Mari poeţi români - Alexandru Philippide (1900 - 1979)

 Berceuse

Pe crengi, aceleaşi cuiburi vechi de ciori,

Pe care, seara, le frământă vântul!

Şi soarele! s-a dus de-atâtea ori,

Ca astăzi, să încunjure pământul!

Ştii pe de rost şi crengi, şi vânt, şi ciori.

Şi-un clopot iarăşi a-nceput să sune.

Nu-i bine, seara, să-1 asculţi ce spune.

Aşa răsună-n fiecare seară,

Şi vântul frânge sunetul - de-ţi pare

Că-i o ghitară

Cu arii singuratice şi rare.

Ţi-e sufletul - cum se frământ-un vânt.

Te-alungi pe tine singur c-un cuvânt.

Te cauţi mult - şi nu te mai ajungi.

Şi-ţi cade-n suflet umbra vremii lungi.

Dormi...

Fie-ţi viaţa veşnică poveste,

Cu începutul veşnic nenceput;

Să nu mai ştii ce-a fost, nici ce mai este;

Să curgă-ntr-una basmul neştiut.

Să fii mereu la mijloc de poveste!

Pe crengi, aceleaşi cuiburi vechi de ciori,

Pe care, seara, le frământă vântul!

Şi soarele! s-a dus de-atâtea ori,

Ca astăzi, să încunjure pământul!...

Nu-i bine să priveşti de multe ori

Amurgul aiurit de vânt şi ciori.

(Din volumul „Aur sterp”, Din toamna primăverilor de ieri, 1922)

        

Priveşti cum zboară norii

Priveşti cum zboară ca nişte continente

Desprinse dintr-o veche planetă istovită.

E-o vreme pentru visuri potrivită.

Cu seri adânci şi vânturi indolente.

Lumea de azi, gheboasă de trecut,

Clipa de-acum, bolnavă de-amintire,

Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut.

Dar unde oare să mai pleci acum,

Cu sufletul deşert şi mintea arsă,

Când însuşi cerul este-o hartă ştearsă

Pe care nu mai poţi citi vreun drum?

Un singur gând ca o mireasmă tare:

Să te desprinzi din tine şi să zbori

Asemeni continentelor de nori

Pe-valuri de văzduhuri viitoare;

Şi-ntr-un tărâm de neştiut azur,

În care nici o amintire nu vibrează,

S-ajungi în calea ta văzduhul pur:

Miraculoasă, veşnică amiază...

O, gând anarhic şi amar,

Pe care vorbele nu-l pot cuprinde

Atunci când ca un meteor bizar

În noaptea inimii adânci s-aprinde!

(Din volumul „Visuri în vuietul vremii”, 1939)

        

Peste câte mii de ani

Peste câte mii de ani natura

Va scoate iarăşi din neant

Alcătuirea de celule

În care sufletu-mi visează

Asemeni unui împărat captiv?

O, frate, tu mai mult decât un frate,

Replica mea-n eternitate!

Nu te cunosc şi nu mă vei cunoaşte.

Vorbele mele scrise-acuma

Vor fi de multă vreme spulberate

În ziua când tu te vei naşte,

Şi limba chiar în care sunt rostite

Va fi pierit atunci şi doar un singur

Crâmpei de manuscript într-un muzeu

Va chinui pe erudiţii vremii,

Şi îngropat în el pe veşnicie

Dormi-va fără nume gândul meu.

Mă-ndeamnă totuşi către tine

O neclintită năzuinţă

Şi scriu acest poem zadarnic

Mânat de strania credinţă

Că gândurile noastre înrudite

Se vor pricepe peste vremi şi oameni,

În limba fără ţară a visului rostite.

Să ştiu că-ntr-adevăr vei exista,

O, n-aş mai fi atunci atât de singur

- Singur chiar lângă vechi prieteni,

Singur chiar lângă dragostea mea

- Dragostea mea cu care stau alături

Aşa cum amândoi ne-am reflecta

În aceeaşi oglindă,

Fără să ne privim unul pe altul în ea...

Dar pentru ce să te mai caut oare,

Vis fără chip al învierii mele,

Prin neştiute vremuri viitoare?

Tu poate de pe-acum alergi prin lume,

Duh care n-ai nici patrie, nici nume,

Şi poate nevăzuta ta aripă

Mi-atinge sufletu-n această clipă...

Amăgitoare nălucire

A unui dor amar de nemurire

Ademeneşte biata omenire.

Dorinţa noastră de neîntrupare

Ne chinuieşte în zadar.

Să ne mândrim că fiecare

Din noi e-un unic exemplar,

Fără putinţă de reeditare!

(Din volumul „Visuri în vuietul vremii”, 1939)

        

Căutătorul

Ai socotit că soarele mai arde

Abia vreo cincisprezece miliarde

De ani... Numai atât? De azi pe mâne?

Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne?

Nu asta te opreşte să cugeţi mai departe!

Doar ştii că timpul n-are moarte.

Un calcul scurt, de două sau trei linii

Şi-ai întrecut viteza banală a luminii.

Ca-n mii şi mii de repezi răsfrângeri de oglinzi

Ţi-e mintea străbătută de căutări rebele.

Ai spune că şi mâna în sus când o întinzi

Ţi se lungeşte braţul pân-la stele.

Ai dat cu tifla ticăloasei sorţi,

De-ameninţarea ei nu-ţi pasă,

Şi-n timp ce spargi absurde porţi

Nici o sfială nu te mai apasă.

Şi când din lungi peregrinări

Te-ntorci pe căi de raze şi de unde

În lumea dinăuntru, a inimii profunde,

Tot mai găseşti acolo întrebări.

(Din volumul „Monolog în Babilon”, 1967)

        

Răzvrătire

Visez o răzvrătire a lumii vegetale.

De la lichenii palizi ai cercului polar

Pân-la giganţii arbori ai zonei tropicale,

Ciuperci sau flori, mlădiţe sau trunchiuri colosale

Pornesc să-nfrunfe omul, uzurpator flecar

Al mutei lor domnii primordiale.

Păsările călătoare

Au dus din continent în continent

Vestea cea mare;

Şi-acum, în orice vrej, în orice floare

E demonul revoltei, subtil şi violent.

Eucalipţi şi cedri cu braţe uriaşe

Şi boababi bubonici cu trupul numai noduri

Se năpustesc năpraznici spre marile oraşe

Zdrobind palate, fabrici, gări, hale, turnuri, poduri.

Din ecuatorialele coclauri

Lianele cu braţe de hidre şi balauri

Se furişează şi se-ntind,

Îşi iau avântul

Şi-ntr-o reţea de funii vii cuprind

Pământul.

Şi arborii fără nume, giganţi cu braţe-căngi,

Ies fioroşi din junglă cu uraganu-n coarne

Purtând, drept coliere, şerpi boa şi, drept goarne,

Maimuţe urlătoare împleticite-n crengi.

Un pâlc de mari sequoia porneşte la asalt,

Şi înghiţind distanţe de ceasuri într-un salt

Vijelios ajunge drept la ţel:      

Şi iat-un zgârie-nouri de sticlă şi oţel

Se prăbuşeşte alb, inert, înalt,

Titan tembel.

Din taiga purced oştiri de pini,

Fac paşi de şapte poşte săltând din rădăcini

Ca nişte strâmbe picioroange

Şi sunt atât de deşi încât întorc din cale

Largile fluvii ecuatoriale

Făcând o gârlă seacă dintr-un Gange.

Din crengi ca din ascunse catapulte

Sar stânci întregi zvârlite la depărtări de stele

Şi cad peste pământ atât de multe

Încât astupă mările subt ele.

În fiecare fir de iarbă un ghimpe încolţeşte,

În fiecare frunză un ochi ascuns palpită;

Şi în pământ tuberculi şi bulbi scobesc hoţeşte

O boştiură perfidă ce-i gata să te-nghită.

O forţă-năbuşită de mii şi mii de ani,

Ascunsă-n pulsul molcom al sevei, îşi ia vânt

Cu zbucium de cutremur şi clocot de vulcani;

Şi era vegetală rencepe pe pământ...

...Ca să dureze pân-atunci când, poate,

În viitoare vremuri depărtate,

Metalele din beznă şi pietrele scuipate,

Surori cu-acelea care ard în stele,

Din noaptea nemişcării se vor trezi şi ele.

(Din volumul „Monolog în Babilon”, 1967)