Laurențiu Ulici – 80

 

                                                                                                      de Gheorghe Pârja

În aceste zile dificile, în care realitatea ne solicită griji sub semnul urgenței, memoria parcă s-a retras pe un loc secund. Mai ales amintirile care au zidit cultură. Așa am trecut și eu, de ora exactă, 6 mai, când un bun prieten ar fi împlinit 80 de ani. Este vorba despre importantul critic literar Laurențiu Ulici, cu rădăcini paterne în Nord. El a crezut că Maramureșul a fost mai ferit de presiunea deformatoare, uneori reformatoare, a mentalității generale orientale. Tatăl lui, Petru Ulici, fiind șef de gară, a fost mutat prin mai multe orașe, pe atunci ceferiștii fiind a doua armată a țării. Deci, ordinul se execută nu se discută! Așa, Laurențiu, se naște la Buzău, dar urmează școli la Sighetul Marmației, Oradea, Ploiești. Termină două facultăți, în București: filologie și filozofie. Și un doctorat în critica literară.

A rămas cu neamuri paterne în Maramureș, mai ales în Rona de Jos. Pe multe le-am cunoscut și eu. Fiindu-i în preajmă mai bine de un sfert de veac, i-am detectat magnetismul, profund asumat, pentru spiritul Maramureșului. Laurențiu Ulici degaja înțelepciune și spirit ludic, inteligență și logică, o poftă continuă de a comunica, creând în preajma lui un spațiu intelectual și un tonus vital, care nu înțepeneau în proiecte și idei fixe. Era preocupat de destinul acestui popor, în multe din ipostazele sale, plasat între spiritul lui Mitică, dar și cel al lui Hyperion.

Trăia în Oximoronia (România), unde Mitică și Hyperion, cei doi poli ai netăgăduirii noastre, coabitau în viziunea lui Laurențiu. Mi-a mărturisit, într-un interviu, că pentru el, toată viața, Steaua Polară s-a numit Maramureș. Își amintea adesea că, undeva, în apropiere de Sighetul Marmației, dar într-o altă țară, stă înfiptă o bornă ce vestește călătorului că se află în centrul geografic al Europei. De la această bornă, până la Atlantic, e tot atâta distanță, câtă este de la ea, până la Urali. Așa a formulat conceptul Kilometrul zero al Europei, în literatură, plecând de la borna din nordul Sighetului.

A intuit că în Maramureș există o mișcare literară care avea nevoie de aripi. Și s-a făcut ziditor, dar și dătător de zbor. Ne-a spus, în repetate rânduri, să nu uităm: „O să dureze mult, foarte mult, până o să facem ceasuri ca elvețienii, mașini ca nemții, sau rulmenți ca suedezii, dar avem un avantaj competitiv indiscutabil asupra lumii întregi, nimeni nu face cultură română mai bine ca noi.” Pe un asemenea ecran, a proiectat generații și promoții literare. Ne-a mai atras atenția că limba română este mult mai inteligentă decât românii.

Nici nu ne trece prin cap că suntem vorbiți de limba română, ne spunea adesea. A fost mentorul, puțin zis, al Festivalului de poezie de la Sighetul Marmației, socotindu-l una din acele rare oaze de poeticitate necoruptă. Din 1974, avându-l alături pe Laurențiu, ne-am făcut o onoare secretă de a respinge producțiunile lirice tributare mediocrității, apelând la tactici dintre cele mai inventive, pentru a împlini strategia păstrării nealterate a condiției estetice, proprie discursului poetic. Optzeciștii și nouăzeciștii, care au trecut pe la Sighetul Marmației și pe la Desești, cunosc bine atmosfera de atunci. Care ne încuraja.

La Sighetul Marmației a inițiat o intersecție literară, un Kilometru 0 al literaturii române tinere. Iar din 1979, la Desești, am fixat nordul poeziei românești. Lămurindu-l pe Nichita să fie nașul acestui nou punct cardinal în poezia contemporană. Era și semnătura stelară a lui Laurențiu Ulici. Cu o discretă diplomație omenească, cu autoritatea lui critică s-a implicat în primenirea valorică a Festivalului de Poezie sighetean, și cu spirit sincer, parcă multiplicat, în manifestarea de la Desești. Prin el a sporit aura întâlnirilor din satul de pe Mara.

Laurențiu a fost primul care a văzut în satul Desești un Centru Național, chiar european, al Poeziei. În 1986, l-am invitat pe Marin Sorescu la Desești. Marele poet din Bulzești a acceptat invitația, întrucât spiritul lui Laurențiu Ulici se instalase în sat, dar și în conștiința multor scriitori. Dicționarul poeților care au sfințit Maramureșul cu versul lor are multe pagini. Așa-i prietene, Gellu Dorian? Așa-i dragi confrați, Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Valeriu Stancu, Adrian Alui Gheorghe, Vasile Proca?

Ca președinte al Uniunii Scriitorilor din România, pentru câteva zile muta sediul instituției în Maramureș. Dicționarul literaturii române scris, prin prezența multor scriitori în Nord, i se datorează și prietenului nostru, Laurențiu. Când a inaugurat Sala Nichita, din Desești, la un an de la moartea poetului, Laurențiu a invitat scriitori din multe orașe ale țării. Noi eram la început câțiva entuziaști: Ion Ardeleanu-Pruncu, Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Spiridon Pralea, cărora m-am alăturat de la început. Apoi energia manifestării a fost sporită de alți confrați sigheteni. Într-un dialog cu el, îmi vorbea de certitudini. Mi-a povestit despre un proiect prin care invita la Desești mari scriitori din Europa.

A trimis invitații și au confirmat nume ilustre. Dar, în urmă cu 23 de ani, s-a întâmplat tragedia. S-a stins din viață brusc! Așa au ratat să urce pe Ulița Bisericii din Desești, Umberto Eco, Valentin Rasputin, Gunther Grass, Ismail Kadare, Vaclav Havel, ori Arpad Goncz. Lista, care purta sigiliul Uniunii Scriitorilor, era mai lungă, iar pentru Laurențiu proiectul era extrem de serios. Câțiva au confirmat prezența. Așa dorea să marcheze trecerea poeziei românești în mileniul trei. El pleca de la ideea că Festivalul de la Struga (unde Nichita a primit Cununa de lauri și în cinstea acelui eveniment am botezat Serile de Poezie de la Desești) însemna pentru Macedonia mai mult decât tot comerțul macedonean. Dar în anul 2000, în noiembrie, s-a întâmplat nefericita ruptură dintre el și lumea pământeană.

Laurențiu s-a stins din viață într-un mod stupid. Atunci a fost doliu și la Desești. Mama Doca, prețuindu-l nespus de mult pe Domnul Ulici, a pus să se tragă clopotele bisericii din sat de joi până duminică. În această biserică, Laurențiu Ulici s-a rugat de multe ori. După plecarea lui Laurențiu, într-un fel i-am împlinit gândul. Pe covorul de iarbă al curții părintești au călcat nume sonore din Basarabia, Ucraina, Serbia, Ungaria, Israel, Statele Unite, Elveția, Belgia.

Laurențiu Ulici a fixat Steaua Polară a poeziei românești tinere, din ultimele trei decenii ale secolului trecut, în Maramureș. Noaptea, din pridvorul casei părintești din Desești, văd cu limpezime stelele multor consacrați de astăzi. Nu-i așa, Matei Vișniec, Ion Mureșan, Ioan S. Pop, Carolina Ilica, Lucian Vasilescu? Steaua Polară, fixată de Laurențiu Ulici, pe cerul Maramureșului, lucește cel mai bine, în luna mai, la venirea lui Laurențiu pe lume. În urmă cu 80 de ani. Iar Laurențiu a rămas viu printre noi. O cărare luminată.