Hotel
"atunci
iarăşi vă veţi petrece restul
vieţii dormind,
afară numai dacă
zeul,
îngrijindu-se de voi nu v-ar
trimite pe
altcineva la fel "
(Platon,
Apologia)
Camera 3210. Poftiţi cheia, vă rog.
Luaţi ascensorul din stânga.
Bună seara, domnilor.
Eu urc în camera şi mă odihnesc puţin.
Cobor într-un sfert de oră.
Ne vedem jos. Ne vedem sus.
Nu ne mai vedem niciodată.
Gata. S-a închis uşa bine?
O uşă
nu se mai închide la loc
în aceeaşi lume.
Vecinul din dreapta a coborât.
Nici în camera din stânga
nu mai e nimeni. De la
etajul acesta toţi
aţi plecat.
Hei, recepţia! Unde au plecat toţi?!
E o conferinţă undeva
în seara asta?
Exact adineauri coridorul
era
înţesat de lume.
Doamne,
Hotelul e gol
Hai afara. E pustiu şi oraşul.
Cum a mai trecut vremea, dom'le,
n-am stat decât zece minute
şi a început
vacanţa.
Da vacanţa. Se poate în sfârşit
Respira.
A plecat şi Dumnezeu în vacanţă.
Pa, Doamne. Ne vedem în celalalt
în celalalt eon,
daca mai vine vreunul.
Pa.
Lumea e în vacanţă.
Lumea a fost.
Ceva a fost în tot cazul.
A fost cu siguranţă ceva
În tot timpul acesta.
Oh, daca ne-am putea aminti
ce anume...
Rasfrîngere în
memoria soarelui
Toate sunt sub semnul tău, Apollo.
Clipa ploua-n noi torenţial.
Ieri a râs un ulm. O vară-ntreagă
o femeie a iubit un deal.
În stejar, unde septembrie ţese
ulii într-un aprig cerc sonor,
de ieri seară vremea o măsura
Absalom, pendul nemişcător.
E aici un loc din care-n toate
laturile lumii mă aud.
Nordul e un punct din care-ncepe
Numai sud şi sud şi sud şi sud.
Timpul plouă-n lucruri. Valea ţese
ulii într-un aprig cerc sonor.
Unde duci, soţie a-ntâmplării,
Inimile noastre în ulcior?
Setea
O femeie locuita de sete
luminează golul cuvântului :
spune-mi de ce te aştept,
spune-mi, de ce
îmi legi gura,
de ce râzi,
de ce te întuneci,
de ce mă înnoptezi
în trupul tău
de eroare ?
Un om cu oase de sete
număra arborii.
Există setea. Ea are dealuri de sete,
ea rosteşte cuvinte de sete.
Cine eşti ?
Cine eşti ?
Cine eşti ?
Setea înnoptează în mine
ca într-o gresie.
O femeie cu picioare de sete
număra pietrele.
Tu eşti vara, le spune. Tu eşti viscol.
Tu eşti linişte. Tu nu eşti nimic.
Tu eşti întoarcere.
Pe tine te iau de bărbat.
Pe tine te voi naşte.
De tine nu-mi voi aminti.
Şi deodată
în ţipăt de crin torturat
faţa ei explodează
şi se opreşte
şi tace
şi cu privirea în gol
zâmbeşte nimicului.
Răsfrângere de fulger
înnoptat
Crinii de palida flacără
ai miazănoaptei se-aprind.
Inima mea e castelul
prin care trece Hamlet citind.
Cui cânţi uitarea mea blondă,
tu stearpă risipă de tei?
Nu lăsaţi să se-nece Ofelia
în verdele ochilor mei.
Bântuie luna. E-o toamnă
a frunzelor din capitel.
În stânga tace Horatio
sau numai o parte din el.
Păsări în amurg
Lui Grigore Hagiu, in memoriam
Dezgheaţă-te, lume, dezgheaţă,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceaţă,
inima e tot mai departe.
Roteşte-te, lume, roteşte
şi tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăseşte
prietenii încep să dispară.
Nu zărisem că norii aleargă
şi nu bănuiam că-i furtună,
eram opt, eram cinci, eram patru
şi parcă zburam împreună.
Parcă ieri mai era dimineaţă,
soare-n valuri şi-acuma-i doar nor.
Sunt o pasăre singură-n ceaţă
şi abia mai ştiu dacă zbor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu