Că va rezista sau nu
la moţiunea de cenzură sau nu, căderea guvernului PSD-ALDE rămâne o problemă
deschisă până la alegerile prezidenţiale. Mediocritatea guvernului Dăncilă
rămâne axul în jurul căruia se vor învârti dezbaterile electorale. După
eliminarea lui Liviu Dragnea, preşedintele Iohannis rămâne descoperit.
Nu mai există duşmanul asupra căruia armata generalului
să-şi îndrepte furia.
Păstrând proporţiile, este o situaţie similară cu cea din
blocul sovietic după dispariţia lui Stalin. Sau ca românii după împuşcarea lui
Ceauşescu. Nu i-a mai unit ura faţă de un simbol al răului.
Cazul Dragnea nu este însă închis. Perioada în care a condus
cel mai mare partid politic din România, partid pe care l-a condus la o
victorie zdrobitoare, dar lui însuşi îi era interzis să acceadă la funcţia de
şef al guvernului, va rămâne în istorie ca temă de reflecţie. Măsurile luate în
cei doi ani şi jumătate, de asemenea, vor fi întoarse pe toate feţele.
Comentatorii se vor întreba: ce este mai important, să creşti salariile şi
pensiile sau să aloci bani pentru investiţii? Este important să măreşti
capacitatea aparatului de stat sau să reduci numărul bugetarilor până la limita
de jos? Vor rămâne teme de dezbatere şi viziunea lui despre justiţie. Ce este
mai important, să acorzi independenţă nelimitată procurorilor sau să dai
prioritate drepturilor şi libertăţii individului în faţa sistemului?
Epoca Dragnea s-a dus. În ce măsură va păstra PSD ceva din
moştenirea lui? Cade în sarcina viitorului lider să discearnă ce păstrează din
întreaga zestre ideologică a foştilor lideri ai partidului. Partidul a moştenit
ceva din năravurile lui Ion Iliescu, din strategiile lui Adrian Năstase şi – de
ce nu? – din modul de conducere a lui Victor Ponta. Ca să rămâi atâta vreme cel
mai mare partid politic din ţară presupune, dincolo de calităţile liderului, o
profundă cunoaştere a psihologiei maselor.
Este un paradox cum un partid care în general a guvernat
prost, a dus România într-o direcţie greşită, a reuşit să se menţină la putere
o bună bucată de timp din cei 30 de ani de democraţie. Secretul s-ar putea să
fie simplu: PSD este un partid de masă. Are structuri teritoriale consolidate,
dar şi o capacitate de mobilizare deosebită, dublată de o retorică populistă
mereu reînnoită, împrospătată cu noi şi noi promisiuni.
Partidul zice că are program, în timp ce alte partide nu fac
decât să improvizeze cu ocazia fiecărei campanii electorale.
Indiferent de rezultatul moţiunii, PSD îşi va ţine congresul
în 29 iunie. Dacă moţiunea cade, i se ridică un postament doamnei Dăncilă,
succesul ei fiind asigurat aproape sută la sută. Dacă guvernul cade, PSD intră
în adevărata criză. Până acum PSD nu a fost decât un animal rănit. A avut o
cotaţie slabă la europarlamentare, dar numai dacă rezultatul este comparat cu
procentele de la parlamentarele din 2016. A rămas fără lider, dar şi alte
partide au fost decapitate în pragul alegerilor. De pildă PNL a rămas fără
experimentatul Vasile Blaga, iar Ludovic Orban a fost scos din campania
electorală pentru alegerea primarului general al Capitalei. Deci nu este o
tragedie unicat dispariţia lui Liviu Dragnea din fruntea PSD. Şocant, sau să zicem
emoţionant, a fost doar modul în care PSD şi-a pierdut preşedintele. Dar oare
cu ocazia respectivă şi-a pierdut şi instinctele, năravurile şi nu în ultimul
rând capacitatea de mobilizare? Este de datoria partidelor de opoziţie să
reevalueze forţa electorală, viteza de reacţie a PSD la provocările unor
adversari politici ce par mai degrabă dezbinaţi decât uniţi.
Autor: Dumitru
Păcuraru
Sursa: Informaţia
zilei Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu