Întrucât cele ce urmează să scriu în textul de față, lesne pot fi
răstălmăcite de un cititor grăbit, mai puțin instruit sau rău intenționat, mă
văd nevoit să-l încep cu câteva precizări lămuritor-preliminare:
1)Folclorul
maramureșean are înțeleapta grijă să-i avertizeze pe toți oamenii că „A fi mare
nu-i mirare,/A fi om e lucru mare”.
2)Cu
toate că în dicționare se pune semnul de egalitate între vocație și profesie, eu
continui să susțin, așa cum am făcut-o în nenumărate scrieri și discuții, că –
cel puțin în cazul preoților și medicilor – vocația/chemarea este o chestiune
prioritară, iar prin aceasta integral umană, fapt pentru care n-ar trebui în
cazul acestora să aibă ceva de-a face cu grosolanul conținut materialist al
profesiei: primii pentru că, ei în primul rând, ar trebui să urmeze cu
dragoste, devotament și osârdie porunca biblică „Nu vă strângeți comori pe
pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții” (Matei 6/19), căci „este mai ușor să
treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăția lui
Dumnezeu” (Matei 19/24), ceilalți
pentru că , în virtutea jurământului lui Hippocrate și a spusei celebrului medic
clujean Iuliu Hațieganu („Medicina este știința și conștiința încălzite de
iubirea față de oameni”), ar cam trebui să priceapă, îndeosebi acuma când
câștigă mult mai bine ca profesorii sau inginerii, că scopul medicinei,
implicit misiunea lor socială de luptători calificați cu diversele suferințe
fizice ale semenilor, nu este nicidecum aceea de-a se îmbogăți prin lefuri și
peșcheșuri (mită, „atenții”) din ce în ce mai consistente, ci de-a veni în
ajutorul tuturor suferinzilor, cu întrega lor pricepere și indiferent de faima,
rangul social, starea material-socială, vârsta, sexul, rasa sau religia
acestora.
Vasăzică,
preoții și pastorii au misiunea socială să vegheze necontenit, în primul rând
prin forța moral-spirituală iradiată din ei (a nu se uita că exemplele oferite
de părinți copiilor constituie temelia adevăratei educații în familie!), la
sănătatea spirituală a credincioșilor, iar medicii trebuie să vegheze cu iubire
atotumană, profesionalism și răbdare la sănătatea trupească a tuturor
semenilor.
Păi da,
căci de-abia când sufletul și trupul sunt sănătoase, o comunitate angajată pe
liniile sigure ale credinței ferme și educației temeinice are toate șansele să
cunoască prosperitatea reală, inclusiv mult visata fericire (care se
alimentează din pacea și armonia lăuntrică), binecuvântata situație din care au
de câștigat toți membrii respectivei comunități/națiuni.
3)Filosoful
Baruch Spinoza constituie un strălucit exemplu în sensul arătat la punctul (2):
a preferat să trăiască într-o nobilă sărăcie materială (în scurta și
pilduitoarea lui viață, niciodată n-a urmărit averea, puterea, gloria sau
voluptatea), ba chiar s-a împăcat cu teribilul gând al excomunicării sale (din
familie, comunitate și sinagoga din Amsterdam) pentru dreptul de-a cugeta
liber, altfel spus pentru sublima fericire generată de căutarea dezinteresată a adevărului! Firește, o atare atitudine
rară și hotărâtă (tocmai de aceea adevărații înțelepți ai unei epoci pot fi
numărați pe degetele de la o mână!), este deodată conștientă și curajoasă, ea
constituind expresia unei admirabile renunțări la partea materială a vieții
pământene, stare atitudinală care se deosebește de actele
conjunctural-teribiliste la fel cum șoimul se deosebește de cioară.
Mai mult
de-atât, într-o lume eminamente pragmatică, materială, carnală și palpabilă
(„Ce-i în mână nu-i minciună”, „Dai un ban, dar stai în față” etc.), precum
aceasta în care ne târâm sărmanele existențe, numărul înțelepților n-are nicio
șansă să sporească, deși Mântuitorul ne spune în Ioan 14/6 că El este „Calea, Adevărul și Viața” și deși gânditorul
român Petre P. Negulescu ne înfățișează în tratatul Problema ontologică (Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1972) strânsa și indestructibila legătură dintre adevăr și
bine: „(...) adevărul nu este decât aspectul teoretic al binelui, pe când
binele nu este decât aspectul practic al adevărului”. Se subînțelege că
adevărul și binele (fără majuscule) reprezintă țintele etern mișcătoare ale
omului silitor/căutător și tot mai puțin credincios, pe când Adevărul și Binele (cu majuscule) constituie două
din ipostazele/perfecțiunile Atoatefăcătorului, spre care omul credincios tinde
necontenit în scurta și mult încercata lui viață, cu fericita încredințare că
acesta-i drumul garantat care-l duce la mântuire.
