(Urmarea invitației pe care mi-a făcut-o domnia-sa)
Adresându-se tuturor cititorilor (indiferent de felul și
tăria crezului, absolut toți oamenii – conștient sau inconștient – se
raportează zilnic la Decalog, Paradis,
Rai, Iad!), textele domnului N. Grigorie-Lăcrița urmăresc, cu mijloace proprii,
același nobil scop creștin și umanitar ca celebra carte Creștinismul redus la esențe (Societatea Misionară Română, 1987) a
nu mai puțin celebrului autor C.S. Lewis. În paranteză fie spus, Clive Stapels
Lewis s-a născut în anul 1898 în Belfast, Irlanda de Nord, a fost profesor de
literatură și filologie engleză la Oxford și Cambridge, iar prin cele 58 de
cărți scrise, a reușit să întoarcă la Dumnezeu un mare număr de atei, printre
care pe americanca Joy Davidman Gresham, fostă atee comunistă și soția
scriitorului din 1956 până la decesul ei din 1960, precum și pe Chuck Colson,
fostul consilier al președintelui Richard Nixon.
La acest capitol, deci, jos cu pălăria, căci nici cel mai
mare cusurgiu din lumea asta anapoda nu poate să-i impute ceva distinsului
nostru compatriot...
Micile mele precizări și îndreptări nu vizează
chestiunile de fond din cele două articole (amplele și temeinicele comentarii
pe marginea Decalogului mozaic,
respectiv neta deosebire dintre Eden=Paradis și Rai), ci doar unele aspecte
colaterale, care își au rolul lor întru slujirea întregului și care fie că au
fost în mod intenționat omise (da, un articol rezonabil și coerent nu se poate
„poticni” în amănunte, fără riscul de a deveni exagerat de stufos și, prin
aceasta, în egală măsură obositor și plictisitor pentru grosul cititorilor!),
fie că au fost în unele locuri numai amintite, iar în altele doar sugerate de
autor.
Iată două dintre ele, formulate de mine – ca să zic așa –
doar de amorul artei, căci ele nici nu intenționează, nici n-au forța logico-argumentativă
de-a știrbi cu ceva coeziunea și frumusețea moral-spirituală a textelor
genitoare:
1) La pagina 6 din Cele
10 Porunci, cu explicații pe înțelesul tuturor, autorul ne înștiințează că
Yahweh este „un nume propriu, derivat din verbul «a fi», «a deveni»” și că el
se traduce prin „«Cel care există», «Cel viu», «Cel veșnic»”. Riguros adevărat,
numai că nu trebuie omis faptul că alfabetul
ebraic este alcătuit din 22 de consoane, fără nicio vocală! Astfel stând
lucrurile și noi, oamenii moderni, necunoscând pronunția utilizată de iudeii
antici, cred că nu putem să întrebuințăm cu certitudine nici termenul Yahweh,
nici pe acela de Iehova (termen atât de drag martorilor, încât li se mai spune iehoviști). Singura formă corectă este
tetragrama YHWH, care provine de la ebraicul hawáh (a deveni), cu sensul „El face să devină”.
Tot ce se poate, arăt eu în cartea Confesiuni esențiale (Sighetu Marmației, Editura Echim, 2007), ca –
în cadrul influențelor unidirecționale (univoce) dintre egipteni și evrei
(primii au dat, ceilalți au asimilat) – termenul egiptean htm, cu înțelesul de „pecete” sau „sigiliu”, să stea la baza
tetragramei YHWH.
Iar în articolul Comentarii
pertinente pe marginea potopului biblic (și nu numai)...(Sighetu Marmației,
3 dec. 2017) fac următoarea precizare: „Deoarece la vechii evrei era foarte
răspândită ideea (cu substrat tainic-religios) de-a nu face cunoscut, ba chiar
de-a nu pronunța numele Celui la care se închinau, iată motivul pentru care
cronicarul israelit utilizează termenul Adonai, iar cel din Regatul lui Iuda
evită în mod intenționat să folosească sacrul nume Iahve, mai înainte ca acesta
să fi fost comunicat neinițiaților, drept urmare, recurge la apelativul Elohim,
de unde derivă atributul «elohist»”.
2) Domnul N. Grigorie-Lăcrița efectuează o foarte atentă
și riguroasă paralelă, la nivel de cuvânt (lucrul acesta m-a dus de îndată cu
gândul la soferimi și masoreți) între poruncile exodice și cele deuteronomice
(diferențele sunt neesențiale între cele două cărți pentateuhice, atribuite lui
Moise), acordând – mi s-a părut mie – un plus de interes Poruncii a cincea:
„Adu-ți aminte de ziua sâmbetei, ca să o sfințești (...)”.
Cred că în acest loc se impunea și o paralelă între Decalogul mozaic și cel creștin. Da,
căci în Decalogul creștin, această a
cincea poruncă mozaică este situată pe poziția a patra și cuprinde/cere
următoarele (cu mici și neesențiale diferențe de la un traducător la altul):
„Adu-și aminte de ziua duminicii; ca s-o sfințești pe ea, șase zile să lucrezi,
iar ziua a șaptea este ziua Domnului Dumnezeului tău, în care să te reții de la
lucrurile tale”.
De ce, spre deosebire de evrei, ziua de odihnă/nemuncă
fizică a majorității creștinilor de pretutindeni (firește, cu excepția
adventiștilor de ziua a șaptea și, eventual, a altor neoprotestanți rebeli)
este duminica? Pentru că, ne spune istoria, după legalizarea creștinismului de
către împăratul Constantin (a făcut-o strict din motive politice, care vizau
unitatea Imperiului Roman, întrucât el s-a închinat toată viața la soare,
botezîndu-se și devenind creștin „cu acte în regulă” doar pe patul de moarte),
în anul 325 e.n. tot el (suveranul), creștin doar cu numele, prezidează
Conciliul de la Niceea, la care – printre altele – s-a stabilit duminica drept
ziua de odihnă pentru toți supușii și s-a impus „formula” Sfintei Treimi, fără
ca prin ultima hotărâre, luată de zecile de ierarhi participanți, să se pună
capăt ereziilor de felul arianismului, nestorianismului și monofizitismului. De
exemplu, monofizitismul bisericilor armeană, coptă și iacobită s-a prelungit
până în zilele noastre, însă cu toate astea, tustrele fac parte din marea
familie creștină (aproape două miliarde și jumătate de credincioși).
Dar chiar dacă, așa ca la unele nații (americani,
japonezi etc.) prima zi a săptămânii este Duminica (Sunday=Ziua Soarelui), ceea
ce întrucâtva dă apă la moară sâmbătarilor creștini, totuși, tradiția
multiseculară se dovedește deocamdată de neclintit pentru europeni și alte multe
popoare, astfel că duminica continuă să fie însemnată cu roșu în calendare...
Și încă o precizare. În Genesa (Facerea) ni se
face cunoscut că impecabila și necuprinsa operă divină s-a realizat odată
pentru totdeauna în șase „zile” și că în a șaptea „zi” El S-a odihnit, lucru
care li se cere și oamenilor în porunca mai sus-menționată. Atâta doar că
„zilele” creației divine, ne spune logica elementară, nu puteau să fie altceva
decât (potrivit unităților noastre de măsurare a timpului) întinse epoci
cosmice și că termenul „zi” pentru acel început atemporal sau poate că
supratemporal, trebuie să fie luat în sens metaforic, caz în care „săptămâna”
divină este o enigmă, iar cea umană o simplă convenție. Aceasta fiind starea de
lucruri pentru puțina noastră pricepere, îndeosebi acuma când credința se
estompează (ca să folosesc un termen elegant) de la o zi la alta, tot ce se
poate ca urmașii noștri, ahtiați după nou și relativ, să înceapă săptămâna cu o
altă zi – marți, miercuri, joi, vineri, poate chiar mult invocata sâmbătă.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
2 ianuarie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu