Volumul „Sublim” de Gelu Dragoș, editura „Eurotip” Baia Mare, director Pamfil Godja, august 2026, se așează sub semnul unei concepții grave despre poezie: versul nu este un simplu exercițiu ornamental, ci formă de memorie, de mărturisire și, în ultimă instanță, de rezistență spirituală. Cuvântul scris devine principalul protagonist al acestei plachete de versuri, chemat să păstreze ceea ce timpul, degradarea morală și precaritatea prezentului amenință să destrame. În „Cuvânt înainte” scris de poetul Ovidiu Vasile, unul dintre co-fondatorii Taberei culturale „Sublim” de la Cluj Napoca, poetul Gelu Dragoș este definit ca „martor şi străjer al cuvântului”, iar această formulă poate funcționa și ca o cheie de lectură pentru întregul volum.
Titlul, Sublim,
anunță o aspirație către o poezie care depășește imediatul, efemeritatea și
caută o dimensiune superioară a existenței umane. Nu avem însă de-a face cu un
sublim abstract, desprins de lume, dimpotrivă, sublimul lui Gelu Dragoș se
constituie din întâlnirea dintre sacru și profan, dintre istorie și memorie
personală, dintre sat și urban, dintre diletantism și cultură, dintre moarte și
speranța mântuirii. Chiar universul simbolic al cărții este configurat prin
câteva nuclee recurente, precum codrul, satul, izvoarele, timpul, moartea,
credința, familia, prietenii — care alcătuiesc o geografie afectivă și
spirituală recognoscibilă.
Una dintre dominantele volumului „Sublim” este dialogul cu marii
înaintași: Mihai Eminescu, Lucian Blaga și George Coșbuc, care nu apar doar ca
nume tutelare, ci ca repere constitutive ale unei identități poetice. În poemul
„Corăbii de cuvinte”, motto-ul blagian deschide un text în care limbajul însuși
este supus unei tensiuni aproape inițiatice: „alfabetul limbii” este străbătut de „viespea rațiunii”, iar „limba
rănită” devine expresia unei crize a cuvântului. Finalul poemului, cu
evocarea Lancrămului și a „dorului de
Blaga”, transformă intertextualitatea într-un act de filiație. Poetul
contemporan Gelu Dragoș nu încearcă să-și ascundă modelele, dimpotrivă, le
asumă explicit, ca pe niște prezențe fără de care propria sa rostire ar fi mai
săracă.
Această relație cu trecutul și tradiția devine și
mai evidentă în poemul „Nu ştiu”,
unde Poetul Național este recuperat printr-o suită de semne recognoscibile: „La steaua”, fereastra, steaua, cerul, apa,
Styxul. Poetul nu practică aici parodia sau deconstrucția modelului, ci o formă
de reverență lirică. „Poetul” devine
o instanță aproape mitologică, „nemuritor
şi rece”, iar întrebarea privitoare la locul prin care acesta a plecat este
compensată de certitudinea revenirii sale în „steaua” care îi poartă numele.
Dacă Blaga și Eminescu reprezintă două axe ale
memoriei culturale, George Coșbuc este
recuperat printr-un spațiu mai apropiat de fibra ardelenească a autorului. Poemul,
în vers clasic, „Carte către badea
George” este, probabil, unul dintre poeziile cele mai relevante pentru dimensiunea
identitară a întregului volum. Epistola poetică se construiește printr-un mixt
de oralitate, metaforă și memorie istorică. „Badea
George” devine o figură tutelară, legată de sat, de Ardeal și de puterea
cuvântului de a conserva o lume trecută. În final, „poetul țărănimii” este
numit explicit, ca și cum Gelu Dragoș căuta în memoria literaturii un adăpost
pentru propria memorie.
O linie fundamentală a volumului „Sublim” este raportarea la spațiul natal, satul
Lucăcești, care se află pe malul Someșului și în apropierea pădurii de stejar
„Bavna”. În acest sens scrie poezia „Bavna”. Poemul reprezintă, în acest sens, un text programatic. Codrul nu este
doar decor pastoral, ci un adevărat sanctuar al memoriei. Pădurea este numită „templu al veşniciei”, iar anotimpurile
primesc o semnificație religioasă: primăvara este asociată lui Dumnezeu, vara
lui Iisus, în timp ce iarna devine „zăpadă
sfântă” și te duce cu gândul la moarte.
În acest peisaj mitizat, istoria națională pătrunde firesc, prin apariția
figurilor lui: Dragoș-Vodă, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și
Sfânt și Mihai Viteazul. Este de observat că natura, la poetul Gelu Dragoș, nu
funcționează ca simplă natură lirică, ci ca depozitar de memorie. Izvorul,
stejarul, frunza și anotimpurile sunt elemente ale unei geografii
spiritualizate. Finalul poemului, în care autorul dorește ca pădurea tinereții
să-l primească la bătrânețe și evocă trecerea Styxului, aduce această natură la
limita dintre viață și moarte.
Tema timpului capătă o expresie
directă în poezia „Mai dă-mi un timp...”.
Poemul este construit ca o rugăciune adresată lui Dumnezeu, în care conștiința
îmbătrânirii și a morții se transformă într-o nevoie de recuperare spirituală. „Oglinda odăii bătrâne”, „foile de scrum”, „clipele negre” și imaginea trupului devorat de „viermii morții” compun un imaginar al
destrămării ce amintește de Bacovia. Totuși, discursul liric nu se încheie în disperare,
salvarea este căutată în credință, iar timpul cerut este, în fond, timp pentru
convertirea existenței pământești într-o
„comoară” cerească.Credința adevărată și creștinismul lui Gelu Dragoș nu
este unul pur decorativ, ci o structură de sens. Dumnezeu, Iisus, îngerii,
heruvimii, Cartea Sfântă și mântuirea apar ca repere ale unei conștiințe care
caută un răspuns la precaritatea condiției umane. Poetul Gelu Dragoș nu ezită
să recurgă la un limbaj al rugăciunii și al mărturisirii, ceea ce conferă
volumului o tonalitate de confesiune gravă.
Placheta de versuri „Sublim” nu este exclusiv o carte a întoarcerii spre
trecut. Ea conține și o reacție critică la prezent, în special la ceea ce
poetul percepe drept degradare a limbii și a vieții publice. „Rugăminte” este poemul
cel mai explicit în această privință: „Se stinge graiul, tot mai gol şi rece,/ Rostit
în vorbe goale, fără har,//(...) Sensul se pierde, duhul se subţiază,/ Cuvântul
plânge-n forma lui de ieri,/ Iar verb şi nume, rănite, se virusează...//(...)Politicieni
fără de har, cu multă ură / Își lasă limba noastră fără urmă,/ Un câmp de sunet
sec, efect de turmă.” Politicianul contemporan devine, în poem, simptom al unei
crize mai largi, aceea a responsabilității față de limba română, lăsata ca
moștenire de strămoși. Este, dacă vreți, una dintre ideile cele mai coerente
ale cărții, degradarea cuvântului care este echivalentă cu degradarea omului. Îndemnul
de final, de a „sta strajă cuvintelor
curate” depășește sfera unui simplu conservatorism lingvistic deoarece cuvântul
este perceput ca fundament al identității, al memoriei și al unei comunități
capabile să se recunoască pe sine. Poetul Gelu Dragoș ajunge la o veritabilă
etică a limbajului. Din această perspectivă, poezia ultimă a volumului numită „Lacrimă”
este poate cea mai reușită poezie al întregului volum prin simplitatea
mijloacelor și forța situației poetice. Scena este cotidiană: o bunică și
nepotul ei într-o piață. Copilul refuză să vorbească, iar motivul refuzului
capătă o neașteptată dimensiune socială. Replica lui — refuzul de a vorbi
într-o țară bogată, dar plină de săraci disperați — introduce brusc în poem o
tensiune etică: „Bunica a venit cu
nepotul de mână/ Să facă piaţa ca-n fiece zi./ Copilul nu vorbea, muţenia-l
înfăşura,/ Părea cu bătrâna alături o fotografie/ mai veche de-a mea.// Femeia,
cu chipul brăzdat de tristeţi şi neajunsuri,/ Şi-a cumpărat varză, cartofi şi
ardei./ I-am vândut de toate şi-mi era frică/ Să nu-mi ceară tinereţea —/ Pe
tarabă şi-n suflet n-o aveam.// Am întrebat-o de ce nepotul deloc nu vorbeşte,/
Iar el, surprinzător pentru bunică şi pentru mine,/ Deodată, dezinvolt,
revoltat şi trist, mi-a răspuns:/ „- Refuz să vorbesc într-o ţară bogată/ şi
plină de atâţia săraci, disperaţi.”/ Apoi bătrâna a plecat cu nepotul de mână…”
Aici, dramatismul se naște din contrastul dintre gestul banal al cumpărăturilor
și conștiința nedreptății sociale. „Tinerețea”
pe care eul liric se teme să nu i-o ceară bătrâna, pentru că nu o mai are nici „pe tarabă”, nici „în suflet”, devine o imagine memorabilă a unei generații
confruntate cu propriile pierderi.
Din punct de vedere stilistic, volumul „Sublim” preferă metafora amplă,
personificarea, simbolul și referința culturală. Imaginile sunt frecvent
construite prin suprapunerea unor planuri: vegetal, cosmic, religios și
istoric. În „Constatare”, de pildă, Meșterul
Manole, Eminescu, Sfinxul, strămoșii și Fata Morgana sunt aduși în aceeași
succesiune de imagini, sub semnul adverbului „întotdeauna”. Repetiția
funcționează ca un principiu de organizare și sugerează permanența unor
experiențe fundamentale: moartea, iubirea, istoria, rătăcirea și căutarea.
Un element inedit dar necesar după deschiderea
granițelor, îl constituie includerea
versiunilor engleze și franceze ale
poemelor. Acest fapt extinde virtual publicul volumului și oferă textelor o a
doua formă de existență. Traducerea nu trebuie însă privită doar ca anexă
editorială: ea pune în evidență și dificultatea de a transporta în altă limbă
un imaginar puternic legat de Ardeal, de literatura română, de ortodoxie și de
memoria culturală națională, de care s-au achitat mai mult decât onorabil
profesoarele Mihaela Roxana Petruțiu și Laura Florina Pîrșe.
Placheta de versuri „Sublim” este construită pe o axă limpede: memorie – cuvânt –
credință – identitate. Poetul Gelu Dragoș nu urmărește experimentul formal și
nici nu cultivă gratuit ruptura de tradiție. El își asumă, dimpotrivă,
continuitatea unei poezii a rădăcinilor, a istoriei și a responsabilității
morale. Uneori această opțiune conduce la o retorică apăsată, dar conferă
volumului coerență și o voce recognoscibilă, inconfundabilă. Poezia scrisă de Gelu
Dragoș pare să pornească de la convingerea că literatura încă poate îndeplini o
funcție de veghe într-o lume în care limbajul este banalizat, memoria se
fragmentează, iar reperele culturale sunt tot mai ușor înlocuite de zgomotul
prezentului. Gelu Dragoș își revendică dreptul de a apăra cuvântul și nu
întâmplător, încheie volumul cu poezia „Rugăminte”. Volumul de versuri „Sublim”
poate fi citit și ca o declarație de fidelitate față de câteva valori pe care
autorul le consideră amenințate: limba, memoria, satul, credința, istoria și
cultura română. Forța ei constă în sinceritatea discursului liric și
consecvența acestei asumări. Poetul maramureșean Gelu Dragoș scrie din
interiorul unei tradiții pe care nu dorește s-o muzeifice, ci s-o mențină vie. În
fond și la urma urmei, acesta este pariul cărții de față, poezia poate fi încă
un loc al salvării. Nu o salvare triumfalistă, ci una obținută prin recuperarea
cuvântului, prin memorie și prin apropierea de ceea ce poetul numește, cu
gravitate, „sublim”. Într-o epocă în
care cultura în general, literatura în special, este adesea obligată să-și
justifice utilitatea, o asemenea credință, chiar dacă își asumă riscurile unei
retorici tradiționaliste, rămâne ea însăși un gest de rezistență.
În cele din urmă, dincolo de teme, motive și formule
poetice, se conturează personalitatea unui scriitor care și-a făcut din cuvânt
o formă de existență. Scriitorul Gelu Dragoș este, înainte de toate, un om al
memoriei, al rădăcinilor și al valorilor pe care refuză să le lase pradă
uitării. Poet, cronicar literar, jurnalist și observator atent al lumii, el scrie cu
sentimentul unei responsabilități față de limba română, față de locurile
natale, față de credință și față de cultura care l-a format. Nu întâmplător,
mărturisește că prin scris își ordonează gândurile, își clarifică trăirile și
încearcă să construiască punți între oameni.
De asemenea Gelu Dragoș nu este un poet al detașării,
ci unul al implicării, îl interesează semenul, timpul său, satul, istoria,
Dumnezeu, degradarea prezentului și, mai presus de toate, puterea cuvântului de
a păstra ceea ce altfel s-ar pierde. În poezia sa coexistă nostalgia și
revolta, tandrețea și neliniștea, memoria și speranța. Tocmai această
sinceritate a rostirii îi conferă o voce distinctă și îl așează într-o
continuitate fertilă a liricii ardelene și maramureșene. Critica literară a
remarcat deja această vocație a lui de „Poet
al autenticității”, precum și legătura constantă dintre sensibilitatea
personală și valorile tradiției. El scrie pentru a nu se pierde pe sine, dar și
pentru ca lumea din care vine — cu oamenii, credințele, durerile, frumusețile
și amintirile ei — să nu dispară fără urmă. În acest sens, „Sublim” nu este
doar titlul unei cărți, ci poate fi considerat chiar numele unei aspirații, aceea
de a transforma viața trăită în cuvânt și cuvântul în memorie perenă.
Prof. Ilarion Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu