3 mai - Ziua Mondială a Libertății Presei

 

Ziua de 3 mai a fost declarată Ziua Mondială a Libertății Presei la 23 decembrie 1993 de către Adunarea Generală a ONU în urma Conferinței Generală UNESCO din 1991, când s-a adoptat o rezoluție privind "Promovarea libertății presei în lume" care recunoștea că "o presă liberă, pluralistă și independentă este o componentă esențială a oricărei societăți democratice".

Evenimentul constituie un prilej pentru a celebra principiile care stau la baza libertății presei, a evalua starea libertății presei în lume, a reînnoi eforturile pentru apărarea independenței mass-mediei, a reflecta cu privire la problemele libertății presei și a eticii profesionale și pentru a aduce omagii acelor jurnaliști care și-au pierdut viața făcâdu-și meseria. De asemenea, momentul servește atât ca și oportunitate de atrage atenția că în multe țări publicațiile încă sunt cenzurate, amendate, suspendate și închise, iar jurnaliștii și editorii sunt hărțuiți, atacați, deținuți și chiar uciși.

Libertatea presei în România

Libertatea presei, litografie din revista Nikipercea, 1859, satirizând regimul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Se face referire la legile care reglementează cenzura prin ordin ministerial. Ziaristul, în stânga, sub semnul Redakția, are mâinile legate la spate și buzele lăcătuite. În partea dreaptă, un polițist înarmat cu un bici prezintă o ordonanță ministerială.

Perioada interbelică

În perioada interbelică presa românească se prezenta în conformitate cu condițiile economice, sociale și politice ale vremii care, în ciuda acțiunilor de propagandă, a manifestelor politice și a îndemnurilor electorale care găseau cu ușurință o platformă de expresie, era considerată ca fiind "o presă vie, în continuă mișcare, nuanțată, imbrațișând întreg spectrul de ideologii, orientări, gusturi, preferințe, preocupări, profesiuni" de către unii publiciști. După asasinarea prim-ministrului I.G. Duca la 30 decembrie 1933, guvernul a decretat starea de asediu. Curând după ce Carol al II-lea a acaparat puterea decizională și a instaurat un regim auroritar presa era atent monitorizată și cenzurată prin măsuri precum impunerea tipăririi unor articole cu rânduri goale, sancțiuni financiare, suspendări temporare și chiar interzicerea apariției unor publicații.

Una dintre cele mai reprezentante figuri ale tradiției anti-totalitare în presa românească, Corneliu Coposu a dedicat o serie de articole cenzurii presei și libertății de exprimare. În două articole separate publicate în ziarul „România Nouă” din Cluj Coposu a realizat un bilanț negativ al cenzurii la care a fost supusă publicația în perioada 1933-1937 și de unde reiese că au existat nu mai puțin de 10 cenzori. Într-un articol din 1936 afirma: „Cenzura este instrument de guvernare pentru incapabili și hoți, iar soarta guvernelor sprijinite de cenzură este pecetluită”.

Perioada comunistă

În timpul regimului comunist în România cenzura a existat și a avut o activitate deosebit de intensă. Începând cu 1944, cenzura presei în România a fost exercitată prin intermediul mai multor instituții și structuri, precum Comisia Aliată de Control, Ministerul Artei și Informațiilor și Serviciul Cenzurii Centrale Militare, iar din 1949, funcționa Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT) care condiționa activ apariția oricărei publicații. Din 1951 DGPT a devenit instituția competentă care elibera autorizații pentru ziare, reviste, buletine și alte publicații periodice.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului

România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, la 7 octombrie 1993, data la care statul român a devenit membru al Consiliului Europei. Convenția, împreună cu protocoalele sale adiționale 1, 4, 6, 7, 9 și 10, a intrat în vigoare pentru România la 20 iunie 1994.

Articolul 10 din Convenție privește libertatea de exprimare și conține două paragrafe, unde primul prevede libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere, iar cel de-al doilea încearcă stabilirea unui echilibru în scopul determinării preeminenței unui drept asupra altuia, având în vedere că libertatea de exprimare poate veni în contradicție cu alte drepturi garantate de Convenție, printre care dreptul la un proces echitabil, la respectarea vieții private sau la libertatea de conștiință.

Ziua mondială a libertății presei a fost instituită pentru a atrage atenţia întregii lumi asupra importanței și obligaţiei respectării libertății de exprimare, aşa cum sunt ele stabilite în Declarația Universală a Drepturilor Omului, care, la articolul 19 arată că: „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat”.

Cu ocazia acestei zile, UNESCO oferă premiul „Guillermo Cano” unei persoane, organizaţii sau instituţii care a adus o contribuţie excepţională la apărarea şi promovarea libertăţii presei oriunde în lume, în special în zonele cu un grad ridicat de pericol. Distincţia a fost acordată pentru prima oară în anul 1997 şi poartă numele lui Guillermo Cano Isaza, un jurnalist columbian care a fost asasinat chiar în faţa clădirii ziarului la care lucra, El Espectador din Bogotá, la 17 decembrie 1986, pentru că deranjase cu anchetele sale marii comercianţi de droguri din Columbia.

Premiul are o valoare de 25.000 de USD şi este finanţat de Cano Foundation (Columbia) şi The Helsingin Sanomat Foundation (Finlanda).

                                                                                      Cristian LAURENŢIU

Sursa: wikipedia