Ioan Dragoş şi poezia unei vieţi ascunse-ntre coperţi
Poetul Ioan Dragoş s-a situat continuu în afara
experimentelor poetice care ne-au marcat istoria recentă, conştient cumva de
faptul că afinităţile care-au stat la baza constituirii unora din grupurile care
s-au manifestat zgomotos nu aveau cum să ducă la cristalizări şi cum să nască
generaţii cu o anumită rezonanţă.
Aşadar, consecvent propriei viziuni poetice, aproape zgârcit
cu publicarea versurilor sale, nordicul Ioan Dragoş s-a păstrat cu fervoare într-un
anumit etos specific, în limitele acestuia, el impunându-se încet şi sigur
printr-o mai altfel de artă combinatorie de cuvinte.
Poate tocmai din această ingeniozitate a trecut uşor peste
vremi, lirica sa stând continuu sub semnul misterului, prozo poemele sale având
anume amprente blagiane, în această descendenţă el abordând cu delicateţe
cuvântul, tuşele fiind scurte şi sigure, trădând îndelungul exerciţiu liric.
Prin volumul „Acte adiţionale la foaia de observaţie”,
recent apărut la Editura Singur a lui Ştefan Doru Dăncuş, descendent şi el din
Maramureşul poetului nostru, Ioan Dragoş trădează statornicia sa, consecvenţa,
valori precum prietenia fiind definitorii.
Amprentează astfel acest volum şi, în ciuda unor anumite
elemente comune cu o parte din volumele anterioare – fapt ce trasează un
adevărat fir roşu în poezia sa, în viziunea sa poetică mai bine zis – aduce
profunzime şi prospeţime printr-un fundal şi fundament filosofic atât prin
diversitatea temelor (în)cântate, cât şi prin aplecarea asupra problemelor
existenţiale.
De la naştere la moarte, de la iubire la durere, de la
singurătate la bucurie, nimic nu-i scapă poetului care-şi scrie cărţile într-un
Maramureş binecuvântat şi ocrotit de Dumnezeul pe care-l invocă şoptit şi-n
scrierile tale.
La Ioan Dragoş există un astfel de cadru esenţializat, un
dulce glas claisc şi-o linişte propice locului, la el miracolul se naşte şi se
construieşte singur, cu fiece vorbire şi vers scris, chiar sub ochii
cititorului.
Despre acest poet şi opera lui s-au spus şi scris multe,
fiind de-ajuns a aminti numai câteva observaţii demne de a fi reţinute:
„...poetul caută expresia pregnantă, versul izbitor, folosind întru aceasta
imaginaţia (în materia metaforelor şi comparaţiilor) şi speculaţia (în
semantica asocierilor lexicale)” (Laurenţiu Ulici), sau: „...versurile sunt ale
unui nostalgic şi delicat poet, capabil de inefabilă reflecţie lirică” (Nicolae
Manolescu).
Prefaţatorul Eugen Evu intuieşte bine spiritul acestui poet
şi menţionează, printre altele: „Sub ocheanul uneori întors al revelaţiilor
caleidoscopice, Ioan Dragoş simte nordic, într-o latenţă a orizontului sudic
şi... ludic-preludic. Avem în faţă un mare poet, axat mai mult pe atingerea
omenească a ceea ce suntem, decât pe tot felul de percepţii momentane şi
deseori derizorii”.
Este cât se poate de evident faptul că Ioan Dragoş ne oferă
imaginea unei poezii desprinsă dintr-un ţinut ca de basm, el însuşi
arătându-se-n modul său de-a fi cumva cotropit de valenţele acestuia.
Poezia sa este una matură, una încărcate de priviri
sfredelitoare, de întrebări esenţiale, filosofia fiind tema predilencă,
introspecţia fiind arma.
Multă meditaţie, multă reflecţie, o poveste de viaţă
ascunsă-ntre coperţi: „cine mînâncă să nu-l osândească/pe cel ce nu
mănâncă/cine nu mănâncă să nu-l osândească/pe cel ce mănâncă/de o parte şi de
alta/totul este ascuns şi necesar/ (...) /am venit aici să învăţ/cum sunt
frunzele de păpădie/cum cresc urzicile/şi cum înţeapă” (Eprubeta gânditoare),
sau: „cu ajutorul mai multor pahare de vin/uiţi dezamăgirea de autor/plăcerea e
singura virtute/strigă evandro în eva ultima/doamnelor şi domnilor vă invit să
vă arătaţi virtutea/lupta cu trecutul/nu trebuie să fie întotdeauna pierdută”
(Virtutea acestor meleaguri tulburate), sau: „hai să ieşim din trecut/cu tălpi
lipicioase/cuvinte de sprijin/ne rătăcim pe linia dreaptă/iubim în camere
închise/prin hăţişurile libertăţii/toţi tăcem la pagina patruzecişidoi/în linii
mari/despre acelaşi lucru” (Tălpi lipicioase prin hăţişurile libertăţii).
De sub un profund sentiment uman îşi scrie Ioan Dragoş
poemele, versurile căpătând nuanţele sacrului, fiind adevărate fulguraţii de
gând de sine stătătoare adeseori, alteori fiind adevărate îmbinări de aforisme
şi înţelepciune.
Într-un astfel de cadru necuprinsul ne este relevat în
multitudinea nuanţelor şi valenţelor sale primare, iar tot ceea ce percepe
poetul în exterior are imediat şi un corespondent în lumea sa interioară.
Din această luptă nedefinită se nasc versuri profunde, unele
care trădează o modernitate a gândirii poetice, enunţul liric fiind şlefuit cu
pricepere de bijutier care ştie valoarea lucrului făcut cu migală.
În tot şi în toate există această permanenţă umană la Ioan
Dragoş, poate e calea prin care el se vede salvat din frământările vremii şi
vremurilor: „dublând frumuseţea şi spaima/întotdeauna este un loc/unde se vând
lucrurile/ce au aparţinut oamenilor/poemul dăruieşte întâmplările/aşteaptă
suportă şi înţelege” (Înţelegerea poemului), sau: „cuvintele noastre se vor
naşte a doua oară/în alţi oameni/în alte anotimpuri/să păstrăm partea noastră
de recunoştinţă/amănuntelor” (Secretele golului şi ale plinului), sau: „până la
urmă toţi ne câştigăm ziua/şi noaptea/până la urmă toţi cântăm/e frumos e
dragoste/acolo eşti tu/eu umblu încoace şi încolo/în mână cu o mistrie sau
chiar un ciocan/şi-mi dau peste degete/în orice caz/mă amestec în una sau alta”
(Să ne măsurăm vorbele).
Ei bine, dintr-un asemenea univers reificat coboară metafora
lui Ioan Dragoş, un eu singular se defineşte ca de nicăieri, poetul cântând,
încântând şi descântând absolut toate marile teme poetice.
Viziunea lui merge mai departe, este mult mai profundă, iar
cartea de faţă este, dacă vreţi, continuarea celei pe care a publicat-o în anul
2010, „Foaia de observaţie” (Editura Eurotip, Baia Mare), fapt ce ne spune cât
de atent este Ioan Dragoş la detalii, tributar acestora chiar, în aceeaşi
măsură calea prin care îşi construieşte cu minuţiozitate opera literară.
Pentru a face asta devine personaj principal în scrierile
sale, ca şi-n proza postmodernă, joacă roluri multiple, intră în pielea
eroilor, încearcă emoţii, poartă mască, devine el însuţi templu al durerii şi
al amintirilor.
El se defineşte cu fiecare pagină dată ca personaj principal
al propriului eu artistic, iar scriitura sa conturează imaginea statuară a unui
univers liric mai vast decât ai fi tentat să crezi la prima lectură.
Ca şi altele din bogata sa vieţuire artistică şi acesta
creionează senzaţia că poetul nostru este condamnat la solitudine, o hărăzire
deloc apăsătoare pentru o fire aparent introvertită, o fire ce-i îngăduie să se
reverse pe albul hârtiei.
Volumul „Acte adiţionale la foaia de observaţie” este încă o
cărămidă serioasă pusă la temelia literaturii române, este un volum despre cum
se clădeşte un nume şi un renume.
Ioan
Romeo Roşiianu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu