Evanghelia de duminică: Nevăzătorul cu vederea curată

 Duminica a 6-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere) Ioan 9, 1-38

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveți pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui.

Toate minunile să­vârșite de Mântuitorul Hristos au fost modalități prin care El împlinea lucrările (Ioan 9, 3) lui Dumnezeu, schimbând realitatea pe care o întâlnea (care, de cele mai multe ori, era su­ferința sau foamea) în normalitate. În textul citit la Sfânta Liturghie în Duminica a șasea din ciclul Penticostarului, luat din Evanghelia după Sf. Ioan (cap. 9, 1-38), ni se istorisesc împrejurările și modalitatea în care Mântuitorul, ca Fiu al lui Dumnezeu, își pune în evidență lucrările capabile să creeze din nou lumea: în cazul de față nu a vindecat vederea unui om pierdută prin vreun accident sau vederea defectuoasă cu care s-ar fi născut omul, ci a făcut vedere acolo unde aceasta nu exista. Prin lucrarea Sa, Dumnezeu a creat lumea din nimic. El a activat și activează lucrările Sale oricând, arătând atotputernicia bunăvoinței Sale. Așa a fost și cazul istorisit în textul din Evanghelia la care facem referință.

Totodată, lucrările lui Dumnezeu sunt tot atâtea forme de manifestare a slavei Sale. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om ca să împlinească lucrarea pe care i-a încredințat-o Tatăl (Ioan 17, 4). El a împlinit această lucrare într-un timp dat, timp pe care El îl numește „ziuă”. În acest interval de timp rânduit de Tatăl ceresc, Iisus este Lumina lumii (Ioan 9, 5). Efectul oricărei surse de lumină este luminarea celor din jur, scoaterea lor din întuneric și aducerea la lumină. Dumnezeu a creat lumea în lumina prezenței Sale. Prin urmare, a scoate pe cineva din întuneric la lumină este echivalent cu a-l crea pur și simplu în normalitate, în lumină. A reda funcția vederii unui orb din naștere echivalează cu a crea ceva din nimic. În minunea prin care Mântuitorul Hristos a dat vedere unui orb din naștere asistăm la efectul lucrării lui Dumnezeu, pe care o împlinește Domnul Hristos, care are capacitatea să creeze din nimic.

Evanghelistul Ioan ne spune că Mântuitorul se afla în Ierusalim, ferindu-se de iudei, care căutau să-L ucidă (Ioan 7, 1). Era una dintre marile sărbători iudaice. Trecând pe lângă un orb din naștere, l-au întrebat ucenicii: „Învățătorule, cine a greșit, acesta sau părinții lui de s-a născut orb?” Iar El le-a răspuns: „Nici el, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.”

Ucenicii au întrebat ca unii care nu erau străini de învăță­tura oficială potrivit căreia Dumnezeu „pedepsește păcatele pă­rinților în copii până la al treilea și al patrulea neam” (Exod 20, 5; Num. 14, 18; Deut. 9, 5).

Nu erau străini și de exegeza unor rabini care afirmau că pruncii pot păcătui până și în pântecele mamei lor sau al altora care considerau că Dumnezeu, cunoscând dinainte că unii oameni pot păcătui grav, îngăduie ca aceștia să se nască cu anumite infir­mități care-i vor feri de acele greșeli. Știau că, uneori, Dumnezeu folosește boala și suferința ca instrumente pentru împlinirea voinței Sale (ca omul să se întoarcă la Dumnezeu, Lc. 13, 2 și urm.; pentru încercarea cre­dinței, 2, 4 și urm., în locul altora, Col. 1, 24).

Mântuitorul precizează ucenicilor că în acel caz nu era vorba sub nici un aspect de ceea ce ei bănuiau cu privire la cauzalitatea bolii. Era vorba de o nepu­tință a firii umane căzute în păcat, de ceea ce noi astăzi am numi accidente genetice sau epigenetice, care, în firea umană afectată de stricăciunea firii Proto­părinților Adam și Eva, ai căror descendenți suntem toți, pot duce la infirmități congenitale. Aceasta era situația și cu orbul din naștere. Dar în această infirmitate se va afirma efectul creator al lucrării lui Dumnezeu, ce se va exercita prin voința Mântuitorului Care, Lumină fiind, aduce lumină tuturor celor pe care îi întâlnește.

În activarea lucrărilor Sale de vindecare a celor suferinzi, de iluminare a celor orbi (trupește sau sufletește), Mântuitorul și-a arătat slava Sa, `slavă ca a unuia născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14). Arătarea acestei slave nu a fost fără urmări: a schimbat viața celui care a fost obiectul direct al manifestării slavei lui Dumnezeu peste el, a schimbat și vețile celor care au văzut-o cu ochi curați, a schimbat istoria lumii. Numai ochii orbiți de răutate ai auto­rităților iudaice au văzut în manifestarea acestei slave motive care să-i conducă la darea sentinței de moarte împotriva lui Iisus, cu puține ore înainte să jertfească și să mănânce, potrivit tradiției lor, mielul pascal.

Acum două săptămâni, la Sfânta Liturghie, s-a citit din aceeași Evanghelie după Sfântul Ioan textul în care se istorisește minunea vindecării paraliticului de la scăldătoarea Vitezda. În versetul 17 din capitolul al cincelea al sus-numitei Evanghelii se semnalează că atunci, cu ocazia constatării că Iisus era cel care-l vindecase pe paralitic, autoritățile au hotărât să-l omoare pentru că vindeca sâmbăta și pentru că afirmase că Dumnezeu este Tatăl Său.

El avusese mai multe momente tensionate cu fariseii în Galileea, dar cele din Ierusalim determinaseră autoritățile iudaice să înceapă urmărirea penală a lui Iisus. În intervalul de timp scurs de la vindecarea paraliticului de la Vitezda până în momentul întâlnirii orbului din naștere, Evangheliile consemnează deja câteva momente din care înțelegem că Mântuitorului i se întocmea dosar penal, cum am spune noi astăzi. Provocările în sensul întocmirii acestui dosar au continuat și s-au acutizat. Nu întâmplător, cu ocazia intrării în Ierusalim, autoritățile i-au atras atenția prin cuvintele „În­vățătorule, potolește-ți ucenicii!”

Mântuitorul știa toate, dar nu a pregetat deloc să scoată în evidență lucrările lui Dumnezeu.

În cazul orbului din naștere, a scuipat, a făcut tină din pământ, a uns cu ea ochii orbului, l-a trimis să se spele pe ochi la scăldătoarea Siloamului. Acesta, urmând sfatul, s-a spălat și i-a venit vederea. Desigur, nu scăldătoarea l-a vindecat, ci lucrarea lui Dumnezeu, lucru pe care tânărul orb l-a înțeles foarte clar. Momentul este uluitor pentru că vederea fizică l-a determinat pe orb să-și vadă altfel și rostul vieții. Constatând minunea vindecării de nevedere a tânărului, autoritățile i-au supus pe acesta și pe părinții lui unei anchete, făcută după toate regulile, ce trebuia să fie una dintre piesele conținute în „Dosarul Iisus”. Anchetatorii se mișcă de la răutate și suspiciune la ridicol, de la ridicol la fanatism („Tu ești ucenicul aceluia, noi suntem ai lui Moise”, v. 9, 28), în timp ce orbul din naștere, de la orbire ajunge să vadă, de la vederea fizică ajunge la vederea duhovnicească, de la simplitatea omului fost nevăzător și neștiutor de carte ajunge la înțelepciunea prin care trimite în derizoriu ancheta autori­tăților, de la omul aparent simplu, ajunge să vadă sensuri până și în neștiința mărturisită de anchetatori („Noi știm că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-l știm de unde este”), cărora le-a spus: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este și El mi-a deschis ochii” (Ioan 9, 30). Din neștiutor de carte ajunge să dea lecții anchetatorilor: „Și noi știm că Dumnezeu nu-I ascultă pe păcătoși, însă, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă” (v. 31).

Fostul orb a dat și răspunsul potrivit să rezolve „neștiința” anchetatorilor cu privire la identitatea lui Iisus: „Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic” (v. 33). Ancheta în care obiectivul era Iisus, dar în care au fost solicitați orbul vindecat și părinții acestuia spre a aduce probe, face ca în sufletul fostului orb să apară un proces de specială cunoaștere a iden­tității Mântuitorului: de la perceperea Lui ca făcător de minuni, ajunge să înțeleagă faptul că El este de la Dumnezeu, iar de la acest nivel ajunge să-L perceapă pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. Este demersul psihologic al oricărui om cinstit care are parte de bunăvoința lui Dumnezeu sau care caută în mod onest să-L cunoască pe Dumnezeu. Nimeni nu-L va cunoaște pe Dumnezeu din și în rea-voință față de El.

Din textul Evangheliei aflăm că Mântuitorul era la curent cu modul în care decurgea ancheta în care erau folosiți ca mărturii orbul vindecat și părinții lui. De aceea, văzând Iisus că fostul orb a fost dat afară (din comunitatea iudaică) și „găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Iar, când fostul orb a aflat că Cel care-l vindecase, despre care anchetatorii nu știau de unde era, dar a cărui măreție fostul orb o vedea tocmai în taina identității Sale și în faptul că pe El Dumnezeu îl asculta, era Iisus, a mărturisit credința în El, ca Fiu al lui Dumnezeu și I s-a închinat. Închinarea este finalitatea oricărui tip de cunoaștere a lui Dumnezeu. Cunoașterea lui Dum­nezeu duce în modul cel mai firesc la omagierea Acestuia în ceea ce numim, în general, închinare. Este finalitatea procesului prin care fostul orb a intrat din momentul în care a văzut sub toate aspectele că

Iisus este Lumina care luminează orice întuneric.

Toate acestea arată ceea ce știm cu privire și la alte minuni săvârșite de Domnul: de ele au beneficiat în mod concret cei asupra cărora s-au împlinit, dar au fost și semne profetice care au lăsat și lasă de fiecare dată posibilitatea ca prin ele să înțe­legem tainele lui Dumnezeu.

Din istorisirea evenimentului vindecării orbului din naștere, cu efectele și cu urmările lui, învățăm că nu putem cunoaște tainele lui Dumnezeu decât ieșind dintr-un anumit tip de orbire, dintr-un anumit tip de ignoranță, date fie de modul de viață pe care l-am avut până la un moment dat, fie de cunoș­tințele și știința naturală autosuficiente (pe care au arătat-o anchetatorii din Evanghelie), fie de neștiința (uneori, doctă) orgolioasă. Acceptând să intrăm cu încredere într-un proces de cunoaștere a acestor taine, în care trebuie luate în calcul, înainte de toate, minunea că suntem, că existăm realmente ca oameni, minunea că vedem realitățile din jur și pe noi înșine în ceea ce suntem, minunea că avem capacitatea de a ști din ce în ce mai mult, de așa manieră încât să devenim din ce în ce mai buni și vrednici, la un ­anumit moment ni se descoperă Dumnezeu Însuși ca fostului ­orb care a primit vederea și a stăruit să vadă toate din ce în ce mai bine, trecând peste orice obstacol.

                              Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă – 02 Iun, 2019