...Înarmat
cu aceste instrumente teoretice, plus biografia personajului anunțat în titlu,
pe mine nu m-a mirat că mult lăudatul (de autorități) medic infecționist Adrian
Streinu-Cercel și-a permis să-i insulte grav pe vârstnicii din această țară cu
aberant-sfidătorul său proiect (din fericire, încă din fașă respins de
președintele Klaus Iohannis și premierul Ludovic Orban), potrivit căruia toți
românii peste 65 de ani să fie obligatoriu „protejați”: inițial identificați și
izolați la domiciliu de restul familiei, apoi vârâți în camere de hotel pe o
perioadă nedeterminată (cică până trece urgia), ceea ce ar fi însemnat ca cei
mai mulți dintre ei, unii încă activi și în putere, să fie omorâți cu zile.
Dar, mă
rog, ce-i pasă Streinului încercelat (el este „tinerel” – mai are vreo doi ani
până la fatidica vârstă) de înțeleptul proverb românesc „Cine n-are bătrâni,
să-i cumpere!” sau de splendida definiție dată medicinei de eminentul doctor
Iuliu Hațieganu, atâta timp cât are hâda posibilitate să acționeze ca la carte
(printre altele, celebrul scriitor argentinian Adolfo Bioy Casares afirmă/anticipează
următoarele în romanul Jurnal din
„Războiul porcului”, Editura Univers, București, 1991: „Au pus mâna pe
niște camioane ale diviziei Perrera și colindă străzile orașului la vânătoare
de bătrâni, pe care-i scot din casele lor, îi vâră în niște cuști și, așa, îi
plimbă de ici-colo, pe câte-am înțeles, ca să-și bată joc de ei și să-i
terfelească”), dar mai ales pentru a fi pe placul celor două „tinerele” (Ursula
von der Leyen, președinta Comisiei Europene, născută în 1958 și Christine
Lagarde, fosta șefă a Fondului Monetar Internațional, născută în anul 1956),
prima lansând în spațiul public ideea izolării bătrânilor până la sfârșitul
anului (după ce primul val al pandemiei va trece), ce-a de-a doua
nerușinându-se în februarie 2018 (pe-atunci era la FMI, acuma e șefa Băncii
Centrale Europene) că „bătrânii trăiesc prea mult, constituie un risc pentru
economia globală și, deci, trebuie făcut ceva”...
Prin
urmare, Adrian Streinu-Cercel este prototipul cu ștaif al descurcărețului și
înciocoitului, care a făcut tot ce i-a stat în putință (inclusiv necesarul sluj
înaintea politrucilor ante și postdecembriști) pentru a-și dobândi jenanta
faimă de „părerolog” oficial în ceea ce privește durata și agresivitatea gripei
aviare, a celei porcine și a coronavirusului, pentru a-și consolida poziția
materialisto-profesională (specialist în boli infecțioase, profesor
universitar, conducător de doctorate, președintele Senatului UMF „Carol Davila”
din București, fost secretar de stat în Ministerul Sănătății, managerul
Institutului Național de Boli Infecțioase „Matei Balș”) și, desigur, pentru
a-și „pune pe picioare” (paternalismul - nu-i așa? - ar trebui să ne
înduioșeze, căci nu-i de teapa nepotismului!) cele două fiice – ambele sunt
infecționiste, ambele și-au luat doctoratul în medicină la tăticul și tot
ambele sunt angajate la „Matei Balș”.
Astfel
stând lucrurile, cum putea încercelatul nostru să fie de-acord cu dizidenta
opinie a superspecialistei Karin Mölling, virusolog decorat de guvernul german,
care pledează cu fermitate științifică pentru oprirea carantinei și susține cu
tărie că ținerea oamenilor în case provoacă mai mult rău decât bine: „Trebuie
să construim cumva imunitatea. Dar cum poate fi posibil acest lucru fără
contacte?”...
Iată de
ce, cu această ocazie îi reamintesc Streinului încercelat celebra maximă a lui
Cicero, pe care – din câte se vede – fie n-a știut-o niciodată, fie (mai
degrabă) s-a străduit s-o dea uitării în perioada sa de glorie...cu cântec:
„Caracterul fără inteligență poate mult, inteligența fără caracter nu valorează
nimic”.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu