Începând cu anul școlar viitor 2025-2026, elevii vor completa un formular de feedback pentru fiecare profesor, cu 16 afirmații, trebuind să bifeze una din căsuțele 1-5: 1 este echivalent cu „în mică măsură”, iar 5 – „în foarte mare măsură”.
Iată care sunt aceste 16 întrebări-afirmații:
1.
Profesorul explică clar materia
2.
Profesorul îmi explică modul în care să învăț mai eficient
3.
Sarcinile de lucru la clasă sunt interesante
4.
Profesorul încurajează participarea tuturor elevilor în cadrul orelor
5.
Profesorul încurajează cooperarea între elevi
6.
Mă simt motivat să particip la această disciplină
7.
Profesorul folosește tehnologia digitală
8.
Profesorul explică modul în care ești evaluat și criteriile de evaluare
9.
Profesorul încurajează competitivitatea între elevi
10.
Elevii sunt încurajați să își exprime ideile și opiniile
11.
Atmosfera este plăcută în cadrul orelor
12.
Mă simt în siguranță și confortabil la această oră
13.
Profesorul ia în considerare și respectă Statutul elevului
14.
Ritmul de parcurgere a materiei este potrivit pentru mine
15.
Profesorul este interesat de starea mea de bine
16.
Fac efort mare acasă pentru rezultate bune la această disciplină
Se tem profesorii de această evaluare a prestației
lor la catedră?
Înainte de a încerca să răspundem la această
întrebare, să pornim de la a recunoaște realitatea că există profesori
competenți și alții mai puțin competenți. Resursa umană este destul de variată,
ca în toate domeniile de lucru, de altfel.
În afară de aceste mijloace, mai există forme de
evaluare a activității didactice care nu sunt propriu-zis o modalitate de
selecție (nimeni nu e îndepărtat din sistem pe baza lor, decât în cazuri
rarisime, de abateri penale). Atunci? Care este rolul lor, dacă în caz de
prestație slabă profesorul respectiv nu e îndepărtat din sistem?
Vorbim de evaluări ca: inspecții, rapoarte de
activitate și fișe de autoevaluare. Și, mai nou, sus menționata fișă de
evaluare completată de elevi. Ei bine, acestea funcționează ca indici de
calitate și profesorul însuși (monitorizat de director și alți superiori) se
poate autosesiza, dorind ca pe viitor să obțină rezultate mai bune. Ipotetic, calificativul
„bine” de la final de an dat de consiliul de administrație te-ar putea motiva
să te dezvolți și să ameliorezi unele aspecte.
La o inspecție, o observație făcută de un director
sau metodist, dacă e constructivă, poate funcționa și ea ca motivație în
carieră. Pe acest principiu, trebuie să admitem și că un feedback dat de elevi
poate fi motivant pentru un profesor. Dacă acest feedback este pozitiv, îl
poate ajuta să continue, să simtă că produce o schimbare în bine prin strădania
sa în clasă. Este un vânt în pânze, o formă de recunoaștere care funcționează
ca o oază de răcoare într-un deșert de mici și mari provocări și probleme.
Dacă este negativ, îl poate pune pe gânduri, îl
poate determina să se autoanalizeze mai mult, să caute și alte metode de
predare și de comunicare cu elevii. Într-adevăr, vor exista și cazuri când
feedbackul negativ (fie el și generalizat la o clasă) va fi nedrept – vor
exista cazuri când profesori competenți, corecți, respectuoși, dar severi în
evaluare, vor fi notați cu ranchiuna unor note mici sau chiar a unor corigențe.
Coborând spre liceele tehnologice, unde procentul de
promovare la bac este sub 50%, nu ne putem aștepta la aprecieri entuziaste ale
profesorilor de matematică, de exemplu. Dar eu consider că aceste situații
neplăcute ar putea fi trecute cu vederea, pentru că acest feedback aduce
beneficii pentru profesori, în general, care depășesc inconvenientele unor
cazuri particulare.
Eu (și ca mine mulți alții) aș fi sincer curioasă de
felul în care mă percep elevii. Desigur, nu suntem în beznă totală fără acest
instrument, un profesor își dă seama ușor dacă e plăcut sau antipatizat, dacă e
aprobat sau nu, dacă lecția e înțeleasă sau nu. Relația profesor-elev este
foarte la vedere, este destul de autentică și directă, iar această dublă
comunicare își are propriile mecanisme de feedback imediat, nu este nevoie să
așteptăm finalul de an pentru asta.
Totuși, să admitem că există și copii foarte timizi,
sau alții pe care nu îi poți „citi”, nu poți ști cu exactitate dacă te plac sau
nu, dacă răspund cel mai bine la stilul tău de predare etc. Pentru toate aceste
situații, inițiativa aceasta este una foarte bună. Un alt beneficiu vine din
aceea că acel feed-back la care numai tu, că profesor, aveai acces (luând
pulsul clasei la care predai), devine dintr-odată public, accesibil și pentru
alți ochi: director, consiliu de administrație, șefi de catedră.
În consecință, în condițiile unor relații de lucru
normale (excludem abuzuri și invidii), acesta poate deveni din nou un aspect
motivant: mă străduiesc să fiu mai bun pentru elevii mei, vrând totodată și să
fiu apreciat de colectivul cadrelor didactice.
Atunci, dacă există atâtea beneficii ale acestui
demers, de unde titlul de mai sus? De unde nemulțumirea față de această fișă
completată de elevi?
Problema cea mai mare este că, deși ea e benefică
pentru profesor (ca indice de parcurs didactic), ea nu este benefică tocmai
pentru…elev. Ea nu are o mare valoare de cuantificare a performanței didactice
(pentru că nici nu are consecințe concret stipulate, nici nu putem avea
certitudinea obiectivității), în schimb are o uriașă valoare educativă. Sau
anti-educativă, mai exact. Elevul primește mesajul că este bine să fii arogant,
tupeist, să îi judeci cât mai mult pe alții și cât mai puțin pe tine. Și culmea
este că acest mesaj vine tocmai de la adulți. Tocmai de la politicieni și de la
arhitecții sistemului de învățământ. Deci care este mesajul transmis?
Acela de aroganță, îndreptățire, misecuvenism
(entitlement). Elevul (minor, în afara ultimelor două clase) primește încă o
încurajare de la sistem și de la alți adulți să cântărească, să evalueze și să
blameze pentru eșec pe oricine altcineva decât pe sine. Oare de ce acest
chestionar de feedback conține o singură întrebare orientată spre elev, cea
legată de gradul de prezență la ore?
De ce nu avem și o serie de întrebări, corelate cu
primele, și pentru autoevaluare? Nu pentru a ne aștepta la sinceritate, ci
pentru a da elevului acel mesaj educativ: învățarea e un dans în doi.
Partenerul care conduce și construiește demersul didactic este profesorul. El
propune direcția, pașii, metoda. Dar elevul nu este oare și el acolo? Se poate
dans cu de-a sila?
Se poate învățare fără conlucrarea voită,
conștientizată, a elevului? Când întrebăm dacă „Profesorul explică clar
materia” nu putem pune o întrebare și prin care să aflăm dacă acel copil este
realmente în clasă (nu doar fizic), cu mintea la oră, iar nu cu telefonul pe
sub bancă sau cu gândul la tik-tok-ul din pauze? Nu că această întrebare ar
schimba ceva.
Dar ea i-ar transmite elevului ideea că se așteaptă
ceva și de la el. Că în această ecuație contează enorm și bunăvoința lui. Că
acest sistem de învățământ funcționează imparțial și just, identificând corect
agenții actului de învățare: elev și profesor. Nu doar profesorul.
Ci, în primul rând, elevul. Pentru că un elev
motivat va învăța și de la un profesor slab. Își va depăși profesorul, nu se va
împiedica de el, va ști unde să caute și va reuși în ciuda incompetenței
adulților din jur. Dar un elev nemotivat nu va învăța nimic de la o sută de
profesori geniali.
Așadar, din păcate, ministerul ne propune un alt
demers prin care riscă să umfle ego-ul (și așa mare) al noii generații,
percepția sa supradimensionată despre sine. Pe de altă parte, în vreme ce
imaginea elevului crește, cea a profesorului continuă să scadă, să fie umilită.
Dacă acest chestionar de final de an școlar ar fi completat de familie, desigur
pe baza vorbelor copilului, mesajul educativ nu ar fi la fel de grav. Copilul
ar înțelege că se cuvine adulților să vorbească de la egal la egal, să comunice
pe același palier, iar lui îi revine responsabilitatea de a învăța, în deplin
respect și încredere față de adult.
În afara unor cazuri grave de abuz sau devieri
comportamentale ale adultului, un copil ar trebui crescut în spiritul
încrederii în adult, în spirit optimist și solar, respectuos, în ideea că el
are ce învăța de la toți adulții din jur, pe care trebuie să îi trateze cu
respect.
Este dator să
facă asta, nu pentru că ar fi vorba doar de plusul de competență, de vreun
parcurs universitar, cât mai ales în virtutea acelui banal plus de ani și de
experiență. Când bătrânii vorbeau de a respecta părul alb al cuiva, nu însemna
că acela e automat mai înțelept, ci că este mai înțelepțit de viață și
experiență.
De pildă, mi s-a întâmplat de mai multe ori la
catedră sa conștientizez că un copilaș de 12 ani din fața mea mă va depăși la
maturitate, fie în alt domeniu (matematică, fizică etc), fie chiar în domeniul
meu. Îi intuiești inteligența, dar și determinarea, și poți intui că va fi un
adult grozav, mai deștept ca tine, mai bine văzut social (asta nici nu e greu,
de fapt, grație politicilor împotriva profesorului).
Dar această conștientizare nu m-a intimidat nicio
clipă. La acest moment, copilul acela are 12 ani și are nevoie și de mine ca să
crească frumos. Are nevoie și de mine ca să îl ajut, și o voi face cu drag. Și,
culmea, el (nu eu) are nevoie ca să mă respecte.
Copilul are nevoie să îmi acorde respect, nu ca să
mă simt eu mai bine, ci tocmai ca să îl ajut a crește cu bun-simț, pentru a nu
fi excesiv de arogant, pentru a deveni un adult simpatic, fără mizantropii,
manii ori suspiciuni excesive, fără sa fie detestat sau disprețuit de alții, pe
motiv de proastă creștere. Să devină acel adult vesel și deschis, fără mania
persecuției și fără să se amărască excesiv, cu acea amăreală pe care ți-o dau
aroganța și judecarea permanentă a celui de lângă tine.
Așadar, dragă societate, profesorii nu se tem de
fișa de evaluare completată de elevi. Dar tu, societate, ar trebui să te temi
de ea, pentru că este încă un mod prin care tu contribui la disoluția
autorității școlii și prin care formezi o generație tot mai aroganță și mai
sigură pe sine.
Autor:
Rucsandra Cioc
Sursa:
r3media.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu