Jocurile
politicianiste – o cruntă bătaie de joc
la adresa
cetăţenilor cu discernământ
În analiza ce urmează îi
am în vedere doar pe cetăţenii cu discernământ (capabili să judece, nu să ia de
bune aberaţiile altora), adică pe cetăţenii responsabili şi cu simţ civic (îşi
plătesc cu conştiinciozitate taxele şi impozitele, deşi actualul stat român nu
merită un atare devotament!), căci în România mai există masa de câteva
milioane a simplilor locuitori (aşteaptă ajutoarele în bani şi alimente, dar cu
toate astea nu binevoiesc să-şi plătească dările, iar mulţi dintre ei nu posedă
acte de identitate), o veritabilă masă de manevră, respectiv partenerul
trocului electoral postdecembrist: Partidele aflate la guvernare le dau acestor
locuitori ajutoarele, iar ei le dau în schimb voturile!
Când nu mai primesc aceste
ajutoare, deoarece în urma unor controale se constată că mulţi dintre ei nici
vorbă să fie îndreptăţiţi la aşa ceva, şatra sau tribul pleacă în străinătate
la cerşit şi ciordit, unde se plâng pe rupte de viaţa grea pe care sunt siliţi
să o ducă în România.
Nota 1: Dacă nu s-ar urmări cu insistenţă doar coaja democraţiei
(dreptul tuturor la vot, inclusiv al acelor simpli locuitori de pe aceste
meleaguri, care nu vor să ştie de obligaţii, ci numai de drepturi, îndeosebi
atunci când au statutul privilegiat de alogeni), fondul real al acestei
slinoase afaceri electorale fiind goana turbată după voturi (democraţia este
cantitativă în conţinut şi accidental calitativă în formă), şi dacă
statisticile şi-ar face datoria, corect ar fi ca pe listele de alegători să fie
înscrişi doar cetăţenii în sensul arătat mai sus.
Nota 2: Însuşi W.Churchill s-a arătat la vremea lui nemulţumit de
democraţie, fapt pentru care afirma despre ea că-i o formă grozav de imperfectă
de guvernământ. „Dar, a adăugat el, daţi-mi alta mai bună şi voi crede în
ea...” Iar eu spun că există cel puţin două mai bune ca democraţia. Prima
dintre el ar fi teocraţia, cârmuirea
potrivit poruncilor din Decalog şi a
pildelor oferite de Mântuitor. Dar teocraţia conţine in nuce puterea, adică însuşi sâmburele discordiei umane. În cazul
de faţă, asaltul pentru înşfăcarea puterii ar fi dat de preoţi şi pastori,
aceştia pretinzând că sunt cei mai îndrituiţi să reprezinte pe pământ
autoritatea divină. Acest cusur fundamental nu mai apare în demofilie, cu adevărat cârmuirea cu
dragoste şi din dragoste sinceră faţă de semeni. Prin urmare, demofilia este
singura formă de guvernământ capabilă să instaureze fericirea, dar numai într-o
comunitate sau societate a atotomenescului, o comunitate spiritualizată, unde
relaţiile interumane sunt bazate pe credinţă sinceră, iubire şi altruism. Însă
cum morala se află într-un îngrijorător regres (vezi fenomenele de
decreştinare, ipocrizie, minciună şi cruzime, precum şi alarmanta înmulţire a
legăturilor trupeşti împotriva firii), se cheamă că această formă de cârmuire
mai are mult şi bine de aşteptat...
Celălalt viciu de fond al
democraţiei noastre originale priveşte corupţia generalizată din politică şi
deplorabila valoare (intelectuală şi morală) a partidelor existente pe
eşichierul politic.
Cu corupţia ştim cu toţii
cum stau lucrurile (şi nu stau deloc bine pentru nefăcătorii de politică): DNA
arestează, prejudiciile nici pomeneală să fie recuperate, arestatul stă ce stă
la răcoare (că, de, scrie cărţi şi, conform unei legi aiuritoare, detenţia se
diminuează cu 30 de zile pentru fiecare carte publicată!), aşa că respectivul
ipochimen, după punerea în libertate fie reintră în vechiul partid, unde
cotizează corespunzător pentru a fi din nou ceea ce a fost înaintea pocinogului
cu săltarea de către mascaţi, fie că – supărat nevoie mare pe foştii colegi de
matrapazlâcuri – se înscrie într-un alt partid (care partid de la noi n-are
nevoie de bani, chiar negri de-or fi, pentru campaniile electorale murdare?),
fie la o adică pune umărul şi banii pentru înfiinţarea unui nou partid, cum ar
fi uriaşul partid al puşcăriaşilor cu ştaif.
De reţinut că la toţi
tâlharii ăştia nu se pune problema banilor atunci când în joc este orgoliul şi
(dez)onoarea lor de hiperlichele. Se pune doar atunci când trebuie recuperat
enormul prejudiciu cauzat poporului român: Ba că n-are absolut nimic pe numele
lui, nici măcar ceea ce a declarat la intrarea în politică (asta, de
altminteri, ar trebui să fie baza absolută de raportare la punerea sechestrului
pe averile ilicite!), ba că dintr-un preapungăşesc spirit de solidaritate
ANAF-ul nu marşează, ba că, înduioşat de acelaşi spirit confratern, Parlamentul
ruşinii nu are în vedere un Cod Penal care să permită recuperarea imediată a
averilor dobândite pe căi nelegiuite, deşi se ştie foarte bine că în acest mod
simplu şi just s-ar aduna la buget suficienţi bani ca România să iasă din
actuala fundătură – să-şi plătească datoria externă, să facă investiţii
importante (în industrie, agricultură, modernizări de drumuri etc.) şi – nu în
ultimul rând – să mărească simţitor veniturile nevoiaşilor, pe scurt pentru efectiva
creştere a nivelului de trai.
Valoarea intelectuală a
partidelor vizează netemeinicia strategiilor economico-politice ale acestora
pentru demararea reală (reflectată în coşul zilnic) a economiei şi pentru
smulgerea României din conul de umbră în care a ajuns din pricina necalificaţilor
ei diplomaţi postdecembrişti, iar valoarea morală a acestora se raportează atât
la acei membri care au grave probleme cu justiţia (de pildă, Ovidiu Nemeş,
actualul primar al municiului Sighetu Marmaţiei, a primit sentinţa de
incompatibilitate, cu toate astea dă zdravăn din coate pentru un nou mandat),
cât şi la lipsa de jenă cu care se afişează urmaşii unor faimoşi kominternişti
(Andreea Paul Vass şi Bogdan Olteanu sunt nepoţii evreicei kominterniste
Ghizela Vass, prietenă la toartă cu Ana Pauker). Eh, iată unde s-a ajuns prin
neaplicarea legii lustraţiei – Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara...
Tot în partea morală intră
voturile date de europarlamentarii României (Renate Weber, Mircea Diaconu etc.)
împotriva ţării care i-a propulsat şi-i plăteşte regeşte, mai exact pentru
pierderea identităţii ei prin federalizarea Europei dezbinate şi pentru
închiderea termocentralelor şi a ultimelor mine de cărbuni din ţară. De parcă
prin asemenea măsuri de râsul curcilor s-ar putea reduce poluarea globală, când
SUA şi China, marii poluatori mondiali, nici nu vor să audă de aşa ceva...
Nota 3: În romanul Fraţii
Karamazov, Dostoievski îl pune pe Marele inchizitor să indice cele trei căi
pentru anihilarea personalităţii umane şi a libertăţii sale – miracolul, taina şi autoritatea.
Toate trei sunt de actualitate în lăbărţata Uniune Europeană: miracolul supravieţuirii ţărilor membre
ca entităţi distincte, în pofida cedărilor succesive de suveranitate de care
amintea Traian Băsescu, taina
sforilor care se trag în Comisia UE, ea controlând democratic (sic!) procesul
legislativ (Parlamentul), şi presiunile exercitate asupra ei de atotputernicile
carteluri ale petrolului şi medicamentelor, autoritatea
evidenţiată prin obligativitatea recomandărilor-directive venite de la
Bruxelles şi prin aroganţa comisarilor europeni, cu nimic mai prejos decât cei
moscoviţi.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
3 feb. 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu