de Rabindranath Tagore
Un tren lung
ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit, şi când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până când ne dăm noi seama,
Sună, pleacă, … a trecut…
Iar durerile
sunt staţii,
Lungi, de nu se mai sfârşesc.
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă
ce-o dorim.
Ne trec zilele,
trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri !
Mulţi copii voioşi
se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iată un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă
vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da
atunci o clipă
Să ne-ntoarcem înapoi ?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul
ce-a trecut,
Sună goarna veşniciei
C-am trăit şi
n-am ştiut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu