, pedagogice si liturgice. Din fericire cea mai mare parte a productiei sale literare s-a pastrat.
Dintre lucrarile dogmatice prima si cea mai veche este Adversus Eunomium, conceputa in trei carti si scrisa intre anii 363-365. Titlul grecesc al acestui tratat indica faptul ca, in realitate lucrarea Sf. Vasile este o respingere a Apologiei lui Eunomiu, episcop de Cyzic, conducatorul gruparii extremiste ariene a anomoienilor. A doua scriere dogmatica este indreptata impotriva unei alte erezii, a pnevmatomahilor, si este intitulata: Despre Duhul Sfant. Acest tratat pnevmatologic argumenteaza in esenta consubstantialitatea Fiului si a Duhului Sfant cu Tatal, in virtutea careia Persoanelor Sfintei Treimi li se cuvine cinstire egala. Scrierile ascetice atribuite lui Vasile sunt adunate intr-un corp de treisprezece lucrari, dintre care insa unele nu sunt scrise de el si apartin, dupa cate se pare, lui Didim cel Orb. Acest segment literar cuprinde optzeci de Reguli morale, fiecare regula fiind bazata pe un citat noutestamentar. Colectia se adreseaza tuturor crestinilor, desi tinta finala a normelor ramane trairea ascetica. Aceste norme au fost scrise de Sf. Vasile in perioada sederii sale in asezamantul monahal de pe malul raului Iris si in timpul vizitei Sf. Grigorie de Nazianz.
La aceste reguli moral-ascetice se adauga cele 313 Reguli mici sau Regulae brevius tractatae, care contin norme pentru viata de zi cu zi intr-un asezamant monahal, 55 Reguli mari sau Regulae fusius tractate, care prezinta principiile de baza ale vietii monahale si, bineinteles, Filocalia, compusa in colaborare cu Sf. Grigorie de Nazianz. Regulile au fost redactate sub forma unui dialog. Aceasta expunere se mai pastreaza doar in traducerea siriaca si in cea facuta de Rufin. O a doua redactare a acestora este realizata de Sf. Vasile si adaugata colectiei de Epitimii sau norme pentru pedepsirea calugarilor care incalcau regulile monahale. Aceasta versiune a fost rezumata de Teodor Studitul. Cea de a treia redactare, facuta tot de Sf. Vasile, contine o combinatie intre regulile monahale si cele moral-ascetice pe care autorul o trimite discipolilor sai din Pont. Dintre toate versiunile cea mai populara a fost asa-numita Vulgata, compilatie realizata de un autor necunoscut din sec. VI.
Regulile monahale ale Sf. Vasile au ramas in Biserica de Rasarit temelia organizarii vietii manastiresti, in Apus, ele au circulat in traducerea facuta de Rufin de Aquileia si au fost cunoscute de Sf. Cassian si Sf. Benedict, legiuitori monahali apuseni. Tratatele pedagogice ale Sf. Vasile abordeaza deschis problema educatiei tinerilor si definesc limpede atitudinea Bisericii crestine fata de stiinta si cultura pagana. Este vorba de indemn catre tineri, care arata modul in care scriitorii antici pot fi folositori, mai exact, atunci cand se realizeaza o buna selectie din lucrarile acestora, in scrierile acestora, tinerii trebuie sa caute mierea si sa evite otrava, caci autori ca Homer, Hesiod, Theognis, Solon, Euripide si, mai presus de toti, Platon, le pot furniza exemple de virtute, in realitate, Sf. Vasile a fost constient de avantajul unei eruditii sanatoase, bazate pe adevarul crestin si cultura mostenita. Admonitio S. Basilii ad filium spiritualem nu ii apartine Sf. Vasile, desi timp indelungat a fost plasata intre lucrarile sale. Se pare ca a fost scrisa in mediul monahal din Egipt. Spre deosebire de alti Sfinti Parinti, Sf. Vasile nu a scris comentarii biblice in adevaratul sens al cuvantului. Cu toate acestea, Omiliile si cuvantarile sale insumeaza adevarate comentarii pe marginea unor teme biblice. Un loc de seama in acest context il ocupa cele noua omilii la Hexaemeron, adica, cele sase zile ale creatiei (Facere I, 1-26). Desi uneori autorul da senzatia unor improvizatii, aceste omilii sunt neintrecute ca frumusete retorica si bogatie de idei, ceea ce a facut ca ele sa circule nu numai in Rasarit, ci si in Apus.
Una dintre primele traduceri a fost facuta de Eustatie Africanul in jurul anului 440, iar Ambrozie a facut uz de ele intr-o lucrare asemanatoare. Interpretarea data de Sf. Vasile nu este una alegorica. El s-a aplecat cu osardie asupra sensului literal al textului biblic, pentru a deslusi conceptia crestina despre lume in contrast cu cea pagana si cea maniheica. Chiar daca in interpretarile sale face uz de stiinta si filosofia vremii, pentru el intreaga existenta vine la viata prin lucrarea directa a lui Dumnezeu creatorul. Lucrarea aceasta a Sf. Vasile a fost continuata apoi de Grigorie de Nyssa, care a compus De homine opi ficio. Celelalte doua omilii care se circumscriu ca idee Hexaemeronului, De hominis structura si De paradiso, nu sunt autentice, in aceeasi serie a omiliilor exegetice avem apoi cele 18 omilii la Psalmi, dintre care cel putin 13 sunt autentice. Ele prezinta psalmii: l, 7, 14, 28, 29, 32, 33, 44, 45, 48, 59, 61 si 114. Ca material informativ Sf. Vasile a folosit Comentariul la Psalmii lui Eusebiu de Cezareea.
Comentariul la Isaia nu este autentic, in pofida incercarilor lui Wittig de a dovedi autenticitatea. Pe langa teme exegetice, Sf. Vasile a abordat si alte subiecte in omiliile si cuvantarile sale: dogmatice, pedagogice, morale si panegirice, in seria cuvantarilor dogmatice, un loc aparte il ocupa: despre credinta, in care analizeaza textul „La inceput a fost Cuvantul”; Contra sabelienilor; a lui Arie si a eunomienilor; Dumnezeu nu este autor al raului etc; morale: Contra bogatiilor; La textul din Luca 16, 18;La timp de foamete si seceta; Contra betiei; Despre invidie; Despre post; Despre smerenie; la martiri: Sf. lulita; Sf. Varlaam; Sf. Gordius; Cei 40 de martiri din Sevastia; Sf Mamant. De la Sf. Vasile a ramas o corespondenta deosebit de bogata, care dezvaluie rafinamentul literar si gustul deosebit pentru frumusetea cuvantului ales. in colectia bene-dictina de la Sf. Maur s-au pastrat 365 de scrisori, unele din acestea nu au fost scrise de el, ci i-au fost adresate. Corpul epistolar vasilian este o sursa pretioasa pentru istoria Bisericii crestine in Rasarit, in special din Capadocia. Pentru istoria crestinismului in Dacia, de importanta deosebita este scrisoarea nr. 155 adresata de Sf. Vasile lui Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al Scythiei Minor, prin care ii solicita acestuia sa-i trimita „moastele martirilor” din aceste parti. Acesta i-a trimis moastele! Sf. Sava, martirizat de catre gotii pagani ia nord de Dunare, in anul 372, aprilie 12, probabil in 373/4, intrucat Sf. Vasile confirma primirea lor in scrisorile 164 si 165 adresate lui Ascholius, arhiepiscop de Tesalonic, prieten al sau.
Corpul epistolar cuprinde scrisori: de prietenie, de consolare, de recomandare, scrisori canonice, moral-ascetice, dogmatice, liturgice si istorice. Sf. Vasile este pomenit mai ales pentru Liturghia care ii poarta numele. Se pare ca el a reformulat slujba Liturghiei in perioada in care era preot in Cezareea, Cel putin asa deducem din reprosul pe care Leontiu de Bizant il face iui Teodor de Mopsuestia, in jurul anului 540, ca a inlocuit cu neobrazare liturghia Apostolilor”, adica a Sf loan Gura de Aur, si „cea a lui Vasile cel Mare, compusa de, el sub inspiratia Duhului Sfant”, cu o Anafora scrisa de el. Gandirea teologica a Sf Vasile este una teocentrica, doarece pentru el totul reprezinta in realitate legatura lui Dumnezeu cu lumea si in special cu omul. Dumnezeu creeaza lumea si il plaseaza pe om in acest context, dupa ce l-a creat dupa chipul Sau. In pofida perspectivei crestine a teologiei sale, trebuie sa retinem faptul ca modul in care el intelege creatia contine si elemente pagane. Astfel, deslusim la el o identificare implicita a Demiurgului platonician cu Yahweh, impartirea aristoteliciana a universului in sfere supralunare si sublunare si notiunea de armonie universala. Natura este lucrarea lui Dumnezeu care a creat-o in timp, sau mai exact a creat timpul in procesul crearii ei. Materia este parte din creatie, caci daca ar fi fost necreata, atunci Dumnezeu ar fi depins de ea in activitatea Lui creatoare, in plus, daca ea ar fi fost independenta de Dumnezeu, atunci nu ar mai fi existat aceareciprocitate intre agentul creator si cel ce sufera, lucrare evidenta pretutindeni. Desi Scriptura nu vorbeste despre patru elemente, ci face referire doar la pamant si implicit la foc, aerul si apa intervin ca intermediari.
Fiecare element are calitati proprii, si se afla intr-o relatie de permanenta interpatrundere, care produce varietatea .uluitoare de combinatii din care sunt create fiintele sensibile. Pe langa elementele stoice si aristoteliciene prezente in aceasta viziune, intervine ca adevar revelat, postularea „apelor deasupra firmamentului”. Alexandrinii au interpretat acest lucru alegoric, ca fiind vorba de lumea sensibila, separata de cele sensibile prin Firmament, sau Primul cer. Vasile abordeaza o interpretare literala, sustinand ca Moise era preocupat doar de universul fizic. Existenta apei deasupra Firmamentului are scopul de a separa elementul foc si a preveni in acest fel conflagratia stoica . Omiliile la Hexaemeron demonstreaza ca adevarul descoperit de mintea omului nu se deosebeste, in limitele proprii, de adevarul revelat de Scriptura. Aceasta dezvaluie adevarurile inaccesibile mintii umane: natura Iui Dumnezeu, total incomprehensibila pentru om, precum si principiile fundamentale ale lumii sensibile si ale celei inteligibile. Tema incom-prehensibilitatii naturii divine era elementul de discordie intre Capadocieni si Eunomiu, reprezentant al arienilor, care sustinea, urmand lui Aetius, ca ratiunea este egala ca valoare si putere revelatiei si, in consecinta, cele descoperite de revelatie despre natura divina sunt accesibile ratiunii.
Pentru Vasile, daca sustinem ca ceea ce cunoastem despre Dumnezeu este esenta Sa si daca il cunoastem ca Tata, Fiu si Duh Sfant, atunci fiecare din acestia este esenta Sa; insa, pe de alta parte, noi deducem ca Dumnezeu nu este mai mult decat Treime si ca, prin urmare, toate numele care ii sunt date de Scriptura dincolo de acestea Trei, trebuie sa fie simple metafore. Modul de abordare a cunoasterii lui Dumnezeu il duce pe Vaslie la examinarea problemei Numelor divine. El descifreaza doua categorii de nume: cele care afirma ceea ce Dumnezeu nu este (nascut, creat) si ceea ce este (drept, judecator, creator). Numirile din prima categoriei pot duce la cunoasterea partiala a lui Dumnezeu, prin ceea ce neoplatonicienii numesc aphairesis (procesul de inlaturare a oricarui concept pe care ni-l facem despre Dumnezeu). Singur, acest proces duce la negare absoluta, aceasta fiind tot ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu, dar Scriptura ne reveleaza ceea ce El este si ca poseda Atribute. Numele si atributele scripturistice sunt efuziuni ale Naturii lui Dumnezeu spre intelegerea umana si ca atare, sunt nume autentice ale Energiilor Sale. Lumea inteligibila este accesibila ratiunii, insa doar ca mijloc de substantiere a celei sensibile.
Revelatia ne-o dezvaluie ca „lume angelica”, in afara timpului, fara insa a fi parte din absoluta vesnicie a lui Dumnezeu, ci din acea vesnicie care ii revine in virtutea starii de creatie, caci aion exclude chiar si activitatea intelectuala a omului de a fi infinita. Lumina este mult mai generala decat timpul, caci acesta se gaseste doar in lumea sensibila, intrucat nu este limitata Ia timp, lumina a fost imprastiata in momentul creatiei. Firmamentul actioneaza ca o bariera intre lumea inteligibila si cea sensibila, el putand fi patruns de lumina, dar nu si de timp, care nu poate trece dincolo de el. Limitat de Firmament, timpul este principiul lumii sensibile si de aceea poate fi accesibil ratiunii mult mai usor decat cele inteligibile, in plus, intrucat timpul este rasadul vesniciei, el se aseamana cu ea; continutul lumii temporale fiind o copie a ei in acest mediu extins al prototipului neextins, dupa cum acesta este, la randul lui, expresia Gandurilor Mintii divine. Astfel, intregul univers este legat intr-un tot unitar printr-un lant al asemanarii si dezvaluie o simpatie armonica.
Aceasta simpatie este substanta primara a intregii creatii, inteligibila si sensibila, reprezentand modul in care energiile exprima unitatea divina. Acolo unde ea nu ajunge, creatia nu ajunge, iar acesta este taramul raului,care nu are nici o substanta si este absenta binelui. Acest taram poate fi identificat cu intunericul, care a acoperit fata pamantului „inainte” de creatie. Sf. Vasile ramane in istoria gandirii crestine ca primul teolog care a definit in mod clar sensurile cuvintelor ousia si hypostasi. In timp ce Atanasie cel Mare si chiar sinodul de la Alexandria din 362 dadeau aceeasi semnificatie acestor termeni, adica, pur si simplu fiinta, Sf. Vasile insista asupra diferentei de sens, specificand ca ousia inseamna fiinta, existenta sau esenta lui Dumnezeu, iar hypostasis persoana, existenta in plan particular, modul de a fi al fiecarei Persoane treimice.
Intre ousia si hypostasis exista aceeasi relatie ca intre comun si particular. Pentru el, termenul hypostasis este mai bun decat prosopon, deoarece Sabeliu l-a folosit pe acesta din urma pentru a exprima distinctii in dumnezeire care erau doar temporare si externe. Prin clarificarile sale, Vasile aduce o contributie majora la intelegerea conceptului de Treime. Ceilalti doi capadocieni, Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa ii urmeaza, in aceeasi ordine de idei intervine clarificarea pe care o aduce invataturii hristologice privind deofiintimea Fiului cu Tatal, determinand, in cele din urma, adoptarea termenului deofiinta la sinodul ecumenic de la Constantinopol din 381. Pentru el, afirmarea deofiintimii era necesara, intrucat in acest fel se evita politeismul; „Marturisiti numai o singura ousia in amandoi (Tatal si Fiul) pentru a nu cadea in politeism” (Epist. 210). Acuzatia de semiarianism care i-a fost adusa Sf. Vasile este determinata de faptul ca el nu-L numeste pe Duhul Sfant in mod explicit Dumnezeu. Analiza atenta a demonstratiei pe care el o face in tratatul sau Despre Duhul Sfant, evidentiaza invatatura sa clara despre dumnezeirea si deofiintimea sau consubstantialitatea Duhului cu Tatal. Interesant de retinut ca Sf. Vasile vede deofiintimea Duhului cu Tatal si cu Fiul in contextul comuniunii de nume, cat si de lucrare: „Comuniunea numelor se infatiseaza ca proprie Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si nu este straina de natura (Contra lui Eunomiu III, 2), si „Identitatea de actiune in cazul Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh dovedeste in mod clar absoluta asemanare de natura (Ep, 189, 5-7). Cat priveste purcederea Duhului, Sf. Vasile o concepe la fel ca toti Parintii Bisericii de Rasarit: Duhul purcede de la Tatal prin Fiul.
Mostenirea literara a Sf. Vasile este deosebit de vasta, marturie fiind cele patru volume din editia Migne (39-42), iar gandirea sa inglobeaza o mare varietate de idei si probleme, vitale si folositoare pentru invatatura dogmatica a Bisericii, pentru viata religios-morala a crestinilor si, nu in ultimul rand, pentru activitatea sociala a Bisericii. Primul dintre „Cei trei mari dascali ai lumii crestine si ierarhi”, el insumeaza adevarata perenitate a Bisericii privita din pespectiva slujirii preotesti.
Prof. dr. Remus Rus
Dictionar enciclopedic de literatura crestina din primul mileniu, Editura Lidia
