Kitch-ul și agramatismele • Secrețiile orgoliului •Fenomenul autorlâcului • Oceanul de maculatură
Totul e atât de vechi, încât cineva ar fi putut scrie până acum o istorie universală a autorlâcului. Dar niciodată ca în aceste timpuri lumea n-a avut de-a face cu o atât de amplă şi de agresivă invazie a mediocrităţii. Fenomenul a zdruncinat din temelii termenul de autor („auctor” însemna în latină creator al unei opere literare, artistice, cel care a inventat, a produs ceva original), dându-i o degradare demnă de milă.
În industria literară intră astăzi cine vrea, etalându-şi artificiile, kitch-ul, agramatismele, plagiatul mai mult sau mai puţin deghizat şi nu trebuie să fii reputat sociolog ca să-ţi dai seama că diletanţii de care vorbim sunt produsul unei exacerbate secreţii a orgoliului, orgoliu care le creşte continuu, ca un neg urât. Cărţi şi cărticele, autori... După lectura a trei cărţi, dintr-o imperfectă inconştienţă şi o bună ştiinţă a compilaţiei, se naşte de multe ori a patra carte şi un autor. Iar autorul mai fabrică o carte şi încă una, până când face o carieră, până când el devine autoraşul-cel-viteaz-care-vrea-să-facă-ordine-într-o-literatură. Întocmeşte ierarhii, îndepărtează cu brutalitate pe cei autentici, blestemaţi să facă literatură şi care, crede el, îi pun în pericol „poziţia”. Face totul cu o mină gravă, de parcă ar fabrica şuruburi, jucând rolul de director de conştiinţe, pe umerii căruia se află chiar destinul unei literaturi.
Veleitarului de care vorbim i se pare că fără el nu se poate, interpretează chiar rolul scriitorului autentic, râvneşte la premiul Nobel, dă interviuri, face rost de funcţii în care se simte ca peştele-n apă. Astfel, exemplul de veleitar pe care-l dădea Arghezi prin anii ’30 în persoana militarului Candiano Popescu, cel care publicase o carte de poezii cu titlul „Când n-am ce face”, nu mai e de actualitate. El poate fi citat doar pentru mentalitatea unui timp. Să alegem totuşi o frază din prefaţa cărţii lui Candiano Popescu, ajuns celebru pentru că a vrut să-nfiinţeze o republică la Ploieşti: „N-am ce face altceva mai bun şi, neavând ce face, fac poezii, vărog să mă iertați, cînd am ceva de făcut sunt om serios.” Cum ar putea fi comparat acest Candiano cu Dante, cu Dostoievski, Eminescu, Baudelaire sau alţi scriitori aflaţi în mijlocul credinţei, a magiei şi misterului creaţiei?
Autorlâcul e legat de confecţie, de artificiu şi de compilaţie, de orgoliu prostesc şi de afişarea unei dubioase originalităţi. Nu vreau să aduc în discuţie, în spaţiul acestui scurt articol, sutele de mii de compilatori, autori de teze de licenţe, master sau doctorat, nici pe handicapaţii care scriu inepţii pentru alinarea handicapului, trag doar un semnal de alarmă asupra stricătorilor gustului literar public, a scriitorilor pârâţi care n-au decenţa discreţiei, care-şi afişează cu mare fast secreţiile între coperţi sau pe Internetul care suportă totul. Îngrijorător e faptul că pe mulţi astfel de autoraşi postmodernismul i-a învăţat că poţi fi scriitor foarte uşor, adică fără blestem, fără sfâşiere, fără metafizică. Iubitorului de literatură nu-i rămâne decât să se salveze prin intuiţie şi gust propriu de oceanul de maculatură produs de fenomenul autorlâcului.
Daniel CORBU
Un astfel de autorlâc este Vasile Dan Marchiș, care prin înscrisurile lui anagramate, puerile și de aruncat la coș, reușește să păcălească scriitori și reviste cel puțin dubioase și degradează astfel actul creator actual prin lipsă de studii profunde, cultivarea gustului literar și reprezintă o degradare a actului creator, a discernământului și a valorii adevărate. Păcat că unii confrați îl tolerează și acceptă, ba îl și publică cu una-două născociri, dar vorba lui Daniel Corbu, la un moment dat o să le pară rău că au ajutat o nulitate de a ajuns literatura română la nivelul genunchelui broaștei, datorită unora ca el!
RăspundețiȘtergere