În orice bătălie – fie
că-i militară, fie că-i politică – există un moment crucial, capabil să încline
balanţa victoriei în favoarea acelei tabere care se arată atât de inspirată în
aplicarea celei mai adecvate tactici de luptă, încât aceasta se vădeşte a fi
însăşi purtătoarea favorii divine.
Dacă pentru Aliaţii din
cel de-al doilea război mondial, momentul de răscruce l-a constituit debarcarea
cu succes (dar şi cu enorme jertfe umane) din Normandia, cu certitudine că 29
iulie 2012 poate fi considerată ziua cea mai lungă a României postdecembriste:
Atât din punct de vedere fizic (prin vrerea inegalabilului Guvern Ponta,
perioada „clasică” în ceea ce priveşte normalitatea şi limitele rezistenţei
umane a fost lungită cu încă patru ore – de la 7 dimineaţa până la orele 23 ale
nopţii!), dar mai ales din punct de vedere simbolic, altfel spus
concret-istoric (drumul pe care de la această dată urma să o apuce fragila
noastră democraţie).
Iar voinţa majorităţii
românilor (prin votul dat împotriva demiterii preşedintelui ales în urmă cu
trei ani, prin abţinerea de la vot a acelor cetăţeni care în acest chip au
refuzat să legalizeze manevrele politicianiste cu iz pucist şi în pofida enormelor
fraude la care s-a dedat USL), voinţa majorităţii românilor, prin urmare, este
ca ţara să-şi urmeze drumul început la 1 ianuarie 2007 spre o deplină integrare
euro-atlantică.
De unde rezultă nu doar un
mesaj cât se poate de clar pentru întreaga suflare de pe aceste meleaguri (e
drept, un mesaj devenit imperativ şi de neocolit prin masiva neparticipare a
maghiarilor la acest referendum!) – România refuză noi experimente din
categoria bolşevismului, fie el chiar cu faţă umană, ci şi un serios avertisment
adresat aventurierilor ahtiaţi după putere deplină şi sfidătoare în stat –
România nu mai e dispusă să suporte necontenitele ofense şi atingeri pe care i
le aduc răufăcătorii cu ştaif!
Căci evenimentele derulate
în forţă şi viteză pe parcursul lunii iulie de către actualele cumetrii
politice ce-şi zic „majoritate”, evidenţiază cu limpezime două lucruri,
deopotrivă îngrijorătoare pentru românii lucizi şi pentru străinii intens
preocupaţi de stabilitatea politico-economică a Uniunii Europene:
1)Acapararea totală a
puterii în stat, fapt care în mod inevitabil – prin diminuarea opoziţiei până
în vecinătatea inexistenţei – duce la apariţia prea bine cunoscutei
monstruozităţi totalitare cu numele de partid-stat;
2)Cu spijinul neprecupeţit
al presei aservite, în mod deosebit prin trustul de presă al lui Dan
Voiculescu, periculoasa şi înjositoarea tendinţă de a aduce o bună parte dintre
români în starea de zombi sau, după
caz, de mankurţi.
Nu voi insista asupra
termenului zombi, cu toate că el se
arată extrem de tentant pentru acele fantezii înspăimântătoare, care caută să
readucă în actualitate sinistra lume plăsmuită de mitologiile îndepărtate de
noi în timp şi spaţiu, mitologii în care morţii însufleţiţi se plimbă printre
vii.
Mult mai aproape de
condiţia istorică şi geografică a românilor, implicit de condiţia lor
existenţială, este mankurtul prin
sensul metaforic şi semnificaţiile îngrijorătoare pe care termenul le
încorporează.
Legenda mankurtului,
una din cele mai teribile şi mai terifiante utopii negre, este magistral
prezentată în superbul roman O zi mai
lungă decât veacul a scriitorului kirghiz (fost sovietic) Cinghiz Aitmatov.
Într-o manieră
cuceritoare, graţie echilibrului şi forţei de expresie, marele artist relatează
înfricoşătoarea istorie a mankurtului.
Cândva, se spune, în întinsele stepe de la Sarî-Ozeki, năvălise blestematul
popor al juajuanilor, popor nomad, sălbatic şi războinic, în permanentă căutare
de pradă şi robi. Printr-o barbarie demnă de cele mai tenebroase perioade ale
istoriei, aceştia le aplicau prizonierilor un „tratament” ce-i aducea în starea
de mankurt, adică de robi
desăvârşiţi: li se ucidea memoria!
Nefericiţii erau tunşi
chilug, după care li se aplica pe capul astfel pregătit un şiri, un fel de „căciulă” din pielea de pe gâtul unei cămile anume
sacrificată pentru această operaţiune. Apoi prizonierii, astfel dichisiţi, erau
expuşi la soarele torid al stepei. Fâşiile de piele se uscau şi strângeau capul
victimei ca nişte cercuri de fier. Mulţi mureau din cauza durerilor insuportabile.
Dar dacă vreuna dintre victime trecea această probă de foc, după câteva zile
trebuia să mai reziste la o încercare înspăimântătoare: firele de păr creşteau
şi, neputând să iasă prin platoşa de piele, ele se răsuceau şi pătrundeau în
ţeasta condamnatului la acest supliciu!
Într-un asemenea mod
inuman se obţineau robi de mare preţ: complet idiotizaţi prin uciderea raţiunii
şi a aducerilor aminte, respectivii mankurţi
funcţionau ca nişte roboţi eficient programaţi! Cu voinţa complet neutralizată
şi fără urme de dorinţe umane, ei erau devotaţi stăpânului până la sacrificiu
şi-i îndeplineau ordinele fără crâcnire, chiar dacă aceste ordine vizau
săvârşirea unei crime.
În stilul său
duios-răscolitor, Cinghiz Aitmatov narează peripeţiile lui Naiman-Ana (o altă
Vitoria Lipan), plecată din aul (sat tătăresc) pentru salvarea fiului ei,
devenit mankurt după ce căzuse
prizonier în mâinile juajuanilor. Sărmanul rob nu-şi mai recunoaşte mama, se
arată complet insensibil la dovezile ei de dragoste şi la rugăminţile ei
fierbinţi de a pleca împreună, ba mai mult, la ordinul stăpânului, singura
autoritate care-l pune în mişcare, tânărul mankurt
îşi ucide mama…
Termenul de mankurt a fost aplicat oportuniştilor
bolşevici, care de regulă (cel puţin în faza de început) îşi trădau ţara,
familia şi prietenii, pentru a deveni fideli executanţi în slujba unei
ideologii asasine. Prin extensie, oricare zelos activist de partid, ce punea cu
nădejde umărul la făurirea universului concentraţionar (naţionalizare,
deportări, colectivizare, torturi, crime), se comporta aidoma unui mankurt. E drept că acolo unde metodele
„paşnice” de îndoctrinare, respectiv de absorbţie şi spălare de creiere, nu
dădeau rezultatele scontate, de regulă acolo se apela fără şovăire la arsenalul
mijloacelor brutale: privare de drepturi şi libertate, necontenită teroare
fizică şi psihică, bătăi şi torturi, prin care se urmărea „remodelarea”
victimelor vizate, adică anularea socio-intelectuală a „înrăiţilor” ce refuzau
compromisul şi colaboraţionismul, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa. Nu aşa s-au
petrecut lucrurile la noi prin atrocele program de reeducare conceput de
Nikolski şi uneltele sale? O asemenea unealtă în mâinile securiştilor a fost
însuşi Eugen Ţurcanu, teribilul călău prin intermediul căruia s-a derulat acest
program. Dar când tăcerea a fost sfâşiată de răcnetele torturaţilor (din păcate
nu toţi au rezistat la acest crâncen test) şi de protestele străinilor,
securiştii n-au ezitat să-l dea morţii pe Ţurcanu…
Regimul ceauşist s-a
străduit la rândul lui să creeze omul nou, o monstruozitate docilă, laşă,
linguşitoare, mincinoasă, leneşă, primejdios ticăloşită în substanţa sa intimă.
E drept, nu mai erau la modă metodele barbare anterioare, însă scopul urmărit
prin mijloacele mai rafinate de erodare psihică aveau aceeaşi nedezminţită finalitate:
ascultarea oarbă de preceptele comuniste şi distrugerea oricărui germen de
opoziţie! Ori între omul nou şi mankurt cu
siguranţă se poate pune semnul egalităţii.
...Am sperat că după
Decembrie ’89
lucrurile vor intra pe un alt făgaş. Din nefericire, cei 22 de ani scurşi de la
acest eveniment nu ne-au convins de bunele intenţii şi de capacitatea
moral-intelectuală a guvernanţilor de care am avut parte până în prezent. Cu
foarte puţine excepţii, cu totul neconcludente, putem spune cu mâna pe inimă că
subtilitatea formelor utilizate pentru ca grosul electoratului să „gândească”
cu capul partidelor aflate la putere, ne duc nesmintit cu gândul la opiul lui
Marx şi la mankurtizarea lui Aitmatov.
P.S. Ce urmează după revenirea lui Băsescu la Cotroceni? Cu
certitudine regrupări şi zvârcoliri ale puciştilor deocamdată puşi cu botul pe
labe de referendum, care vor căuta noi şi noi căi de atac pentru a-şi atinge
scopurile, ceea ce în primul rând se cheamă încercarea de salvare a celor mai
preţioase piei de tâlhari din mâna justiţiei.
Dar mai înseamnă şi o rapidă
recâştigare a încrederii oficialilor europeni, practic a tuturor cancelariilor
străine, precum şi a investitorilor, ceea ce induce pe de o parte speranţa că
lucrurile vor reveni în cel mai scurt timp la stabilitate şi normalitate, iar
pe de altă parte conferă românilor încrederea că sărăcia nu va deveni un coşmar
atotstăpânitor prin continua devalorizare a leului.
George Petrovai
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu