de Gheorghe Pârja
Auzisem prin sat o expresie care și acum îmi stăruie
în minte: omul acela are o minte odihnită! Adică nu își umple capul cu povești
fără folos pentru viață. Dacă pe vremuri expresia avea tâlcul ei, acum este de
luat în seamă. În vremea aceea știrile treceau rar prin sat, ca avioanele pe
cer. Îmi aduc aminte că avionul cel mai des văzut de mine era Aviasan, cu
rosturi sanitare, care decola din Baia Mare și ateriza pe aeroportul de la Ocna
Șugatag. Unde este locul târgului. Trecea prin dreptul Gutâiului. Deși s-a
răsucit lumea de sute de ori, expresia din vechimea apropiată este mai actuală
ca oricând. În agresiunea informației de astăzi, trebuie să folosești toate
mijloacele, pentru a selecta știrile, tocmai pentru a-ți asigura mintea
odihnită. Să-ți găsești un culcuș pentru repaus, să observi cum trece timpul.
Dar timpul de astăzi trage după el lanțuri
sunătoare, care fac mult zgomot. Este greu să stai departe de lume. Ne cuprinde
îngrijorarea, ne dă târcoale ura, tulbură lumea foamea de bani. Cine mai
observă sărăcia din lume? Că stăpânii s-au mai schimbat, dar robii au rămas
aceiași. Învățăm definiția oligarhiei. Adică puterea celor puțini asupra celor
mulți. De când cu pandemia, ni se dau alte variante de viață. Fără voia
noastră. Ne dăm seama că trăim stări mult mai îngrozitoare decât moartea. Ne
punem multe întrebări. Cele mai frecvente sunt: când scăpăm de virus? Când vom
putea trăi din nou cum am trăit înainte? Ni se spune că victoria sanitară
împotriva virusului nu va însemna și o revenire, imediată, la viața de
dinainte.
Consecințele economice, culturale, sociale,
psihologice vor avea durată. Lumea se întreabă, firesc, cum va arăta lumea de
după pandemie. Lume în care sper să locuiesc și eu două ierni și o vară dulce.
Nu prea avem, pe la noi, învățați de prognoză. Poate profesorul Daniel David,
de la Cluj-Napoca. Dramaturgul Matei Vișniec, prietenul meu din Franța, a
tradus opiniile jurnalistului și omului de teatru Christophe Barbier, care
scrie despre tiraniile epidemiei și libertățile noastre sacrificate. Mulți
dintre noi, cuprinși de îngrijorare și informați peste măsură despre pandemie,
reacționăm calm, protector. Socotim că este o șansă a viețuirii. Jurnalistul
amintit se miră de purtarea propriului său popor: „Cum a fost posibil ca noi,
francezii, care avem faima că ne revoltăm repede și uneori pentru lucruri
mărunte, să fim de data aceasta atât de disciplinați și să acceptăm în masă
toate ordinele sanitare venite din partea executivului și autorităților
medicale?”
Nu știu ce a văzut confratele francez, dar, nu de
puține ori, Parisul s-a mișcat serios în ultimul an. În Le Figaro am citit o
știre care mă duce cu gândul la celebra prohibiție americană. Cum barurile și
restaurantele sunt închise în Franța, de la sfârșitul anului trecut, unii
patroni au recurs la restaurantele clandestine. Informațiile circulă, șoptite
la ureche, între prieteni și din aproape în aproape funcționează statutul
paralel (nu statul cum spun unii pe la noi) al localurilor. Sunt adevărate
exerciții de inițiere în numele rezistenței. Cei descoperiți nu sunt mângâiați
pe creștet. Matei, cu viziunea lui dramaturgică, crede că, în curând, vor
apărea săli de teatru clandestine, și săli de concert clandestine, și săli de
sport clandestine. Prin Paris umblă vorba că, anul acesta, s-ar putea scăpa de
povara virusului, dacă toate statele vor lua în serios și eficient vaccinurile.
Cu condiția să nu mai vină alți oaspeți nepoftiți.
Viața de azi o vedem cu ochii. O trăim intens, cu
toate confuziile de rigoare. Și respirațiile noastre au devenit sobre. Și
înfățișările noastre sunt estompate. Frumusețea omului este ascunsă după acea
fâșie de pânză. Este prima experiență de acest gen. Nici în teatrul lui Matei
Vișniec nu am văzut această ipostază a omului. Ceea ce era spectacol pe scenă a
devenit o realitate în viață. Viața politică nu reușește să ne liniștească. Ba,
mai mult, ne pune în stare de alarmă. Nu simțiți?
În acest peisaj a apărut populismul agresiv.
Strigător la porțile spitalelor. De unde să ne vină curajul și mângâierea? De
la noi, în primul rând. Trebuie repus în drepturi mitul încrederii în noi.
Solidaritate de la distanță. Să ne alegem cuvintele care odihnesc sufletul.
Renunțarea la ură este vindecătoare. Nu uitați că prietenia este un leac. Să
fim oamenii cu mintea odihnită. Așa vom putea asigura un viitor cu mai puține
sacrificii. Să fim siguri pe noi. Un semn bun este faptul că pandemia a devenit
sursă de umor.
Am doi prieteni, Mihai și Cornel, care sfârșesc
fiecare convorbire telefonică cu o anecdotă. Nu este rău pentru ziua de mâine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu